UN STUDIU DE CAZ: ASCENSIUNEA SOCIO-PROFESIONALĂ A FAMILIEI BARIŢIU.

Ascensiunea economico-socială a unei comunităţi e la fel de semnificativă pe cât emanciparea ei politică. Cele două linii se susţin reciproc şi susţin pe o a treia: progresul profesional şi cultural. O condiţie a valabilităţii rezultatelor proceselor respective este păstrarea în cadrul dezvoltării lor a identităţii etnice şi confesionale a comunităţii. Altminteri, este evident că datele problemei se modifică şi conduc spre situaţii diferite, cel puţin în parte, de aceea de la care a pornit investigaţia.

Spre exemplu, în Transilvania de până la sfârşitul secolului al XVII-lea, etnia românească era formată din ţărani iobagi sau liberi, din preoţi şi călugări cu o pregătire redusă, lipsiţi de un statut social definit şi prea puţin deosebiţi de masa poporului de rând. Atunci când unii dintre aceştia săvârşeau ceea ce am numit „o ascensiune” spre trepte superioare ale corpului social, ei erau, de regulă încă în aceeaşi generaţie, asimilaţi etnic şi confesional altei comunităţi, astfel încât pentru cea românească tabloul de ansamblu rămânea neschimbat, actul ascensiunii fiind inoperant în relaţie cu statutul şi destinul ei.

În secolul al XVIII-lea s-a depăşit însă un prag, datorită climatului general al secolului Luminilor, instaurării unui regim politic mai deschis spre „modernizare” (în limitele vremii) şi nu în ultimul rând unirii religioase din 1698-l700.

Datorită dezvoltării învăţământului elementar, secundar şi teologic românesc, s-a realizat o ascensiune lentă de la condiţia rurală spre cea intelectuală, reprezentată de preoţi cu o pregătire superioară celei din trecut, chiar eminentă a câtorva – şi de învăţători.

Dacă luăm ca punct de referinţă întemeierea şcolilor din Blaj, s-ar putea considera că în decurs cam de 120 de ani, adică de 4-5 generaţii, ascensiunea iniţială timidă, pe o primă treaptă intelectuală, a continuat prin formarea de profesori, de funcţionari, de jurişti, iar într-o fază finală a procesului, prin diplome de economişti, medici şi ingineri. Această fază finală a fost condiţionată de deschiderea politică operată sau influenţată de revoluţia de la 1848 şi de reformele ce s-au impus în Imperiul habsburgic, subsecvente evenimentului. De asemenea, de lărgirea posibilităţii achiziţionării de bunuri imobiliare, de practicare a unor ocupaţii lucrative (comerţ). Preot sau învăţător se putea deveni pornind de la o platformă materială modestă; avocatura, medicina, ingineria presupuneau un suport material substanţial, atât pentru studii, cât şi pentru demararea practicii profesiunii.

Criteriile după care s-au efectuat statisticile în secolul al XIX-lea nu permit o evaluare precisă a acestui proces pentru etnia română. O excepţie o constituie iarăşi numai preoţii şi învăţătorii din şcolile confesionale, consemnaţi în evidenţele bisericeşti. Pentru alte profesiuni, recensămintele nu fac distincţii pe criterii etnice, iar deducţiile după aspectul grafic al numelor, adesea deformate, nu sunt riguros concludente.

Sunt mai revelatoare, cam din ultima treime a secolului, registrele de înmatriculări în institutele de învăţământ superior. În acest sens s-au întreprins şi publicat în ultimii ani studii preţioase. Un punct de vedere interesant se desprinde din cercetarea ascensiunii socio-profesionale a câte unei familii, cu toate că în calea acestei metode se ridică lacunele existente în actele de stare civilă şi în arhivele familiale.

E necesar a se recurge la familii de o însemnată prestanţă socială, în jurul cărora s-a concentrat atenţia multora şi s-au consemnat date frecvente şi relativ exacte.

