ÎN MIJLOCUL POPORULUI SĂU

        „Atâta popor era în Ungaria, încât se aduna ca zăpada învolburată de viscol”.

Mihail Szilăgyi.

Prin luna septembrie 1455 sosea la Raguza, din Grecia, o veste neliniştitoare: turcii pregăteau pe Dunăre o flotă de război. In primele luni din anul următor se primesc ştiri tot mai dese despre mari pregătiri turceşti. Regele Bosniei îl înştiinţa pe banul unguresc de Macva’ că sultanul ar avea de gând, chiar din luna martie, să pornească asupra Semendriei şi a Belgradului. Fură trimise iscoade în Balcani pentru a afla în ce măsură veştile acestea erau adevărate. Prin martie ele trimiteau primele ştiri, arătând că la Uskiib (azi Skoplje), în Macedonia, turcii înfiinţaseră ateliere în care se lucra în grabă la făurirea de arme. Din Constantinopol şi din alte părţi erau aduse materialele trebuincioase pentru turnarea de tunuri. Arte maşini de război se găseau pe flota dunăreană a turcilor, care începea să se adune la Vidin. Sultanul era, prin aprilie, la Adrianopol; oraşul forfotea de armată turcească. Un funcţionar veneţian ce venea de la Constantinopol spunea, în aceeaşi lună, ragu-zanilor, drept lucru sigur, că armata otomană se va îndrepta curând către fortăreţele de la. Dunăre şi asupra Ungariei.

Mohammed II, cuceritorul Constantinopolului, voia să-şi încunune gloria, aşa grabnic dobândită, prin zdrobirea acelor popoare ce de ani de zile ţineau în loc Imperiul otoman, la Dunăre şi în Balcani.

1 Ţinut în sudul Ungariei de atunci (azi în R. P. F. Jugo-slavia), la apus de Belgrad.

În Ungaria, Ioan de Hunedoara se aştepta demult la acest atac decisiv. De câte ori nu prevenise el nobilimea asupra unei clipe grele ce avea să vie, în vederea căreia îi ceruse în zadar să uite de interesele ei egoiste şi de certurile mărunte, făcând în schimb toate eforturile cu putinţă pentru a pune ţara în stare de apărare? Acum, când se auzeau departe primele tunete ale avalanşei ce se năpustea spre Ungaria, glasul său răsuna tot în pustiu.

De pe la sfârşitul anului 1455 înştiinţase Ioan pe legatul papal, cardinalul Carvajal, că el era gata să dea, cu osteneala şi cheltuiala lui, 7.000 de ostaşi pentru viitoarele lupte cu turcii. In schimb cerea un ajutor militar cât mai temeinic. In ianuarie 1456, Carvajal îi răspunde în cuvinte măgulitoare, menite să ascundă otrava indiferenţei: „Ne încredem în domnul, că acei 7.000 de oameni, chiar dacă alt ajutor omenesc ar lipsi, vor dobândi victoria sub conducerea domnului guvernator, Machabeul timpului nostru”. Carvajal, ce nu era tocmai un ignorant în materie (de ani de zile lucra, în părţile Ungariei, în diferite misiuni diplomatice şi ştia cine sunt turcii), nu putea să nu vadă că a-l sfătui pe Ioan să lupte numai cu cei 7.000 de soldaţi, pe care spera să-i adune singur, era ceva cu totul absurd.

De aceea cardinalul crezu potrivit să stăruie din nou pe lângă papa Calixt III în favoarea dispoziţiei de a se predica o cruciadă împotriva turcilor. Metoda aceasta nu putea crea bisericii nici o încurcătură. Era acoperită în faţa lumii, arătând astfel că face şi ea ceva în vederea apărării, iar banii pe care credincioşii obişnuiau să-i dea în asemenea împrejurări (la posibilitatea unei înrolări efective nu se gândea nimeni) prindeau întotdeauna bine – mai ales atunci când nu erau folosiţi pentru cheltuieli militare. Călugărul italian Ioan de Capistrano, trimis în părţile Ungariei ca inchizitor împotriva ereticilor, fu cel dintâi care luă crucea, la 14 februarie 1456, începând predica de cruciadă. La început însă nu obţine prea mari succese, deoarece nu cunoştea limba populaţiei în fata căreia predica; avea şi tâlmaci nepricepuţi. Poporul de jos îl privea cu neîncredere pe fanaticul călugăr, care în calitatea lui de inchizitor se dedase la persecuţii împotriva „ereticilor” şi a tuturor celor de altă credinţă decât catolicismul. Nu mai departe decât în Transilvania, Capistrano luase măsuri brutale împotriva ortodocşilor. Din îndemnul său fusese prins şi închis Ioan de Calfa, un „vlădică”, probabil ortodox, ce activa în părţile Hunedoarei şi ale Albei. Mulţi preoţi ortodocşi din aceleaşi ţinuturi suferiseră o soartă asemănătoare.

