„URAGANUL RIDICAT DE SEMILUNA…”

Cu aproape o mie de ani în urmă, viaţa popoarelor din Europa şi Asia începea a păşi, treptat, pe un făgaş mai liniştit, după ce multă vreme cunoscuse frământările lăuntrice şi luptele care hotărniceau prăbuşirea vechii societăţi sclavagiste şi a Imperiului roman, făurind îri clocotul lor noua societate feudală.

Rând pe rând, venite din miazănoapte sau răsărit, popoare germanice, slave şi asiatice, pătrunzând peste hotarele şubrezite ale statului roman, răsturnaseră putreda lui clasă dominantă – a stăpânilor de sclavi; eliberarea maselor populare din robia acestora este astfel înlesnită, deschizându-se societăţii europene posibilitatea de a se dezvolta mai departe, în condiţii încă tot grele pentru cei exploataţi de noii stăpâni, dar mai lesnicioase totuşi decât cele dinainte. O nouă clasă, cea feudală, începe să-şi exercite dominaţia ei asupra producătorilor de bunuri materiale, iobagii, clasă născută şi ea din aceleaşi schimbări sociale. Sunt fenomene care apar o dată cu perioada denumită a marii migraţiuni a popoarelor, a năvălirilor „barbare”.

Cele din urmă năvăliri care neliniştesc răsăritul Europei şi Orientul Apropiat au loc prin secolele X-XI’ şi sunt săvârşite ide popoare de neam turc, originare de prin Asia centrală: pecenegii, cumanii şi turcii propriu zişi ¹ . Între timp, în cadrul statelor şi popoarelor apărute în cursul frământărilor precedente, se închegaseră noile relaţii de producţie feudală, vremurile se mai liniştiseră, iar munca de zi cu zi a maselor populare dezvoltă tot mai mult producţia de bunuri -materiale, în agricultură şi meşteşuguri. De aceea, ultimele năvăliri nu mai joacă în viaţa socială acelaşi rol progresist, ele nu fac decât să împiedice această lentă, dar sigură dezvoltare economică, socială şi culturală.

Printre popoarele care, de prin veacul al Xl-lea, au apărut în răsăritul Mării Mediterane şi la hotarele Europei, jucând un rol de lungă durată în istoria continentului nostru, cel mai însemnat este poporul turc.

Turcii, venind din Asia centrală, au pătruns pe la jumătatea veacului al Xl-lea în Iran şi Irak, ocupând unul după -altul micile stătuleţe arabe şi chiar Bagdadul, capitala ultimilor califi arabi. Ei neliniştiră mai multă vreme hotarele de răsărit ale Imperiului bizantin. In anul 1071 pricinuiesc o grea înfrângere armatelor bizantine, luând prizonier pe însuşi împăratul Romanos Diogene. In urma acestei victorii turcii cuceresc, în mai puţin de douăzeci de ani, Asia Mică, Siria şi Palestina. Imperiul bizantin era greu ameninţat, la fel şi interesele economice pe care statele din apusul Europei le aveau în răsăritul Mării Mediterane. Pentru a stăvili puternica expansiune a statului turcilor selgiukizi -aşa erau ei numiţi, după un conducător al lor – statele apusene, Franţa, Imperiul germanic, Anglia, oraşele italiene au organizat acele expediţii de cruciadă, care, în parte, au reuşit să smulgă turcilor unele teritorii din Asia Mică şi de pe coastele de răsărit ale Mediteranei.

În măsura în care comandanţii militari din jurul sultanului selgiukid, emirii, puneau stăpânire pe pă-mânturi întinse, pe bogăţii rezultate din prada de război şi din exploatarea populaţiilor supuse, aceşti reprezentanţi ai păturii avute din triburile turce încep a duce o politică proprie, nu se imai supun autorităţii unui singur sultan. Statul selgiukid se fărâmiţează în câteva state mai mici, dintre care unul, destul de important, se formează în Asia Mică, în jurul oraşului Iconium (Konieh, în limba turcă).

