RECULEGERE PRINTRE UMBRE.

Aniversarea vârstei – venerabile chiar şi pentru o instituţie – împlinite de Universitatea românească din Cluj, invită la rostirea de omagii atât prin apelul la luciditatea investigaţiei ştiinţifice, cât şi la lirica difuză a amintirilor.

Anii în care am început studiile universitare purtau amprente grave: a blestemului încă recent al războiului, a incertitudinii destinului politic al ţării, care făcea dificilă statornicirea echilibrului interior al vieţilor şi umbrită satisfacţia revenirii pe meleagurile un timp înstrăinate ale Daciei Superioare. Pluteau presimţiri sumbre, ce aveau să fie curând confirmate.

Dar, pe deasupra tuturor valurilor ameninţătoare şi tulburi, au fost ultimii ani ai marii universităţi de factură şi elevaţie occidentale, însă cu rădăcini în originala şi puternica spiritualitate românească, ajunsă în perioada interbelică la o treaptă superioară a înălţării sale. Au fost anii – până în 1948 – în care profesorii universităţii făceau parte – aproape fără excepţie – dintre beneficiarii unor studii îndelungate în însemnate centre europene de cultură şi ştiinţă. Diversificând şi consolidând ţinuta intelectuală pentru care cuvântul „maioresciană” rămâne mereu cel mai sugestiv pentru noi, aceşti profesori, în majoritatea lor, nu aveau doar o „deschidere” spre Europa, ci apăreau integraţi organic în fenomenul spiritual european – prin erudiţie, prin cultură, stil academic, de viaţă, de comportament.

A fost un privilegiu audierea, în anii aceia, de prelegeri care transpuneau direct în sala de curs rezultate din laboratorul cercetării: să asişti – nu la reproducere de informaţie, ci la acte de creaţie intelectuală, comunicând fiorul întâlnirii cu ineditul. Pe această modalitate a relaţiei profesor-student se construia excelenţa întregului sistem: puţine cunoştinţe – doar cele de pe pragul introducerilor elementare în arcanele unei discipline – îi erau servite studentului în reţete; pentru aproape întreaga sa informare, acesta era obligat la lectură personală, lăsândui-se liberă judecata proprie asupra celor citite, judecată ce se desfăşura în cadrul de rigoare al multiplicităţii opiniilor şi al confruntării lor, încurajate şi îndrumate cu tact din partea magiştrilor.

Dintre ei, m-am simţit mult ataşat de titularul de atunci al catedrei de istoria românilor – Ion Moga. În anii ‘30 fusese în bune relaţii cu tatăl meu, scriitorul Teodor Murăşanu şi colaborase la revista de cultură „Pagini Literare” – condusă de acesta, la Turda. Întâmplarea a făcut să fie preşedintele comisiei în faţa căreia am susţinut, în 1946, examenul de bacalaureat. Peste câteva luni păşeam, timid, în biroul său (cel în care de vreo 30 de ani lucrez eu însumi) pentru a înregistra primele indicaţii în vederea unei lucrări de seminar la care, prea temerar, mă angajasem.

Lucrările ştiinţifice ale Ion Moga, graţie şi unei antologii apărute în 1973, sper să fie cunoscute. În orice caz, ar merita să fie scoase din semi-uitarea aşternută asupră-le, pe de o parte din cauza sfârşitului său prematur, pe de alta din motivul că fuseseră elaborate mai înainte de instalarea în istoriografie a dogmaticii marxiste, ceea ce a făcut ca ele să fie considerate, tacit, drept „depăşite”. Marile lui studii despre rivalitatea polono-austriacă la Dunărea de Jos, despre românii din Transilvania în evul mediu, despre începuturile dominaţiei austriece în Transilvania şi politica ei economică, şi, în fine, despre voievodatul Transilvaniei, sunt tot atâtea contribuţii remarcabile prin acurateţea informaţiei, claritatea interpretării şi a stilului. Sunt calităţi care pot fi şi în prezent, verificate de oricare cititor al operei sale. Puţini mai sunt însă aceia care pot depune mărturie pentru deosebitele calităţi de profesor ale lui Ion Moga. Deşi scund de statură, era o apariţie deosebit de plăcută: faţă senină, adesea zâmbitoare, ochi mari, luminoşi şi calzi, voce tenorală admirabil timbrată, pe care o modula expresiv şi armonios. Poseda un limbaj elegant, după cum eleganţă este termenul ce-i definea în întregul ei, apariţia la catedră, delectând cu o expunere clară, logică, în concordanţă cu calitatea ei stilistică.

