STEPHAN LUDWIG ROTH.

La 11 mai 1849, lângă zidul Cetăţuii austriece de pe dealul din centrul Clujului, îşi sfârşea viaţa, sub gloanţele plutonului de execuţie, unul din cei mai luminaţi oameni, dintre cei mulţi de acest fel, care au trăit pe pământul Transilvaniei.

Suprimarea lui, în temeiul judecăţii sumare a unui tribunal excepţional, a fost o gravă greşeală, un act de teroare politică, neavând decât un şubred temei legal care, dacă peste tot existase, nu justifica în nici un caz pedeapsa capitală.

Un profund cunoscător al vieţii şi operei sale scria odată că Roth a fost un adevărat şi reprezentativ erou naţional, cu valoare de simbol atât pentru saşi, cât şi pentru români.

Personalitatea sa, comemorată mereu în anii trecuţi de la tragica-i săvârşire din viaţă, oferă multiple motive respectului posterităţii: ca gânditor şi militant politic, însufleţit de convingeri luministe, liberale şi democratice; pledant sincer al cauzei egalităţii în drepturi a popoarelor, nu în ultimul rând a românilor; ca mare învăţat, de strălucită formaţie universitară, de aleasă şi multilaterală cultură, ale cărei domenii predilecte le-am circumscrie prin termenii moderni: pedagogie, filozofie, teologie, economie, politologie, sociologie etc.; ca om, de o rar întâlnită nobleţe spirituală.

Născut la Mediaş în 1796, a făcut studii gimnaziale la Sibiu iar între 1817-l820 la vestita universitate din Tubingen şi la institutul din Yverdon, condus de marele pedagog Johann Heinrich Pestalozzi. A promovat doctoratul în filozofie, la Tubingen, iar Pestalozzi a dorit să-l reţină pe lângă el. O strălucită carieră, în înaintatul Occident, se deschidea în faţa tânărului ardelean, de numai 24 de ani.

Într-o scrisoare, el declară însă că declină aceste oferte şi perspective, deoarece gândul care-l stăpâneşte este să revină printre ai săi şi să pună cunoştinţele dobândite în serviciul ridicării poporului.

Transilvania, cu întreg spaţiul geografic şi politic din jurul ei, se afla mult în urma prosperului şi înaintatului Occident european. Şi totuşi. Roth a preferat, de dragul unui ideal, întoarcerea la condiţiile materiale şi spirituale modeste, la inconfortul vieţii orăşelelor şi satelor din sudul Transilvaniei.

Şi numai acest singur exemplu al conduitei sale civice merită – astăzi cu deosebire – evocat în auzul acelora care mai vor, dar mai ales al celor care nu mai vor să înţeleagă că se poate adopta şi o asemenea linie în viaţă.

Roth s-a întors, aşadar, în Transilvania. A funcţionat ca profesor şi director de şcoală în Mediaş. Ideile novatoare pe care a început să le aplice l-au adus în conflict cu autorităţile bisericeşti luterane care patronau şcoala. A demisionat din învăţământ şi a devenit pastor luteran în sate din jurul Mediaşului: Nemşa, Moşna.

A început să publice cu regularitate eseuri din variatele domenii pe care le-am semnalat anterior. În ediţiile – postume – care le-au reunit, acestea însumează şase volume, plus corespondenţa. Ele l-au făcut cunoscut înăuntrul hotarelor şi în afara lor. Mult l-au apreciat publiciştii români, în frunte cu George Bariţiu, care a fost în corespondenţă cu el şi a publicat traduceri din lucrările sale sau comentarii la acestea, în cunoscutele periodice româneşti din Braşov.

Studiul care a fost cel mai mult remarcat s-a intitulat „Lupta pentru limbă în Transilvania”. El a apărut în 1842, ca urmare a hotărârii dietei de la Cluj de a introduce limba maghiară ca limbă oficială, în locul latinei. Roth a combătut această măsură, demonstrând că în Transilvania există o limbă a majorităţii populaţiei, care este limba română, limba prin care, de fapt, comunică între ei toţi locuitorii principatului. Dacă ar fi să se impună o limbă printr-o măsură administrativă, apoi numai limba majorităţii, limba de comunicare generală, ar putea fi beneficiara unei asemenea măsuri.

