MOŞTENIREA ISTORICA A LUI IOAN DE HUNEDOARA

        „Însă decât toate, ce-i mai scump pe lume, Peste multe veacuri, marele său nume! „
        J. Arany, Toldi.

Victoria de la Belgrad încheie strălucita cariera politică şi militară a lui Io an de Hunedoara. Cu bucuria triumfului în suflet, îi fusese scris să moară aşa precum trăise: ca un ostaş, în mijlocul armatei şi al poporului său. Lăsa poporului maghiar şi român, înfrăţite în marea luptă împotriva jugului otoman, o moştenire de care acei ce l-au urmat la conducere nu s-au arătat vrednici prea îndelungă vreme: libertatea neştirbită, dragostea şi însufleţirea popoarelor de a lupta pentru ea.

Duipă bătălia de la Belgrad, frontul luptei anti-oto-mane se întăreşte. Vlad Ţepeş domnea în Ţara Româ-nească; peste un an, în Moldova, începe domnia lui Ştefan cel Mare. Şaptezeci de ani va mai rezista Ungaria puhoiului turcesc. Aceste şapte decenii sunt în bună parte urmarea eforturilor sale şi ale continuării politicii duse de el, sprijinite pe forţe sociale cât mai largi. Atunci oînd, după moartea fiului său Matei Corvin, marele rege al Ungariei, oligarhia feudală va redeveni atotputernică şi va reîncepe să oprime sălbatic propriul popor, urmările n-au întârziat să se arate: teribile răscoale interne, îndepărtarea maselor populare de la lupta de apărare a unei patrii care pentru ele nu reprezenta decât suferinţe. Slăbită astfel, Ungaria feudală şi trupele ei n-au mai găsit tăria de pe vremea lui Ioan de Hunedoara. La 1521, Belgradul, apărat odinioară de el, cade în mâinile turcilor, pentru ca după cinci ani, înfrângerea groaznică de la Mohâcs să îngroape libertatea Ungariei şi să prelungească cu sute de ani dominaţia otomană asupra popoarelor de pe malurile Dunării.

Rolul şi importanţa istorică a personalităţii lui Ioan de Hunedoara nu se desprinde însă numai din faptul direct al reuşitei sale de a opri, pentru mai bine de o jumătate de veac, expansiunea otomană. Contururile -sale se modelează mai limpezi numai atunci când privim întreaga lui activitate, scopurile pe care Ie-a urmărit, mijloacele de care s-a folosit spre a le înfăptui şi mai ales măsura în care ţelurile sale serveau cauzei dezvoltării economice, sociale, politice sau culturale a popoarelor în mijlocul cărora a trăit.

Cucerirea otomană era marele pericol ce pândea popoarele din răsăritul Europei, în veacul al XV-lea. Le ameninţa cu o înrobire ce frâna progresul lor economic şi cultural, datorită politicii de jaf şi abuzuri pe care o instaurau turcii în teritoriile subjugate. Pentru a lupta cu sorţi de izbândă împotriva înrobirii otomane era necesară liniştea şi ordinea internă, tulburată de marii feudali. Apărarea şi centralizarea statului au fost marile scopuri politice pe care le-a întruchipat Ioan de Hunedoara.

Înfăptuirea lor însemna o pavăză îndărătul căreia masele muncitoare îşi puteau îndeplini munca lor paşnică, se puteau dezvolta meseriile, comerţul, oraşele, agricultura.

Pentru a atinge aceste scopuri Ioan de Hunedoara a trebuit să caute sprijinul unor cât mai largi pături ale populaţiei. De aci legăturile lui cu oraşele şi concesiile făcute ţărănimii. Necesitatea centralizării statului coincidea cu interesul miieii nobilimi, din care făcea el parte, de a se ridica pe o treaptă mai înaltă spre conducerea politică a ţării.

Pentru a-şi asigura resursele trebuincioase purtării luptei cu Imperiul otoman, Ioan de Hunedoara a luat măsuri directe de sprijinire a activităţii economice, care aducea venituri statului. In multe din tratatele încheiate are în vedere interesele negustorilor, pe care îi înştiinţează aproape totdeauna despre posibilităţile

19f ce le au de a face comerţ cu Ţara Românească, Moldova, cu Austria sau chiar cu turcii. A căutat să intensifice producţia ocnelor de sare, îmbunătăţind starea lucrătorilor şi curmând neregulile pe care le săvârşeau cămăraşii sării. A încurajat producţia meşteşugărească, în primul rând ramurile legate de întreţinerea şi echiparea armatei. Încearcă să aducă îmbunătăţiri şi felului cum se cultivau şi se exploatau domeniile feudale.

Politica aceasta i-a asigurat sprijinul unor mase mai largi, dându-i în acelaşi timp o independenţă mai mare faţă de baronii feudali. Când aceştia nu vor să-l ajute ori luptă chiar împotrivă-i, Ioan de Hunedoara dispune de mijloace îndestulătoare pentru a-şi întări armata cu trupe de mercenari.

Metodele sale de a-şi consolida puterea poartă însă din plin şi pecetea mentalităţii feudale, căreia-i era şi el supus. Îşi întăreşte şi poziţia lui personală, acaparează moşii imense, se foloseşte de obligaţiile militare pe care le au faţă de el mulţi nobili mărunţi şi cnezi, mai ales din Transilvania. Deosebirea între el şi alţi feudali constă însă în faptul că această putere personală a pus-o în slujba ţării, nu s-a oprit la interesele lui egoiste. Întemeindu-se pe avântul de luptă de care erau pătrunse masele populare şi pe folosirea trupelor de mercenari, care, spre deosebire de ostile feudale, îl urmau oriunde, Ioan de Hunedoara a putut folosi ofensiva ca formă principală de luptă împotriva turcilor. Prin aceasta el venea în ajutorul popoarelor subjugate din peninsula balcanică şi putea conta pe colaborarea lor în campaniile sale militare.