Pentru istoricii români ardeleni era pe atunci un subiect predilect acela al „autonomiilor transilvane”, al persistenţei formelor de organizare autentice şi vechi româneşti în faţa tendinţelor instituţiilor medievale maghiare şi ale exponenţilor acestuia de a le asimila. Problema fusese într-un fel pusă într-un studiu mai vechi al lui Kemeny Jozsef, dezvoltată ulterior de Ioan Bogdan şi reactualizată de Ioan Lupaş în ale sale „Realităţi istorice în voievodatul Transilvaniei în secolele XI-XIII”. În 1946-l947 Ion Moga a ţinut un curs cu o asemenea temă, bazat direct pe documente, citate şi interpretate atât ca piese relevante în sine – uneori – cât şi integrate în demonstrarea existenţei şi viabilităţii autonomiilor româneşti transilvane, cu tot ce probau ele sub raportul tradiţiilor de organizare social-politică autohtonă.

Declanşarea insidioasă a unei boli rare şi – atunci, poate şi acum – incurabile, a sistemului circulator l-a ţinut departe de catedră în primul semestru al anului 1949-l950. Spre regretul tuturora, dar mai ales al studenţilor, boala i-a adus sfârşitul la 3 ianuarie 1950, la vârsta de numai 47 de ani, după luni de suferinţe atroce. Am convingerea că dacă destinul ar fi îngăduit vieţii sale o scadenţă normală, împlinind etapa deplinei maturităţi şi experienţe intelectual-ştiinţifice, Ion Moga ar fi astăzi înscris printre marii noştri istorici. Erudiţia, factura raţionalistă a spiritului, patriotismul şi o anume dârzenie – discret manifestată – a neamului său din Mărginimea Sibiului, nu l-ar fi lăsat – cred – să alunece spre concesii neştiinţifice în tratarea istoriei patriei.

Până a nu mă fi explicat, va surprinde poate faptul că încep evocarea lui Silviu Dragomir cu acordarea epitetului de „personalitate originală”. Mai în vârstă cu 14 ani decât Ion Moga, a trăit mai mult decât el, până în 1962. Dacă n-ar fi survenit o banală intervenţie chirurgicală, cu un neaşteptat deznodământ nefericit, vigoarea fizicului său impunător i-ar fi hărăzit, fără îndoială, încă mulţi ani. După îndepărtarea de la catedră (în 1947) şi o detenţie de câţiva ani, a lucrat în cadrul Institutului de Istorie din Cluj. Pe cei care-şi aduc aminte de el din această perioadă ceva mai recentă a activităţii sale, bonomia lui naturală i-ar putea face să protesteze împotriva ideii de „personalitate originală”, ce duce gândul către o persoană înclinată spre stridenţe comportamentale.

Originalitatea lui Silviu Dragomir consta, pe de o parte, în singularitatea pregătirii sale de slavist, printre istoricii de atunci din Facultatea de Litere şi Filozofie. Limba slavă pe care o stăpânea mai bine era sârba, dar cunoştea se asemenea rusa, bulgara şi, bineînţeles, slavona medievală (mediobulgara). Unele prelegeri de lingvistică slavă medievală comparată relevau o orientare largă în toate limbile slave. Ele i-au fost unul din punctele de sprijin în studierea istoriei vlahilor balcanici. În 1946-l947 a predat o versiune adusă la zi a lucrării sale mai vechi – Vlahii şi morlacii.