În secolul al XlII-lea, statele selgiukide sunt ameninţate de primejdia unei năvăliri, ce se îndrepta asupra lor dinspre răsărit, prin sudul Mării Caspice. Erau mongolii, care în uriaşa lor expansiune subjugaseră la acea vreme, în Europa, cnezatele ruseşti şi devastaseră Ungaria, Cehia, Polonia, iar o altă aripă a lor îşi întindea stăpânirea după 1250, asupra Orientului Apropiat. Statele turcilor selghikizi au fost în mare parte cucerite de mongoli, ori au ajuns în dependenţă faţă de aceştia. Mai ferite oarecum fură sultanatele şi emiratele din Asia Mică, dar şi acestea slăbiră consideraţii, în urma incursiunilor mongole.

Năvălirea mongolă a împins către apus şi o altă ramură a turcilor, nu prea numeroasă; era mai curând un simplu trib de păstori războinici. Mai târziu, tot după numele unui conducător, vor fi numiţi turci otomani sau osmanlâi. Aceştia, sub conducerea semi-le-gendarului Ertoghrul, au intrat pe la jumătatea secolului al XlII-lea în slujba sultanului de la Iconium, Alleddin II, care i-a aşezat în nord-vestul Asiei Mici, în jurul oraşului Sogiid (în greceşte era numit The-basion). Le-a dat acest teritoriu restrâns ca un fel de feud, însărcinându-i în schimb să păzească hotarele sultanatului faţă de bizantini şi lăsându-le toată libertatea să întreprindă incursiuni împotriva pământuri-lor bizantine din apropierea mării. Acestea au fost începuturile modeste ale viitorului Imperiu otoman.

Turcii otomani erau atunci un popor de păstori. Chiar şefii lor mai trăiau încă în corturi. Când între-prindeau vreo incursiune de pradă, ei se grupau în cete, sub conducerea unor „viteji”, aşa numiţii alp sau gâzi, care formau o aristocraţie a tribului. Aceştia, în urma expediţiilor de cucerire şi pradă pe care le desfăşurau în toate direcţiile, au ajuns să-şi însuşească averi mai mari, iau în stăpânire pământuri şi se transformă treptat în proprietari feudali, ale căror venituri permanente provin din dările pe care le storc populaţiei supuse. Autoritatea lor se întemeia acum pe avere şi nu pe prestigiul vitejiei arătate în lupte. împrejurările istorice în care luau astfel naştere clasele sociale şi statul feudal otoman au permis turcilor pe de o parte să-şi creeze o organizaţie militară puternică, pe de altă parte să cucerească relativ uşor părţi din vestul Asiei Mici şi din Europa. Pretutindeni în-tâlneau şi subjugau populaţii care se aflau faţă de ei pe o treaptă superioară de dezvoltare economieă-socială: practicau agricultura încă din timpuri foarte vechi, de asemeni şi meseriile, în vreme ce turcii abia acuim depăşeau stadiul pastoral. Clasa dominantă otomană şi-a dat repede seama că prădarea şi aservirea popoarelor mai dezvoltate constituie o admirabilă sursă de venituri. De aceea, războaiele de expansiune şi jaf devin o trăsătură fundamentală a politicii noului stat otoman; în vederea susţinerii lor, clasa dominantă otomană are, pe plan intern, ca preocupare principală întărirea continuă a armatei sale. In teritoriile pe care le cucereau, turcii nu aduceau şi nu puteau aduce nici o contribuţie dezvoltării producţiei de bunuri materiale sau progresului cultural. Dimpotrivă, ei erau aceia care ar fi avut de învăţat de la aceste popoare mai înaintate. Turcii se mărginiră însă să impună populaţiei cucerite dări felurite, exploatând-o şi ţinând-o în supunere cu ajutorul armatei. In statul otoman se formează, prin urmare, un feudalism întru-câtva aparte: este un regim feudal de un pronunţat caracter militar, care se bazează în primul rând pe cucerirea de teritorii şi aservirea unor populaţii, pe care ei le exploatează doar prin biruri, fără a interveni cu ceva în organizarea şi dezvoltarea producţiei.

— Expansiunea statului otoman în a doua jumătate a secolului al XlII-lea a fost înlesnită de faptul că incursiunile mongolilor au slăbit şi fărâmiţat sultanatul de Iconium; turcii otomani, mai feriţi prin aşezarea lor geografică de invazia mongolă, devin mai puternici decât stăpânii lor, cuceresc teritorii din fostul sultanat, pe oare până în cele din urmă îl vor supune în întregime.