Ioan de Hunedoara l-a sprijinit întrucâtva pe Capistrano în aceste acţiuni ale sale, dar nu considera de loc potrivite, în acel moment, violenţele religioase împotriva unei populaţii paşnice; el n-ar fi voit să îndepărteze poporul simplu de ideea luptei împotriva turcilor prin asemenea persecuţii. Ajutorul pe care-l dă lui Capistrano era determinat numai de speranţa că influenţa acestuia la curtea papală ar fi putut contribui la dobândirea unui sprijin militar sau bănesc din apus. Cu toate acestea, Capistrano se şi plânge de dificultăţile pe care i le crea Ioan de Hunedoara, prin „încetineala” cu care aplica măsurile preconizate împotriva ereticilor.

Ioan avea în vremea aceasta preocupări mai serioase. El lua măsuri de întărire a liniei Dunării. Profita de faptul că regele şi nobilimea erau în panică din momentul în care îşi dăduseră seama de realitatea iminentă a atacului otoman şi convocaseră o dietă, prin aprilie 1456, menită să ia măsuri excepţionale de apărare. Cu un surâs de amară satisfacţie va fi privit Ioan de Hunedoara nobilimea îngâmfată, care stătea acum să-i cadă la picioare şi, aiurită de spaimă, lua în dietă hotărâri desperate. Se decretă ridicarea generală a armatei. Arhiepiscopul-primat al Ungariei, episcopul de Oradea şi Ioan de Hunedoara trebuiau să ceară de îndată legatului papal să scrie papei Calixt III despre gravitatea situaţiei, cerând plecarea urgentă a unei flote în strâmtori, pentru a stânjeni mişcările turcilor. Ani de zile îl împiedicaseră pe Io an să înarmeze ţara aşa cum dorea el: acum recunoşteau că Ungaria nu va fi capabilă să reziste singură şi cereau neapărat un ajutor dinafară, stri-gând că e în joc soarta creştinătăţii întregi şi că o întârziere de zile, sau chiar de ore, ar putea fi fatală Ungariei. Graba lor venea cam târziu…

De altfel, nici de astă dată nu lipsiră dovezile de inconştienţă din partea regelui şi a curţii. Tot în aprilie, Ladislau V îi cerea lui Ioan de Hunedoara un împrumut de 8.000 de florini, punându-i în schimb zălog veniturile comitatului Timişoarei. Pentru ce avea nevoie de aceşti bani? Pentru a-şi plăti datoriile personale către Ulrich Cillei, căruia avea să-i dea suma uriaşă de 53.000 de livre de argint. Jumătate din această sumă i-o plăti pe loc ducelui, iar restul se obligă în scris să i-l plătească, înaintea oricărei alte datorii, până la sfârşitul lui mai, din felurite venituri regale. Şi aceasta într-un timp când fiecare ban era preţios pentru echiparea armatei! Regele plecă apoi de la Buda, sub pretextul unei vânători, din care nu se mai întoarse… Fugi pur şi simplu la Viena şi nu se mai mişcă de acolo până după ce primejdia turcească trecu.

Ioan de Hunedoara îşi păstră calmul necesar în asemenea grele împrejurări. Întări garnizoanele cetăţilor mai direct ameninţate. La Belgrad, trimise 5.000 de mercenari – unguri, cehi şi poloni – punându-i la dispoziţia com:» ndantului cetăţii, Mihail Szilâgyi. Acestuia îi dădu ordin să se folosească de toate mijloacele pentru a Întări fortăreaţa. Locuitorii oraşului răspunseră chemării de a ajuta la transportul maşinilor de război.

În legătură cu măsurile de apărare a Belgradului şi a Ungariei trebuie pusă şi întorsătura pe care o iau relaţiile cu Ţara Românească în primăvara anului 1456.

În ultimii ani, raporturile dintre Ioan de Hunedoara şi Vladislav II fuseseră schimbătoare. Domnul muntean contribuise la mijlocirea păcii din 1452. Se pare însă că el intrase în legături prea strânse cu turcii, căci îndată după aceea Ioan de Hunedoara îi confiscă posesiunile din Transilvania – Amlaşul şi Făgăraşul -•, atrăgând plângerile lui Vladislav şi chiar încercări de răzbunare prin incursiuni în ţinutul saşilor din sudul Transilvaniei. Conflictul se mai aplanează în cursul anului 1453, dar fără a se limpezi întru totul motivele de neînţelegere.