O altă notă a originalităţii lui Silviu Dragomir era pusă în evidenţă de metoda lui de predare. Aproape toţi profesorii – aşa cum am subliniat anterior – expuneau în vremea aceea rezultate ale cercetărilor proprii, cu demersuri la surse, la lucrări fundamentale ori la lucrări recente. În cazuri justificate, îşi prezentau incertitudinile, ipotezele controversate ce puteau rezulta din cercetare, dar era vădit că în faţa studenţilor ei veneau totdeauna după o reflecţie prealabilă, care le dirijase opţiunea către punctul de vedere cel mai plauzibil. Silviu Dragomir mergea mai departe cu această maieutică. Pornea de la prezentarea izvoarelor temei ce-şi propusese a o expune şi proceda apoi chiar în faţa studenţilor la examinarea critică a acestora. Ipotezele, îndoielile – şi le formula atunci şi acolo. Metoda nu era de maximă atractivitate, dar provoca auditoriul să asiste „pe viu” la efortul intelectual al unui experimentat cercetător, la procesul configurării concluziilor sale. Se întâmpla ca spre sfârşitul unei prelegeri să revină cu un amendament asupra unei ipoteze formulate în prima parte. Niciodată nu omitea recursul la probe şi argumente, nici atunci când ele pledau împotriva tezei de partea căreia, personal, ar fi înclinat. O dată – de două ori l-am auzit încheind acest colocviu cu sine însuşi prin cuvintele: „Mă voi mai gândi, domnilor şi poate voi avea ocazia să mai revin, pentru dumneavoastră, asupra acestei probleme.”

Am atins astfel a treia notă de rară „originalitate” a lui Silviu Dragomir: modestia, conjugată cu onestitatea ştiinţifică. Pe când lucra în Institutul de Istorie, deşi erudiţia sa era de departe superioară cunoştinţelor noastre, ale celor tineri de pe vremuri, nu ezita, când avea un dubiu – de pildă la lectura unui document – să vină pe la câte unul din noi şi, arătându-ne pasajul, să ne întrebe: „Dumneata, cum crezi că s-ar citi corect?” Chiar dacă părerea mai tânărului coleg era evident greşită, niciodată nu contrazicea ironic sau aspru. În cazul cel mai rău, spunea cu blândeţe: „Parcă n-aş crede să fie aşa”. Dar cel mai adesea, reflecţia lui era: „S-ar putea să ai dreptate. Mă voi mai gândi şi eu.” Atitudinea aceasta nu înseamnă că ar fi fost indecis în păreri, ci doar că şi le dorea adoptate după cumpănire temeinică, după ascultarea şi compararea opiniilor mai multora, neomiţând şi nedispreţuind pe nici una din câte îi stătea în putinţă să consulte. Dar l-am auzit în Academia Română combătând cu înfocare, până la imprudenţă, opiniile unor dictatori în istoriografie, care încercau să denigreze ori să diminueze caracterul de luptă pentru libertate al revoluţiei româneşti de la 1848 în Transilvania.

Până la încetarea sa din viaţă – în 1986 – mulţi au avut prilejul de a-l cunoaşte pe Ion I. Russu. L-au cunoscut ca membru marcant al secţiei de istorie veche şi arheologie a Institutului de la Cluj. Ca impresie generală despre om.

— Era cam retras, mai corect spus de o sociabilitate selectivă, deci, în ochii publicului larg, un personaj nu prea popular. Specialiştii erau singurii în măsură să aprecieze în el valoarea cercetătorului meticulos şi parcimonios în clamarea rezultatelor sale, a eruditului lingvist şi epigrafist, aducând prin fiecare studiu câte o contribuţie ştiinţifică reală, importantă, dar neasociată cu publicitatea pe care alţii, mai iscusiţi, şi-o ştiau crea pe seama muncii altora, sau în jurul unor erori şi banalităţi.