Adresându-se aristocraţiei dominante din dietă, Roth continua, cu idei încă şi mai generoase, mai juste, mai umane, privitoare la aceeaşi naţiune română: „Oferiţi românilor. Acoperirea lipsurilor lor, respectul pentru demnitatea lor umană, respectul pentru religia lor, independenţă economică poporului, mijloace de educaţie. Într-un cuvânt satisfacerea intereselor lor.”

Când dieta de la Cluj, la 29-30 mai 1848, a votat alipirea Transilvaniei la Ungaria, Roth şi-a spus din nou părerea, într-un sens apropiat: „Asupra acestei probleme nu au a se pronunţa numai cele trei «na ţ iun i» de până acum. Ungurii, secuii şi saşii nu sunt singurii locuitori ai ţării. Şi românii au un cuvânt. Dacă Transilvania este şi mama lor, înseamnă că suntem cu toţii fraţi. Iar pe fraţi nu e îngăduit nici să-i oprimi, nici să-i înşeli.”

Roth a asistat la adunarea naţională a românilor, din 3/15 mai 1848, la Blaj. A publicat despre ea o dare de seamă, în care scria, printre altele: „În titlul acestui articol. M-am folosit de cuvântul români. Am făcut-o dintr-un sentiment frăţesc faţă de acest foarte promiţător popor al patriei noastre, precum şi ca urmare a unei dorinţe şi hotărâri de obşte exprimate de chiar participanţii la această grandioasă adunare populară. Ei au cerut. ca de-acum înainte, pentru totdeauna, să nu fie numiţi altfel decât români, fiindcă numai astfel sunt ei numiţi corect şi just, potrivit cu originea, limba şi istoria lor.

La încheierea adunării – continua Roth – „ideea naţională era aşa de adânc înrădăcinată în toate inimile, încât ea nu va mai putea fi niciodată smulsă din ele”. Iar despre drapelul arborat acolo, Roth mai adăuga: „Nu era atât de înalt încât să se poată vedea de la Dunăre, dar cred că, tocmai ca urmare a înrâuririi spirituale reciproce, fluturarea acestor culori, va fi pricinuit bătăi de inimi şi la Iaşi şi la Bucureşti”.

Roth, luând apărarea românilor, a crezut în acelaşi timp în drepturile egale ale tuturor popoarelor. El a fost un mare umanist, un vizionar, pentru care – aşa cum scria lui George Bariţiu – „naţiunile nu sunt decât fragmente ale unui mare Întreg”.

        „Cândva – scria el tatălui său – soarele va răsări şi peste munţii noştri. Şi când va fi şi la noi ziuă, atunci oamenii se vor recunoaşte, se vor privi în faţă şi îşi vor întinde unii altora mâinile, întru gând şi faptă”.

În ultimele luni ale anului 1848, Roth, împreună cu protopopul român din Mediaş, Ştefan Moldovan, a acceptat o funcţie de conducere în comitatul Cetatea de Baltă. Măsurile pe care, inevitabil, a trebuit să le adopte în cursul exercitării acestei funcţii, erau, evident, în concordanţă cu dispoziţiile comandamentului militar austriac. Ele au constituit motivul inculpării sale pentru „trădare”, invocată de tribunalul de la Cluj, după ce armata guvernului maghiar ocupase Transilvania, între ianuarie şi martie 1849.

Formele aparent legale cu care s-a acoperit procesul său nu pot ascunde realitatea că a fost un proces pur politic, în care n-a contat ideea de justiţie, ci absolutizarea „dreptăţii” unei tabere şi „demonizarea” oricărei convingeri neconforme literei acesteia.

Celor ce l-au condamnat, el le-a dat o replică în scrisoarea de rămas bun trimisă copiilor săi, în care declara solemn că niciodată n-a urât naţia maghiară şi nici vreo altă naţiune din lume, simţindu-se – în acea clipă a adevărului pe care o încearcă orice om în faţa morţii – complet nevinovat faţă de acuzaţiile ce i se aduseseră.

Roth a murit cu un asemenea curaj, încât s-a povestit că ofiţerul care comandase plutonul de execuţie lea spus subordonaţilor săi: „Soldaţi! Învăţaţi de la acest om cum se moare pentru poporul tău!”

Fără îndoială, cercetarea în amănunte a operei sale relevă şi aspecte de detaliu, astăzi depăşite, unele inactuale chiar pentru vremea sa. Dar, în esenţă, suflul democratic şi umanitar care-i străbate ideile, atât de „moderne” în momentul exprimării lor, conferă personalităţii lui Stephan Ludwig Roth aura eternităţii.