Tocmai pe acest considerent am ales exemplul familiei Bariţiu, proiectată în atenţia opiniei publice de prestigiul excepţional al principalului ei reprezentant.

Din întinsa ei ramificaţie am reuşit deocamdată să culegem date mai complete pe filiaţia a trei ramuri descendente din primul strămoş comun identificabil.

Acesta a fost, cum îndeobşte se ştie, preotul Ioan Pop, născut probabil pe la 1790 şi decedat la 30 mai 1869. Fusese căsătorit cu o Ana, decedată în 1871, despre care nu se cunosc date amănunţite, cum de altfel nici despre Ioan Pop însuşi, în afara originii, vag afirmate, din mici nobili armalişti din zona Chioar, decăzuţi la trepte de ţărani liberi. O tradiţie a familiei susţine că venirea sa din ţinutul de origine ar fi fost prilejuită de primirea unei parohii în părţile Clujului sau ale Turzii.

Aşadar, o probabilă origine ţărănească, poate înfrumuseţată cu amintiri nobiliare; de la ea s-a păşit pe prima şi normala treaptă a ascensiunii sociale pentru numeroşi români, în pragul secolului al XIX-lea, aceea de preot greco-catolic.

Ioan Pop a avut cinci băieţi şi o fată. Judecând după prolificitatea căsătoriilor din acel timp şi după cota ridicată a mortalităţii infantile, nu e exclus să fi avut şi alţi copii, decedaţi de timpuriu. Familia sa prezintă, în această primă generaţie cunoscută, o particularitate: o ascensiune neobişnuit de înaltă şi de diferenţiată a membrilor săi, născuţi între 1812-l833.

Copiii menţionaţi au devenit: 2 profesori, din care unul, George, o personalitate ilustră, 1 preot, 1 comerciant (e drept, nu prea dotat pentru afaceri), 1 tipograf, iar fata s-a căsătorit cu un preot numit Amfilohie Pop, caz foarte frecvent al fetelor de preoţi români, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

Descendenţii unicei fiice se pierd în anonimatul sutelor şi sutelor de familii ardelene purtătoare ale numelui Pop, multe dintre ele continuând a alimenta cu noi şi noi membri tagma preoţească.

Se pierde, de asemenea, descendenţa celor trei fraţi mai mici, dintre care ultimul născut, Octav, profesor la Năsăud, cel mai înzestrat intelectual în familie, în afară de George, a fost încercat de teribile drame familiale, care se recunosc în urme izolate de labilitate psihică în mai multe ramuri şi mai multe generaţii ale familiei.

Rămânând la primii doi născuţi ai strămoşului Ioan Pop – George şi Alexandru – preot născut în 1815 – se constată mai întâi numărul lor mare de copii. George a avut 9, din care au supravieţuit 5: 4 fete şi un băiat. Avem astfel, chiar la o generaţie cu grad înalt de cultură şi cu posibilităţi de asistenţă medicală, confirmarea supoziţiei anterioare, privind mortalitatea infantilă.

Locul ocupat de George Bariţiu printre fruntaşii naţiunii române din veacul al XIX-lea, remarcabil pe plan intelectual, politic, material şi al demnităţilor oficiale, a făcut ca descendenţii săi imediaţi să beneficieze, la rândul lor, de poziţii sociale superioare celor ale multor altor familii, fără însă ca vreunul (sau vreuna) să egaleze pe a părintelui lor. Calitatea intelectuală de excepţie şi o remarcabilă energie vitală s-au consumat în mare parte în strălucita şi dinamica personalitate a lui George Bariţiu.

Fiul său, Ieronim, cu pregătire de profesor, cu studii la Viena, nu a fost lipsit nici de inteligenţă, nici de talent publicistic, dar a prezentat semne de labilitate psihică, în cazul său provenite sigur de la mama lui, un notoriu caz nefericit, care vreme de peste douăzeci de ani a fost drama căsniciei şi a vieţii lui George Bariţiu, suportată de el cu discreţie.