El s-a străduit să dea o formă oît mai trainică colaborării acesteia, luptând împotriva partidelor feudale ce se arătau gata să cedeze presiunii otomane şi sprijinind pe acei domni sau acele partide care militau pentru o alianţă cu Ungaria. Din dorinţa de a crea o alianţă a popoarelor din sud-estul Europei, primejduite de cotropirea otomană, au rezultat desele lui intervenţii în Ţările Române.

Fără preget s-a adresat el întregii Europe, atrăgân-du-i atenţia asupra luptei pe care o ducea şi asupra însemnătăţii ei pentru soarta tuturor popoarelor. Papalitatea, Polonia, Imperiul germanic, oraşele italiene, Aragonul, Franţa, Burgundia sunt puterile pe care necontenit încearcă să le smulgă din amorţirea şi indiferenţa lor. N-a reuşit decât în mică măsură şi nu din vina lui; dar nici n-a deznădăjduit din această pricină, căci încrederea îi era adine răsădită în devotamentul poporului său şi al popoarelor învecinate. Simţea că, prin felul cum le slujeşte interesele, va câştiga şi va merita întotdeauna înţelegerea lor, neştirbită de nici un fel de greutăţi trecătoare, de nici un soi de intrigi ale feudalilor celor mari.

Sub flamurile sale au alergat oameni din multe neamuri: maghiari, români, sârbi, bulgari, cehi, poloni, nemţi sau chiar elemente izolate din ţări şi mai îndepărtate, ca Italia, ‘Elveţia, Franţa ori Spania.

Nu-i însufleţea pe toţi aceştia numai conştiinţa instinctivă a faptului că luptau pentru propria lor cauză; îi atrăgea şi faima lui Ioan de Hunedoara, sporită încă de atunci de legenda şi poezia populară, îndreptăţită prin însăşi pilda lui personală de ostaş priceput şi curajos.

Ioan de Hunedoara a fost unul dintre comandanţii militari care s-au găsit încontinuu în mijlocul oastei lor. Sprijinirea sa pe păturile largi ale poporului, atragerea lor în rândurile oştirii s-au oglindit în această trainică legătură morală dintre el şi luptătorii săi. Se ocupa fără încetare de instruirea armatei, se îngrijea de nevoile ostaşilor, de plata soldei la timp. Pe cât de aspru atunci când dădea o poruncă şi urmărea îndeplinirea ei, pe atât de biînd şi prietenos se purta cu soldaţii în clipele sale puţine de răgaz.

În lupte apărea veşnic în punctele cele mai grele. In campania cea lungă a comandat avangarda, în cursul înaintării şi ariergarda în retragere. La Vama a rezistat cu trupele din jurul său până la ultimele puteri. Pe Câmpia Mierlei, numai devotamentul unui hunedorean de-al său îl salvează din primejdia în care se avântase. Exemplul său, mereu viu, cuvântă-rile sale înaintea bătăliilor însufleţeau pe acei luptători care au fost gata să se jertfească spre a-l salva – cum a făcut un Simion Kamonyai – ori să dea zguduitoare pilde de eroism pentru dobândirea victoriei, ca Titus Dugovici.

Dorinţa de glorie sau spiritul de aventură nu l-au atras pe Ioan de Hunedoara pe cărările lor prăpăstioase. Corespondenţa pe care o poartă ne dezvăluie în el un om măsurat, pentru care războiul şi victoria nu erau un scop, ci un mijloc. Ţinta lui cea mare era întotdeauna să sfârşească războiul, să asigure poporului său pacea. Deşi era în primul rând un om al armelor, Ioan n-a urmărit înfăptuirea acestui ţel numai pe calea războiului cu turcii. S-a orientat cu înţelegere şi calm în fiecare împrejurare şi uneori a fost mai sincer sprijinitor al încheierii unei păci sau al unui armistiţiu, decât baronii, ce se fereau să dea vreodată ochii cu duşmanul temut.

Apărarea libertăţii poporului împotriva cotropitorilor din afară, ţinerea în frâu a acelora care nu urmăreau decât să-l oprime şi să-l exploateze fără măsură, încercarea de a sprijini munca paşnică a maselor muncitoare, ideea solidarităţii popoarelor în lupta împotriva agresiunii din partea unui duşman comun, dorinţa de a dobândi o pace trainică, reprezintă acele elemente din activitatea lui Ioan de Hunedoara care rămân valabile de-a lungul veacurilor şi îşi păstrează până astăzi actualitatea.

Rolul pozitiv pe care l-a jucat în istorie personalitatea lui Ioan de Hunedoara nu apare, deci, numai din marile lui calităţi personale, ci în primul rând din faptul că activitatea lui, interesele sale şi ale păturii sociale din care făcea parte au coincis – în împrejurările particulare ale momentului istoric – cu interesele păturilor mai largi ale poporului şi cu sensul evoluţiei progresive a istoriei în general.

Fără această largă bază socială a politicii sale, Ioan de Hunedoara ar fi fost un general înfrânt. Fără excepţionala sa personalitate militară, lupta popoarelor împotriva jugului otoman n-ar fi înregistrat, poate, succese atât de răsunătoare, într-un timp atât de scurt. Această legătură strânsă între el şi soarta poporului său îl înalţă pe treptele unei glorii simple, sobre, dar cu atât mai durabile, a cărei amintire i-o păstrează până astăzi cuvântul istoriei şi poezia legendei.

SFÂRŞIT