UN MARE SAVANT DEMOCRAT: ION I. RUSSU.

Ion I. Russu s-a născut la 4 decembrie 1911 în Sălişte, sat aparţinător de comuna Ciurila, la NV de Turda. Părinţii săi au trăit multă vreme în Oprişani, lângă Turda, tatăl lui fiind învăţător, astfel că Ion I. Russu a urmat liceul la Turda, între 192l-l928.

Profesorii lui şi-au amintit de ascensiunea sa neobişnuită: de la un elev nu prea promiţător în primele clase, a făcut brusc un salt calitativ în pragul ultimelor patru clase, fiind cotat în final printre cei mai buni elevi ai liceului.

A urmat Facultatea de Litere, secţia de limbi clasice la Universitatea din Cluj, între 1928-l932, cu rezultate atât de remarcabile încât între 1933-l936 a fost trimis cu o bursă pentru studii post-universitare la Roma, în cadrul Şcolii Române din capitala Italiei.

După revenirea în ţară a fost profesor secundar, apoi asistent universitar, şef de lucrări, cercetător, şef de sector şi de secţie la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. A obţinut titlul de doctor în litere la Universitatea din Cluj-Sibiu, în 1942.

Profesor strălucit, dar din cauza poziţiei sale democratice exprimate public, în mod curajos, a fost degrabă îndepărtat de la catedra universitară, punându-se în mişcare şi o cabală urzită de autorităţile locale, cu ajutorul unui grup de studenţi.

S-a dedicat, în consecinţă, numai cercetării, lăsând un nume în filologia şi istoriografia epocii vechi, prin lucrări ca: Limba traco-dacilor (A fost, cu siguranţă, cel mai mare specialist român şi poate mondial, în reconstituirea acestei limbi), Ilirii, Daco-Geţii în Imperiul Roman, Etnogeneza românilor, Inscripţiile Daciei Romane şi un volum apărut postum, în 1990, Românii şi secuii.

Prin aceste lucrări, ca şi prin numeroase altele, Ion I. Russu a lăsat aminitirea unui savant specialist, pasionat de studiile sale, absorbit de ele până la a-l atrage la o izolare relativă de oameni, la o însingurare ce-şi avea câteodată ciudăţenii; într-una din ele l-a surprins şi sfârşitul vieţii, la 9 octombrie 1985.

Colaborarea sa le revistele de cultură „Abecedar” şi „Pagini literare”, apărute la Turda între 1933 şi 1943, relevă o altă ipostază a savantului – cu siguranţă puţin cunoscută, poate chiar foştilor colegi mai apropiaţi.

Este Ion I. Russu, omul de multilaterală cultură, interesat de o gamă întinsă de probleme din viaţa intelectuală europeană de după 1933, cu preocupări de artă, de filozofie, de filosofia istoriei, adversar al totalitarismului fascist cât şi comunist, de convingere democratică fermă, care explică îndrăzneala sa de mai târziu de a lua atitudine anticomunistă de pe catedră, în semestrul al doilea al anului universitar 1946-l947.

Colaborarea lui Ion I. Russu la revistele amintite mai sus s-a datorat relaţiilor de stimă şi amiciţie între el şi profesorul său la liceul din Turda, Teodor Murăşanu, redactorul celor două reviste.

Aflând de prezenţa fostului său elev la Roma, Teodor Murăşanu i-a adresat o invitaţie de colaborare, la care Ion I. Russu a răspuns prompt şi apoi cu consecvenţă, ani de-a rândul.

Întâia sa colaborare a apărut în numărul din 21 XII 1933 al revistei „Abecedar”. Conţinea o relatare despre expoziţia de artă futuristă de la Roma, cu participare internaţională; la ea expuneau şi câţiva artişti români: Mac Constantinescu, Marcel Iancu, Henry Maxy, Miliţa Pătraşcu, Margareta Sterian.

I. I. Russu subliniază că Marinetti, unul din fondatorii curentului, inaugurând expoziţia, a avut aprecieri elogioase la adresa artiştilor români.

Mai adaugă o foarte exactă caracterizare a acestui curent de artă modernă, dinamică, ce se voia a fi corespunzător epocii maşinismului, a vitezei. Dar – e de părere I. I. Russu – deja pretenţia sa de a prezenta viitorul începe a fi depăşită. Şi el se relevă doar ca o etapă, destinată, la rându-i, a deveni o formulă inactuală.