Şi înspre apus împrejurările le erau prielnice. Bizantinii reuşiseră să recucerească, în 1261, Constan-tinopolul, care le fusese răpit în 1204 de una din expediţiile de cruciadă ale apusenilor şi erau ocupaţi acum cu restabilirea autorităţii lor în Europa, slăbind apărarea părţii asiatice a imperiului.

În timpul conducătorului lor Osman (1288-1326), primul care îşi ia titlul de sultan, turcii îşi întind deja cuceririle în teritoriul bizantin, iar fiul şi urmaşul său, Orkhan, ocupă importantele oraşe Brussa şi Nicea. Primul dintre ele devine reşedinţa sultanului. Pe la jumătatea secolului al XlV-lea, statul bizantin trece printr-o perioadă de frământări interne, prilejuite de luptele unor partide feudale şi ale unor pretendenţi la tronul imperial. Unde dintre partidele în luptă cheamă în ajutor pe turci, mai ales împotriva unei răscoale a maselor populare, care izbucnise în oraşul Salonic şi în Tracia. Turcii au astfel binevenita ocazie de a interveni şi în Europa. Ei dispuneau în acel timp, în jurul anului 1350, de o armată puternică şi bine organizată. Fusese înfiinţat corpul de elită al infanteriei lor – ienicerii – dispuneau şi de o cavalerie numeroasă şi rapidă – până la vreo 16.000 de luptători • – la care se mai adăugau trupele feudalilor mai mărunţi – aşa-numiţii spahii – care erau obligaţi să facă sultanului slujba militară. Trecând în Europa, ei ocupă la 1357 portul Gallipoli, la 1361 marele oraş Adrianopol şi regiunile înconjurătoare. Sultanul Murad I îşi strămută capitala în acest din urmă oraş şi începe o serie de atacuri în direcţia Bulgariei şi Serbiei.

Statele din Balcani, alarmate de apariţia acestui duşman, încearcă să-i stăvilească atacurile. La 1371 sârbii au o ciocnire cu turcii pe câmpia râului Mariţa. Turcii ies învingători. Prin 1385-86 înaintează până la Sofia şi Niş. In 1387 ei siuferă, la Ploănik, o înfrân-gere în faţa unei armate unite a bulgarilor, sârbilor şi bosniecilor, dar fără urmări grave pentru expansiunea lor ulterioară. Dimpotrivă, în anul următor turcii intră din nou în Bulgaria de răsărit şi constrâng pe ţarul Şişman să încheie pace în condiţii grele, plătindu-le tribut anual. La 20 iunie 1389, turcii obţin o nouă mare victorie, la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), în Macedonia. Le stătea înainte o anmată compusă din sârbi, unguri, bulgari şi albanezi, poate şi un detaşament muntean. La începutul bătăliei, soarta părea a le fi împotrivă, căci eroul sârb Milos Obilici pătrunse până la cortul sultanului Murad I şi îl ucise. Fiul sultanului, Baiazid I, supranumit „Fulgerul”, luând comanda trupelor, transformă deruta momentană într-o mare iabândă, în urma căreia independenţa Serbiei şi Bulgariei este grav ameninţată.

Turcii cuceresc ultimele posesiuni ipecare bizantinii le mai aveau în partea de nord-vest a Asiei Mici, ocuipă Bulgaria, până la Dunăre, în 1393. Expansiunea lor în Peninsula balcanică începe a nelinişti Ungaria şi chiar statele din apusul Europei. Acestea, sub conducerea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, organizează în anul 1396 o mare expediţie comună împotriva turcilor. Armata lor înfruntă pe cea a sultanului Baiazid la Nicopol, pe malul de sud al Dunării, la 28 septembrie 1396. Cavalerii apuseni nu cunoşteau tactica de luptă a turcilor. Aceştia luptau organizat, disciplinat, mişcăriile trupelor lor erau bine coordonate între ele, ordinele sultanului erau respectate întocmai. Apusenii nu puteau opune unei asemenea armate decât cel imult bravura individuală a cavalerilor, care pierdea însă mult din valoare prin indisciplina ce le risipea eforturile.