Ieronim a murit prematur, la 51 de ani, nerealizat pe măsura speranţelor puse în el.

Fiicele lui George Bariţiu s-au căsătorit – două în familii de mari comercianţi braşoveni, Iuga şi Stănescu – iar două în foarte onorabile familii de funcţionari administrativi şi juridici din Hunedoara şi Banat: Vlad şi Bontescu.

Ramura Stănescu e mai puţin cunoscută în viaţa publică. Ramura Iuga a dat pe un reputat profesor de matematică la Academia Comercială din Cluj şi ocupant al mai multor funcţii publice – George Iuga. Descendenţii săi trăiesc şi azi, unii menţinându-se în sfera intelectual-universitară.

Ramura Vlad a fost ilustrată de juristul, omul politic şi luptătorul naţional Aurel Vlad din Orăştie, nepot de fiică al lui George Bariţiu, iar ramura Bontescu a culminat, în aceeaşi generaţie cu a lui Aurel Vlad, prin Victor Bontescu, avocat şi ministru în mai multe guverne de după unirea din 1918.

Această generaţie a nepoţilor direcţi ai lui George Bariţiu a fost cea care a realizat o mai omogenă şi mai înaltă ascensiune socială. Ea a fost favorizată, fără îndoială şi de circumstanţa istorico-politică numită înfăptuirea României Mari. După care, se constată staţionarea descendenţilor următori la nivelul socio-profesional atins anterior sau chiar un declin, pe care-l vor precipita loviturile date de regimul comunist, după 1945, tuturor familiilor catalogate „burgheze”, deţinătoare de bunuri imobiliare şi având un trecut în viaţa politică şi a poporului român.

Fratele lui George, Alexandru, a fost preot de ţară. A dus o existenţă fără ceva ieşit din comun, în afară de înrolarea voluntară, în 1848, în legiunile lui Iancu. A fost căsătorit cu o soră a tribunului paşoptist Ioan Ciurileanu. Ea a decedat curând după ce trecuse de 40 de ani, aparent de ftizie, o a doua tară maladivă în familie, transmisă, aleatoriu, până în zilele noastre.

A avut 7 copii: 1 băiat şi 6 fete. De remarcat, în treacăt, inversiunea: bătrânul Ioan Pop a avut o singură fată şi încolo numai băieţi, cei doi fii au câte un băiat şi încolo numai fete.

Ascensiunea socială a acestei ramuri a fost cu câţiva paşi mai lentă decât a filiaţiei lui George Bariţiu. Fapt cu totul de aşteptat, dată fiind diferenţa de condiţie materială şi de reputaţie la nivel naţional între George şi modestul său frate, preot din sate ca Filea şi Petreşti (Petrid), în piemontul relativ izolat şi nu prea prosper dintre valea Ierii şi valea Hăşdatei, la nord-vest de Cheile Turzii.

Unicul fiu al lui Alexandru a parcurs o etapă de studii juridice şi a fost notar public în Abrud. Descendenţii acestuia sunt singurii purtători actuali ai numelui Bariţiu. Fiul său a fost un reputat medic în Cluj, al cărui fiu, tot medic, s-a stabilit în Franţa, având, la rândul său copii, despre care nu ştim dacă au păstrat acest nume de familie.

Dintre fiicele lui Alexandru Bariţiu, cea mai mare a fost căsătorită cu un funcţionar la judecătoria din Turda [66], iar celelalte fete au fost măritate cu preoţi. În contrast cu primele născute, ultimele trei fete au murit tinere. Cea mai tânără, la numai 32 de ani, de ftizia care răpusese pe mama lor, Elena Ciurileanu. Nu e exclus ca şi cele două surori născute nemijlocit înaintea ei (gemene, singurul caz în familie), să fi contractat aceeaşi boală, pe vremea aceea fatală.