La 1 februarie 1934, I. I. Russu recenzează, sub titlul „Cele două revoluţii”, cartea celebrului filosof german Oswald Spengler Jahre der Entscheidung [Ani decisivi], apărută în anul precedent. Spengler, după pesimismul cu care prezisese cu 15 ani înainte prăbuşirea culturii occidentale, aluneca acum spre ideologia dreptei şi a nazismului, susţinând că civilizaţia nu se va putea salva decât prin luptă, prin ceea ce rasa albă are nobil şi eroic.

Recenzentul se opune discret tezelor lui Spengler, punând întrebarea dacă fenomenele de criză socială, politică şi intelectuală sunt necesarmente simptome de prăbuşire ale unei civilizaţii? El subînţelege că aceste fenomene pot constitui şi puncte de pornire pentru o regenerare, fără a fi necesară mobilizarea unui potenţial de violenţă.

La 1 martie 1934 relatează serbările de la Roma, comemorând 2000 de ani de la naşterea poetului Horaţiu.

Elogiindu-i opera, I. I. Russu îşi manifestă iritarea faţă de turnura propagandistică pe care autorităţile fasciste încercaseră să o imprime sărbătoririi. El încheie astfel: „Figura lui Horaţiu nu trebuie separată de oamenii şi de timpul său, iar evocarea sa să nu se amestece cu actualele idealuri ale stirpei italice”. În emfaza căutată a ultimelor cuvinte se simte ironia la adresa grandilocvenţei declamatorii a regimului mussolinian.

În vara anului 1934 revista „Abecedar” a fost continuată la Turda, într-o formaţie redacţională lărgită, de revista „Pagini Literare”, a cărei reputaţie a conferit oraşului Turda, vreme de cam de şase ani, notorietate naţională.

Din primul număr al noii reviste, Ion I. Russu este prezent cu un articol ce evoca personalitatea celui mai mare critic literar italian din secolul al XIX-lea, Francesco De Sanctis, de la a cărui moarte se împliniseră, cu puţin înainte, 50 de ani.

E de admirat din nou subtilitatea cu care Ion I. Russu vorbeşte despre „actualitatea” lui De Sanctis, ca fiind un adept al „filosofiei acţiunii”, ceea ce, aparent, ar fi îndreptăţit fascismul să-l revendice ca antemergător. Dar De Sanctis, apreciază cu fineţe autorul, profesa o filozofie a acţiunii fondată pe raţionalismul şi luminismul francez, cu alte cuvinte pe promovarea valorilor democratice. Şi încheie, citând un admirabil aforism al lui De Sanctis: „O naţiune este cultă nu când are mulţi oameni culţi, ci când cultura devine un ritm interior al naţiunii întregi”.

În perioada studiilor sale italiene, ca şi ulterior, I. I. Russu a fost un admirator al marelui filosof şi istoric Benedetto Croce.

Admiraţia lui I. I. Russu pentru ilustrul gânditor italian se datora probabil şi faptului că acesta a fost şi un mare istoric, în sensul profesionist al cuvântului, precum, bineînţeles şi filosof al istoriei.

În nr. 3 din 1934 al revistei „Pagini Literare”, I. I. Russu a recenzat cartea lui Benedetto Croce, Orientamenti, apărută la Milano în acelaşi an.

În această carte, apărută în plin regim fascist, Croce ataca ideea statului „clădit peste şi chiar împotriva libertăţii şi valorii individului, care, în realitate, sunt condiţiile esenţiale ale existenţei sale”.

Împărtăşind ideile liberale ale lui Croce, I. I. Russu afirma că aşa-zisele revoluţii actuale, ce ridică la mare temperatură teza vitalităţii maselor, nu sunt decât o dezorientare, o pierdere a justei măsuri în judecată.

Colectivismul – continua el – propovăduit de doctrinari improvizaţi, e o specie de fatalism, de renunţare la libertatea de gândire şi de acţiune, o abandonare a acestor facultăţi în grija câtorva, sau a unuia singur.

Dar, încheia I. I. Russu consideraţiile sale, libertatea e o necesitate esenţială a spiritului omenesc şi nu poate fi întunecată de eclipse tranzitorii.