Turcii ies încă odată învingători. S-ar fi aruncat poate atunci asupra Ungariei, dacă n-ar fi survenit un eveniment grav pentru ei. Un alt mare stat care se formase în a doua jumătate a secolului al XlV-lea în Asia centrală, sub conducerea lui Timur-Lenk, sau Tamerlan şi oare manifesta aceleaşi tendinţe de expansiune şi jefuire a altor popoare, îşi întinde stăpânirea, în jurul anului 1400, până în Asia Mică. Sultanul Baia-zid I încearcă să se împotrivească noilor invadatori, dar fu bătut şi luat prizonier în lupta. de la Angora, din anul 1402. Timur cuceri aproape toată partea asiatică a Imperiului otoman. După moartea lui Timur, în anul 1405, puterea statului său slăbeşte şi turcii îşi redobândesc provinciile pierdute, dar între urmaşii lui Baiazid izbucniră lupte pentru tron, care timp de mai mult de zece ani slăbesc statul otoman şi permit chiar intervenţia în aceste lupte a Imperiului bizantin, a Serbiei şi a domnului [Tării Ramâneşti, Mircea cel Bătrân.

După reîntronarea ordinei interne şi a autorităţii unui singur sultan, turcii pot relua politica lor agresivă, începând mai ales cu domnia lui Murad al II-lea (1421-1451). In anul 1430 ei cuceresc marele oraş Sallonic; întreprind apoi atacuri sistematice împotriva Serbiei, Bosniei, Ţărilor Române, Ungariei şi Transilvaniei.

Dintre aceste state feudale, Ungaria era cel mai întins şi mai puternic. împreună cu celelalte ţări amintite, Ungaria se încleştează cu turcii într-un lung şir de războaie de apărare, care în secolul al XV-lea, în ciuda şi a multor înfrângeri, au reuşit totuşi să întâr-zie cu aproape un secol revărsarea turcească spre miazănoapte, peste Dunăre şi Carpaţi.

Statu’l feudal maghiar avea în fruntea sa, din anul 1387, pe regele Sigismund de Luxemburg, care deveni, după 1410, împărat german1, iar de la 1419 şi rege al Boemiei. Aceste titluri monarhice, întrunite în mâi-nile sale, l-au obligat să stea mulţi ani departe de Ungaria, timp pe care nobilii feudali din această ţară l-au folosit pentru consolidarea puterii lor economice şi politice şi pentru slăbirea autorităţii regale.

Sigismund de Luxemburg a căutat totuşi să întreprindă şi o acţiune de combatere a atacurilor turceşti.

1 Până la încoronarea oficială ca împărat, în 1433, purta doar titlul de „rege al romanilor”.

Un prim exemplu este chiar expediţia încheiată prin înfrângerea deja Nieopol, în 1396. A încercat, de prin anul 1410 şi imai ales prin al treilea deceniu al veacului XV, să întărească dominaţia Ungariei în Bosnia, în Serbia şi în Ţările Române, căutând a folosi forţele armate ale acestor state în sprijinul Ungariei. Felul în care politica lui Sigismund de Luxemburg a căutat să lege aceste ţări de regatul maghiar n-a dus la o închegare imai trainică a unui front comun anti-tur-cesc, deoarece se ivea temerea, justificată de altfel, a unor tendinţe acaparatoare ale Ungariei faţă de ele. Faptul acesta alimenta politica trădătoare, filo-tur-ceaseă, a unei părţi din nobilimea feudală din statele amintite. Astfel, Sigisimuod de Luxemburg atacă Bosnia la 1410, pentru a înlesni venirea la putere aci a partidei favorabile Ungariei. Serbiei îi impune cedarea către Ungaria a importantelor cetăţi Belgrad şi Golubaţ.