Am evocat cu alt prilej1 un aspect de puţini cunoscut sau măcar bănuit al personalităţii lui Ion I. Russu: acela al omului de cultură europeană multilaterală, cunoscător şi admirator al filosofiei lui Benedetto Croce, deschis către fenomenul literar-artistic din anii ‘30, inclusiv către curentele sale de anvergură; al omului de fermă atitudine antifascistă, pe care nu ezita să şi-o afirme în articole trimise revistelor din ţară, din chiar Roma lui Mussolini. Adaug acum arhivei amintirilor despre el alte câteva date, aproape la fel de puţin cunoscute. În 19461947 a predat, în suplinire, cursul de istorie veche universală, fixându-se asupra primelor secole ale istoriei romane. Deşi, după câte ştiu, a fost întâia sa prezenţă amplă şi de majoră răspundere la înălţimea catedrei universitare, şi-a evidenţiat, spontan, calităţi de admirabil profesor. Revărsa de pe podium verva cunoscută acelora ce au asistat la intervenţiile polemice ale sale, în cadrul unor „amicale” discuţii între arheologi şi istorici ai vremurilor celor mai de demult2. Vorbea liber, în fraze ritmate nervos, urmărind exprimarea precisă, concretă; deschidea paranteze, revenea, arunca uneori câte o ironie la adresa opiniilor nefondate. Ca mare profesor ni s-a impus însă Ion I. Russu prin cunoştinţele sale excepţional de întinse, îndeosebi în lingvistică. De fapt, el era licenţiat în limbi clasice şi sunt toate motivele de a se crede că atât la Cluj cât şi la Roma a făcut studii aprofundate de filologie comparată. Memorabilă şi probatorie a fost o suită de prelegeri în care demonstra descendenţa fondului lexical principal al latinei, prin surprinzătoare avataruri, dintr-o ipotetic reconstituită indoeuropeană originală, trecând prin filiere persane, tracice, celte, paleogreceşti şi ajungând la dialecte protoitalice.

În fine, temperamentul lui Ion I. Russu nu s-a putut stăpâni să nu construiască paralele între fapte politice reprobabile din vechime şi altele, care începuseră a ne asalta tot mai des, după 1945. Aluziile sale au fost câteodată aşa de transparente, de violente chiar, încât împotriva lui s-a înscenat în grabă un „protest” al studenţilor, urmat de îndepărtarea sa de la catedră. Făcând astăzi legătura între articolele sale antifasciste şi poziţia lui ca profesor, în 1946-l947, putem diagnostica în Ion I. Russu un curajos şi consecvent democrat, adversar al tuturor totalitarismelor, de dreapta ori de stânga.

O experienţă interesantă a fost succesiunea în predarea istoriei artei universale a profesorului de estetică Liviu Rusu, care a suplinit catedra în 1946-l947 şi a celui ce a devenit pentru multă vreme titularul ei, Virgil Vătăşianu, revenit de la Roma şi câştigător – pe la începutul lui 1948, cred – al concursului pentru ocuparea postului de profesor de istoria artei, în cadrul căreia a expus o prelegere despre Paul Cezanne. Interesul experienţei menţionate a constat în etalarea pe rând a două concepţii opuse cu privire la fenomenul artistic şi la interpretarea lui.

Liviu Rusu, eminent estetician şi orator pasionat, se consuma pur şi simplu pe podium în căutarea unui mod de comunicare cât mai convingător, deşi uneori cam gongoric. În concepţia sa, arta era esenţialmente un produs spiritual, iar modulaţiile ei, stilurile, rezultau din structura temperamentală a artistului. El elaborase o tipologie a acestor structuri, înscrise pe o gamă între „echilibrat” şi „anarhic”, pe care o regăsea în particularităţi ale operei de artă. Concepţiei sale i s-ar fi putut aplica formula, încă nerostită atunci, a lui Eugen Ionescu: „Înainte de toate, o operă de artă este o aventură a spiritului”.