Într-o corespondenţă din Roma, din august 1934, I. I. Russu exercită o critică necruţătoare împotriva culturii, concepţiei şi mentalităţii fasciste, pe care le apropie de ale comunismului.

        <Sub teroarea mizeriei şi sub fanatismul agitatorilor – scria el – se formează imense îngrămădiri de oameni, toţi supuşi aceloraşi legi şi primind aceeaşi educaţie, izolaţi într-o îngustă mentalitate de partid.

Întregul sistem e organizat după o singură formulă: militarismul şi uniforma îi sunt principalele norme. „Poporul” pentru care s-a făcut revoluţia şi care e suportul regimurilor, e ţinut în permanentă agitaţie şi ignoranţă. Naţiunea se aseamănă cu un furnicar. Peste care se suprapune o elită: „avangarda”. Iar în vârful construcţiei stă căpetenia, care rezumă idealul comun şi e idolul întregii mişcări.

La aceasta se adaugă partea de misticism şi de teatru, completată cu un sentiment de mesianism, care dă tuturor „revoluţionarilor” – de la şef până la ultimul gregar – convingerea profundă în marea lor „vocaţie”».

Interesantă din mai multe puncte de vedere este corespondenţa publicată în nr. 6/1934 al revistei, intitulată „La Sfântul Munte”. Scurta descriere a unei excursii la Muntele Athos relevă mai întâi, în I. I. Russu, un talent, nepus altundeva în valoare, de prozator descriptiv, reuşindu-i un frumos tablou al ambianţei naturale a locuitorilor, a muntelui îmbrăţişat de mare.

Folosindu-se apoi de artificiul unui dialog cu un interlocutor probabil fictiv şi pornind de la ideea că dogmatismul abstract ucide cunoaşterea autentică a vieţii, contestă – pe această bază – validitatea filosofiei istoriei, numindu-le falsificări ale realităţii, întrucât aceasta nu cunoaşte sisteme, nu se încadrează în scheme.

Periplul prin filozofie, estetică, gândire, politică şi literatură, pe care i-l oferea cu generozitate şederea în Cetatea Eternă, rezultă – după cum se observă – în îndreptarea lui Ion I. Russu către ştiinţa concretă, către domeniul circumscris şi tot mai în profunzime explorat, al specialităţii sale. Dar fără ca el să înceteze a frecventa perimetrul problemelor mari şi actuale ale culturii în ansamblu.

Sunt numeroase, între 1934-l940, recenzii făcute de I. I. Russu şi ele orientate progresiv către lucrări de istorie şi filozofie clasică. Notăm pe cele consacrate cărţilor lui George Brătianu O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, I. Lupaş, Istoria unirii românilor, Şt. Bezdechi, Nicolaus Olahus, I. Lupaş vol. I şi II din Studii, conferinţe şi comunicări istorice, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, vol. VII (1936-l938) şi traducerea de către Şt. Bezdechi a dialogului lui Platon, Fedru. În aceeaşi categorie a contribuţiilor mai mărunte se înscriu necrologul pentru Orest Tafrali şi două note: una intitulată Curiozităţi istorice americane, în care se ocupă de o societate din New York, zisă „de istorie nouă”, care-şi propunea, nici mai mult nici mai puţin, decât înfăptuirea Statelor Unite ale lumii şi a unei religii universale, ţeluri pe care I. I. Russu le califică drept utopii şi pledează pentru realism în istorie şi în politică. Cea de-a doua notă, Cosmobiologia, combate în acelaşi spirit realist aventuri pseudoştiinţifice ca pretenţia unora de a descoperi determinări ale dezvoltării vieţii terestre în activitatea solară şi în alte procese cosmice.

S-ar putea ca în acest punct realismul lui Ion I. Russu să fie exagerat, fiindcă supoziţia unei corelaţii între fenomene cosmice şi viaţa terestră, sub aspectul ei pur biologic, nu este neştiinţifică în principiu. Contestabile sunt numai încercările de a corela gândirea şi acţiunea umană conştientă cu fenomene extramundane.