În interiorul ţării, regele şi-a dat întrucâtva seama de atitudinea şovăielnică a marii nobilimi în problema luptei anti-otomane. Marea nobilime, preocupată numai de interesele ei înguste, de clasă, prefera să amine riscurile unei ciocniri hotărâtoare cu turcii şi să cumpere mai curând pacea cu aceştia, decât s-o câştige în bătălii, lăsând grija luptei efective, acolo unde aceasta se impunea, ţărilor vasale Ungariei, de la hotarele ei sudice. Sigismund a înţeles şi insuficienţele sistemului de organizare şi de tactică militară a regatului maghiar şi a căutat, în diete, să impună anumite reforme şi regulamente militare, prin care să con-strângă mai temeinic nobilimea să furnizeze regelui, la nevoie, contingente armate şi să permită o mai largă participare a populaţiei la oaste. Faptul acesta lovea însă în interesele nobilimii, astfel că ea s-a opus traducerii în realitate a acestor măsuri. Sigismund, datorită şi absenţelor sale îndelungate din ţară, dar mai ales faptului că el se sprijinea, în interior, tocmai pe marea nobilime, n-a avut tăria şi independenţa necesară pentru a-şi impune voinţa. Ungaria a răma’s deci, în timpul său, fără aliaţi de nădejde în afară, fără o organizare militară corespunzătoare luptelor cu Imperiul otoman; de aceea ea nici nu înregistrează vreun succes hotărâtor în aceste lupte, pe care Sigis-mund le-a dus, cu întreruperi destul de lungi, vreme de peste patruzeci de ani.

Influenţa Ungariei în ţara Românească este din ce în ce mai vehement combătută de turci. Ei se folosesc şi de rivalităţile dintre partidele boiereşti. Sprijinind pe unii pretendenţi la tron, turcii reuşiră, la 1420, să înlăture de la domnie ipe fiul lui Mircea cel Bătrân, Mihail, care avea ajutor unguresc. Anii următori din istoria Ţării Româneşti se caracterizează prin luptele continue dintre Dan II, sprijinit de Sigismund de Luxemburg şi Radu II Praznaglava, ajutat de turci. începe a se observa în atitudinea clasei dominante a Ţării Româneşti o tendinţă tot mai evidentă de politică dublă, în sensul că domnii, fără a întrerupe legăturile economice şi politice cu Transilvania învecinată şi cu regatul maghiar, nu pot să nu ţină seamă de forţa otomană şi de posibilităţiile acesteia de a interveni oricând în ţară. Aşa se întâmplă cu un Alexandru Aldea, domn între 1431-35, care e supus turcilor, dar în acelaşi timp înştiinţează pe braşoveni despre mişcările lor. La fel face şi Vlad Dracul, un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân. El este înscăunat la 1437 tot cu sprijinul Ungariei, unde-şi petrecuse mulţi ani ca pretendent pribeag. Totuşi, scurtă vreme după aceea, trebuie să se închine turcilor şi să aştepte un moment mai favorabil pentru a-şi da pe faţă sentimentele de prietenie faţă de Ungaria.

Mai la apus de acest front al Dunării, pe care Sigismund de Luxemburg nu reuşeşte să-1 consolideze, el încearcă să întărească apărarea în nordul Serbiei, prin cucerirea cetăţii Golubaţ, căzută între timp în mâinile turcilor. Aceste acţiuni ofensive înspre Balcani încercase Sigismund a le pregăti şi pe tărâm diplomatic, ducând, în 1425, tratative cu Veneţia, pentru ca puternica flotă a acesteia să contribuie la blocarea strâmtorilor, oprind trecerea turcilor din Asia în Europa, în cazul în care regele Ungariei ar înainta în Balcani, „spre Grecia”. Tratativele n-au dus la nici un rezultat practic.