A doua fată, Iustina, a fost măritată cu un distins preot, Vasile Popescu, cu studii de filozofie la Viena, dar neagreat de ierarhii săi. A avut doi băieţi avocaţi. Primul, căruia îi plăcea să-şi scrie prenumele Georgiu, a fost singura persoană din numeroasa descendenţă a lui Alexandru Bariţiu, până la membrii ei vieţuitori şi astăzi, care a realizat din avocatură o avere considerabilă, pierdută prin distrugerile ultimului război şi prin exproprierile masive efectuate de regimul comunist, care l-au redus pe fostul însemnat rentier, în ultimii săi patru ani de viaţă (1945-l949), la o existenţă apropiată de treapta mizeriei.

Un al doilea băiat, tot avocat, a beneficiat pentru scurt timp, prin anii ‘20, de o numire de consilier la Înalta Curte de Casaţie. Şi el a sfârşit într-o situaţie materială grea.

O soră a Iustinei Bariţiu-Popescu, numită Reghina, născută prin 1846-l847, a trăit până în 1943. Este recordul de longevitate al familiei, deşi ea n-a atins chiar „biblica vârstă de 102 ani”.

— Cum îi anunţa decesul, comiţând o uşoară exagerare, „Gazeta Transilvaniei”, care continua să apară la Braşov.

Ne oprim în acest punct, voind cu micul excurs în „lignage-ul” a două ramuri ale familiei Bariţiu să constituie un îndemn şi pentru autorul rândurilor de faţă şi mai ales pentru alţi genealogişti şi sociologi ai fenomenului familial, de a lărgi2 investigaţiile la întreaga descendenţă a acestei numeroase şi importante familii care, singură, a reprezentat un capitol al vieţii intelectuale, politice şi economice a românilor ardeleni.

Misiune nu prea uşoară, din cauza marelui număr de personaje feminine, care prin căsătorie au dobândit alte şi alte nume, sub care cel original devine tot mai greu de identificat.

Pe de altă parte, după România Mare posibilităţile de ascensiune socio-profesională pe calea studiilor superioare s-au extins aşa de mult încât calificările şi performanţele membrilor familiei nu mai au relevanţa eforturilor şi meritelor celor de dinainte de 1918.

În concluzie, familia Bariţiu este un exemplu românesc ardelean de oameni ridicaţi „prin ei înşişi”, prin calităţi, prin muncă perseverentă şi onestă. Nimeni din familie n-a fost propulsat graţie averii, sau altor circumstanţe fortuite.

— Favoruri ale celor suspuşi ş.a.

George Bariţiu şi-a înzestrat fetele cu măsură şi cu oarecari greutăţi. Măritişul unora, făcând „partide bune”, a fost, probabil, consecinţa reputaţiei tatălui lor, dar nici una n-a ajuns să ocupe în societatea vremii o poziţie care să stârnească invidii statornice.

Bariţiu a fost acela care, prin prestigiul şi corectitudinea lui, a imprimat întregii familii.

— Fiice, gineri, nepoţi – o conduită de cinste, de onoare, de bun simţ, de dragoste de neam.

Pe unii membrii, dintre cei rămaşi anonimi, i-am aflat ca semnatari pe listele de sprijin pentru memorandişti, răspândite prin sate în 1894.

Bătrânul patriarh n-a ajutat pe nimeni pentru a-l face să parvină, ci doar pentru a-l salva dintr-o situaţie grea. Dar şi atunci nu i-a plăcut să intervină, dacă îşi dădea seama că restriştea respectivului provenea din incapacitate, indolenţă sau necinste. Detesta mai mult ca orice inactivitatea, apatia şi, ţinea lecţii aspre tuturor din familie, ca şi altora din jurul său.

Este sigur că modelul acestei familii a fost unul ieşit din comun. Dar şi în acest caz, el rămâne ilustrativ pentru procesul formării elitei moderne în societatea românească din Transilvania, în secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.