Recenzând un articol din „Mercure de France”, despre Maşinism şi civilizaţie, care pleda pentru schimbarea sistemului social contemporan, spre a înlătura inechităţile flagrante de stare materială dezvoltate subsidiar maşinismului, Ion I. Russu este foarte circumspect faţă de astfel de soluţii, în care vede un reflex al climatului decepţionist în cultură. El se limitează la sugestia ca maşinismul să fie cantonat în domeniul său, pentru ca sub pavăza lui, iar nu cu imixtiunea lui, omul să-şi poată asigura mai bine în viitor independenţa şi dezvoltarea personalităţii.

În recenzia mai amplă a mesajului pe care Benedetto Croce l-a adresat în ianuarie 1935 Congresul Asociaţiei Istoricilor Americani, publicându-l şi în revista „La Critica”, Ion I. Russu stăruie asupra unor distincţii operate de gânditorul italian, în lumina concepţiei sale idealiste şi liberale. „Istoria – spunea Croce – e chemată să vadă omul istoric; acesta înseamnă omul dezvoltat organic şi integrat socialului, ceea ce – al doilea termen al deducţiei – înseamnă omul cult, omul civilizat, fiindcă veritabila integrare socială nu o poate media decât cultura şi nu poate avea loc decât pe baza ei.

Omului cult, civilizat, obiect predilect al istoriei – continua Croce – politica şi „revoluţiile” îi opun un om simplificat, construit, smuls din ambianţa sa organică. În fond.

— Animalul dresat!

Cel mai întins eseu cu care Ion I. Russu a colaborat la revistele turdene a fost cel intitulat Întoarcere realitate, publicat în fruntea numărului 5, din mai 1936, al revistei „Pagini Literare”.

Este şi singurul de meditaţie total independentă asupra peisajului european din al 4-lea deceniu, totodată însă o cristalizare unitară a reflecţiilor pe care i le prilejuiseră numeroasele sale comentarii pe marginea unor cărţi, evenimente sau personalităţi.

Dezvoltă din nou ideea apropierii dintre regimurile totalitare de extremă dreaptă şi extremă stângă, care, toate, sunt abstracţii hibride, altoite pe fondul rupturii echilibrului lăuntric al societăţii europene, provocate de războiul din 1914-l918 şi petrecute în primă instanţă în ţările cu tradiţie politico-democratică fragilă: Rusia, Italia, Germania.

Criza din societatea europeană, subsecventă marelui război, se caută – continuă I. I. Russu – a fi explicată şi tratată prin metodologia anistorică a filosofiei, a metafizicii, a plecării de la idei şi concepte.

Societatea are nevoie de o întoarcere la realitate, de tratarea problemelor ei de pe principiul imanenţei vieţii. El înseamnă reconstrucţia echilibrului pe temelia şi pe treptele valorilor cotidiene, care se opun iraţionalismului, se opun exaltării luptei eroismului. Aceste valori nu se acomodează cu mitul găunos al „omului nou”, proclamat fără multă acoperire din toate părţile şi nici cu ceea ce I. I. Russu numeşte „spiritul de turmă ordonată”.

Am încercat să oferim un portret inedit al marelui istoric şi lingvist care a fost Ion I. Russu şi sperăm că el nu va dezamăgi. Chiar dacă aceste colaborări la „Abecedar” şi „Pagini Literare” (de altfel el a mai colaborat şi la alte reviste de cultură ale vremii) sunt cunoscute, cel puţin de unii, rămâne demn de subliniat ineditul conţinutului lor, în comparaţie cu preocupările consacrate ulterior exclusiv istoriei şi lingvisticii.

— În speţă tracologiei – de către remarcabilul şi, am spune, nedreptăţitul savant în memoria scurtă şi cu preţuirea rezervată a posterităţii sale ştiinţifice, din care nu lipsesc voci denigratoare.

Două elemente constitutive ale personalităţii sale au apărut în plus în aceste rânduri: întinsa lui cultură generală, cu deschidere specială către filozofie şi gândire politică şi consecvenţa convingerii sale democratice, afirmate în epoca ascensiunii dreptei în România, cu acelaşi curaj cu care şi-o afirma atunci când se va instaura dictatura stângii.

        „Să rămânem credincioşi adevărului” – se adresa el de la catedră în 1947, studenţilor anului I al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj. „Să-i rămânem credincioşi măcar în această sală, fiindcă de îndată ce coborâm în stradă, ne întâmpină peste tot numai minciuna.” Cuvinte de mare curaj, care onorează amintirea unui mare savant.