La sfârşitul lui aprilie 1428, Sigismund de Luxemburg atacă cetatea Golubaţ, având o armată de vreo 20-25.000 de oameni, printre care şi români trimişi de Dan II. La 3 iunie 1428 turcii îi surprind armata su’b zidurile cetăţii şi o înfrâng. După acest insucces, Sigi’smund încheie un armistiţiu cu turcii, iar pe viitor se va menţine, pe acest front, mai mult în defensivă. Intre 1429-32 el aşează în banatul de Severin un grup de cavaleri teutoni, dăruindu-i cu venituri însemnate şi însărcinându-i cu apărarea cetăţilor din acele părţi: Severin, Orşova, Mehadia, Saan (Ada-Kaleh), precum şi a unor alte cetăţi din Serbia, tot pe linia Dunării. Aceştia însă, pe lângă faptul că erau nemulţumiţi cu veniturile acordate de rege, se dovedesc şi incapabili să opună o rezistenţă oarecare turcilor; ei sunt grav bătuţi în vara anului 1432 şi siliţi să părăsească posesiunile lor de la Dunăre, care sunt pustiite de imusullmani. In acelaşi an, turcii năvălesc cu multă armată în Transilvania şi în Moldova. Revin şi în anul următor, precum şi în 1435-36, cu incursiuni care ating Ţara Românească, sudul Transilvaniei, banatul de Severin şi unele localităţi din Serbia.

În această ultimă ţară, despotul Gheorghe Branco-vici duce o evidentă politică de duplicitate, caracteristică marilor feudali, care se tem să ia o atitudine hotă-râtă în lupta antiotomana. La 1433 el îşi căsătoreşte pe fiica lui, Mara, cu sultanul Murad II, iar pe o altă fiică cu Ulrich Cillei, membru al unei puternice familii feudale de la hotarele Austriei, înrudit cu familia imperială din Germania. Totodată Brancovici, prin 1434-35, manifestă mai hotărât intenţia sa de a se alătura Ungariei şi luptelor împotriva turcilor. In fond îşi păstra calea deschisă pentru a adopta în viitor orice altă atitudine.

În anul 1437, vara, ungurii au unele succese locale în Serbia. In schimb, în 1438, sultanul conduce o mare expediţie în Transilvania, în timp ce o altă ramură a armatei jefui a din nou prin Serbia. Turcii trec în Ţara Ramânească ipe la Vidin, silind pe Vlad Dracul să-i însoţească în Transilvania. Aci nu era nimic pregătit pentru apărare. Provincia fusese zguduită de marea răscoală ţărănească din 1437-38 şi nobilimea se preocupase numai de înăbuşirea ei. Oastea turcească pătrunse în Transilvania prin Haţeg, unde zdrobi împotrivirea locală încercată de nobilul Kendefi (Cândea). înainta apoi, în toiul verii, pe valea Mureşului şi spre Sibiu, arzând şi jefuind totul. La asediul Sebeşului, Vl’ad Dracul a determinat predarea oraşului, promi-ţând fruntaşilor de aci întoarcerea lor grabnică din captivitatea care îi aştepta. Se pare că s-a ţinut de cuvânt.

Turcii au mai prădat Mediaşul, Sighişoara; n-au putut cuceri Sibiul şi Cetatea de Baltă, nici n-au pătruns între zidurile Braşovului, dar au ars cartierele situate înafara lor. S-au întors în Ţara Românească prin pasul Bran, cu mulţi robi şi încărcaţi cu pradă.

Aceste continue incursiuni turceşti, cărora nu li se putea opune din partea statelor feudale din răsăritul Europei o rezistenţă hotărâtă, arată limpede un fapt: în viaţa popoarelor din aceste părţi apăruse o mare şi permanentă primejdie. Viaţa economică, dezvoltarea oraşelor, a relaţiilor comerciale, locuitorii înşişi erau într-o continuă nesiguranţă. Exemplul înrobirii Bulgariei, a Greciei, a unor părţi din Serbia şi Albania arăta care urma să fie, în scurtă vreme, soarta Ungariei şi a Ţărilor Române. O sarcină de fundamentală importanţă istorică apărea în faţa popoarelor acestor ţări, înrobite sau ameninţate cu înrobirea: să-şi adune toate forţele lor, aruncându-le în lupta de apărare, să înlăture şovăiala, dezinteresul şi chiar trădarea claselor dominante de la conducerea statelor, să afle din mijlocul lor omul cel mai potrivit pentru a conduce această luptă internă şi externă, ce punea în cumpănă însăşi soarta lor. Poporul maghiar şi cel român, atrăgând după ele şi alte popoare, s-au dovedit capabile de marele efort colectiv pe care-1 pretindea gravitatea momentului. Ele au putut ridica din mijlocul lor şi o puternică personalitate politică şi militară, demnă de conducerea acestei grandioase lupte.