Cuvânt înainte.

„Uraganul ridicat de semilună.”

S-a împlinit, la 11 august 1956, o jumătate de mileniu de la moartea uneia dintre cele mai reprezentative personalităţi militare şi politice, înălţate din mijlocul poporului nostru pe scena largă a istoriei universale: Ioan de Hunedoara.

Viaţa lui îşi desprinde contururile de pe fondul sumbru al acelui veac al XV-lea, în care răsăritul Europei era ameninţat cu înrobirea de năvalnica expansiune a Imperiului otoman. Primejduite în existenţa lor, popoarele român, maghiar, sârb, albanez şi bulgar s-au ridicat împotriva cotropitorilor; avântul eroic, de care ele au dat atunci dovadă, a format temelia luptei de apărare ce a zăgăzuit pe malurile Dunării puhoiul turcesc, întârziindu-i cu mai bine de o jumătate de veac revărsarea asupra Ţărilor Române, Ungariei şi centrului Europei. Izbânzile din timpul acela s-au datorat în bună parte faptului că efortul comun al popoarelor amintite a fost organizat şi condus de strălucitul talent militar şi politic al lui loan de Hunedoara.

Figura şi faptele Iui se încadrează în şirul marilor personalităţi ale trecutului nostru: un Mircea, un Ştefan, un Ion Vodă, un Mihai Viteazul… EI întruchipează însă mai limpede, pe un plan mai larg, ideea solidarităţii popoarelor din această parte a lumii întru apărarea şi înfăptuirea unor ţeluri atât de îndelung şi de trudnic urmărite: libertatea şi independenţa.

În acest sens, popasul lângă amintirea lui Ioan de Hunedoara apare ca un omagiu, oricând actual, adus omului care a reuşit, într-o măreaţă clipă istorică, să simbolizeze în ochii lumii întregi aceste năzuinţe ale luptei de veacuri dusă de poporul român şi de popoarele din jurul său; prietenia ce lej uneşte în zilele noastre se încheagă mai trainic, prin firele ne-J văzute ale amintirilor comune…