Dintr-un pol opus, Virgil Vătăşianu a introdus în istoria artei la Universitatea din Cluj un spirit ştiinţific sever, care vedea în actul artistic produsul unor structuri şi legi autonome faţă de ceea ce Ionescu numise „aventura spiritului”. Pentru Liviu Rusu o catedrală gotică era materializarea elanului spiritului spre sublim, spre cer, spre întâlnirea cu Divinitatea; pentru Virgil Vătăşianu ea era în primul rând o performanţă de tehnică a construcţiei care făcea posibilă o atare înălţare grandioasă, aclamată de teologia şi mistica creştină.

Am omis din această evocare pe profesorii despre care am scris, chiar de mai multe ori, ca şi pe câţiva pe care – mărturisesc – nu i-am agreat, din vina mai ales a tinereţii mele, înclinată să descopere cu pripeală „nepotriviri de caracter”, asupra cărora – după vorba citată a lui Silviu Dragomir – îmi promit „să mă mai gândesc” şi să revin, cu detaşarea şi indulgenţa proprii senectuţii.

Celor mai mulţi însă dintre profesorii mei de acum aproape o jumătate de veac le păstrez un respect fără rezerve, nediminuat de sporul de maturitate şi de exigenţă pe care-l comportă privirea peste timp, către umbrele trecutului. În mulţi ani am identificat nu doar savanţi şi pedagogi eminenţi ci şi caractere puternice. Oamenii aceia aveau şi ei simpatii şi antipatii.

— Între ei, sau, mai discrete, între ei şi unii studenţi. Dar, în genere, ei nu puneau aceste sentimente omeneşti înaintea aprecierii obiective a valorii celor cu care colaborau, ori pe care îi îndrumau. Se demonstrează prin aceasta un fapt important, deşi mai puţin luat în consideraţie: o mare universitate şi marii ei profesori nu sunt emanaţii doar ale erudiţiei şi talentului, ci deopotrivă ale libertăţii de gândire, ale respectului pentru pluralitatea opiniilor, în climatul fecund al cărora se nasc şi se fortifică mari caractere.

Aşa a fost atmosfera şi aşa au fost câţiva din profesorii de seamă ai Universităţii atunci când ea împlinise, nu de multă vreme, 25 de ani. Sau, cel puţin aceasta a fost percepţia mea. O atmosferă în care începeau a se respira primele miasme înăbuşitoare, dar care a fost menţinută respirabilă de voinţa şi curajul multora de a apăra libertatea spiritului, de a ocroti sevele ce urcau tăcute şi tenace din rădăcinile adânci ale autenticei spiritualităţi şi culturi româneşti.

A fost, aceasta, o luptă pentru supravieţuire, cu înfrângeri şi cu victorii, câştigată până în cele din urmă, într-un context istoric larg, naţional şi european. Inspiratori ai izbânzii finale au fost în mare parte profesorii care i-au elaborat strategia şi ne-au transmis-o. „Et quasi cursores vitae lampada tradunt”. Încerc senzaţia că privirilor noastre spre ei, ca şi ale tuturora către a lor Alma Mater, li s-ar putea alipi cuvintele alese de Vasile Băncilă, acum aproape 60 de ani, spre a servi ca moto importantului său studiu asupra lui Lucian Blaga, în care-l intitula pe marele gânditor „energie românească”. „Ceux qui ont le sens de la grandeur, s’arreteront d’abord interdits devant ce spectacle de puissance et n’auront plus de souci que de participer, ă leur rang et pour leur compte, ă cette exaltante ascension’. 1 La sesiunea ştiinţifică dedicată semicentenarului Muzeului din Turda, în toamna 1993. 2 Lui, ca şi încă vreo câtorva iluştri confraţi, li s-ar fi potrivit replica unui personaj al lui Richard Sheridan: „Sunt îngăduinţa personificată, când nu sunt contrazis!”