În anul 1455 relaţiile se înrăutăţiră din nou. O incursiune munteană, ajutată de turci, atacă cetatea Saan (pe insula Ada-Kaleh). Vladislav însuşi pradă în sudul Transilvaniei, păgubindu-i mai ales pe saşi, care adăposteau la ei un pretendent la tron, pe Vlad, fiul lui Vlad Dracul. Sunt jefuite şi moşii ale lui Ioan de Hunedoara. Unor detaşamente turceşti li se îngăduie să treacă prin Ţara Românească, spre a pătrunde în Transilvania. In toamna aceluiaşi an, prin noiembrie, Ioan, care mersese la Braşov, se străduieşte să ajungă la o împăcare; spera să obţină chiar ajutorul lui Vladislav II împotriva turcilor. Încercările sale au rămas fără urmări durabile, căci în aprilie 1456 duşmănia dintre cele două ţări e din nou vădită. Ioan de Hunedoara are de înfruntat o răscoală a românilor făgărăşeni, pe care o sprijinea, după toate probabilităţile, domnul muntean. In faţa acestei stări de lucruri, Ioan de Hunedoara a ajutat pe pretendentul Vlad, oare va fi supranumit Ţepeş, să pătrundă în Ţara Românească pentru a detrona pe Vladislav II. Vlad Ţepeş avea şi sprijinul unei părţi din boierime. Evenimentul se petrecu între 15 aprilie-26 iunie 1456. Vladislav fu ucis, în împrejurări ce nu se cunosc bine – poate în vreo luptă – iar Vlad Ţepeş ajunge domn. Ungaria se asigura astfel mai trainic împotriva unui atac turcesc prin Ţara Românească şi îşi concentra forţele pe frontul principal de la Belgrad.

1S2

Era un indirect ajutor pe care-l dobândea Ioan de Hunedoara. Mai nădăjduia în concursul mereu neînvinsului Scanderbeg şi al albanezilor săi. Scanderbeg avea chiar de gând sa trimită armată în Serbia, dar acţiunea lui e oprită printr-un atac turcesc, secundar, dezlănţuit cam în acelaşi timp cu înaintarea armatei otom’ane către Belgrad.

Lui Ioan de Hunedoara îi rămâneau prin urmare doar forţele militare interne ale Ungariei, dar şi acelea numai într-o măsură relativă. Cu toată obligativitatea înfăţişării generale la oaste, marii nobili şi înalţii prelaţi nu se mişcară. Aveau un bun pretext în însăşi atitudinea laşă a regelui.

Se strânseră’ astfel în tabăra de la Seghedin numai ostile unor feudali mai mici şi ale acelora care, avân-du-şi slujbele ori moşiile în sudul Ungariei, aproape de Serbia, erau interesaţi direct în a şi le apăra. Adăugându-se trupele transilvănene, mereu credincioase lui Ioan şi cele de mercenari, armata se ridică la vreo 20.000 de oameni, socotind şi mercenarii trimişi înainte spre a întări garnizoana Belgradului.

Era puţin în comparaţie cu puhoiul otoman – se zvonea că sultanul avea o armată de 100-200.000 de oameni – care se îndrepta spre Belgrad. Ii veni însă un ajutor neaşteptat din partea acelora pe care feudalii nu voiau niciodată să se sprijine, însă în care Ioan de Hunedoara avusese întotdeauna o încredere ce-i era acum răsplătită: se ridicară la luptă masele populare.

Veştile despre groaznica primejdie a invaziei turceşti învinseră rezerva cu care poporul primise la încăput predicile de cruciadă ale lui Oapistrano şi deşteptară puternica lui dragoste de libertate. Spre surprinderea chiar a lui Capistrano şi a clerului, poporul de jos nu-şi mai dădu obolul în miîinile ce i le întindeau călugării, ci prinse a lua armele şi a se arăta gata să lupte. Se însoriseră chiar şi unii mici nobili, dar subordonarea lor faţă de marii feudali nu le îngădui să plece în oaste. Sărăcimea oraşelor şi satelor, însă, nu ţinu seama de nici o oprelişte a nobililor, nemulţumiţi de plecarea atâtor oameni. Se adunară în număr mereu crescând, în diferite puncte, cerură arme, conducători, călăuze, pentru a pleca spre teatrul de luptă. Şi nu numai în Ungaria se petrecu faptul acesta, ci şi în alte ţări, mai cu seamă în Imperiul germanic.

Slab înarmaţi, puţini din ei având lănci şi cai, dar înfrângând <cu însufleţirea lor toate piedicile puse de nobili şi de conducerea oraşelor, aceste detaşamente populare porniră spre Ungaria. Erau mulţi meşteşugari şi ţărani, preoţi săraci. Treceau prin oraşe cân-tând; purtau pe umeri bietele arme ce le putuseră strânge. Mulţi din ei aveau doar bâte şi praştii. Unii, învinşi de greutăţile drumului, nici nu mai ajunseră în Ungaria, ori sosiră după ce lu/pteîe se sfârşiseră.

Se adunară şi aceşti cruciaţi, venind de pretutindeni în tabăra de la Seghedin. Izvoarele spun că ar fi fost cam la 60.000 de oameni. Altele, probabil mai aproape de adevăr, vorbesc numai de vreo 27-28.000.

Oricâţi ar fi fost, pilda poporului simplu acoperea cu ruşine capetele încoronate şi nobilimea. In nişte însemnări contemporane aflăm limpede exprimat acest sentiment: „Unde este Imperiul roman ‘ care întotdeauna s-a luptat cu toţi barbarii?… Unde e regele francez, care vrea să se intituleze regele prea-creştin? 2 Unde sunt regii Angliei, Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Poloniei?… Ţărani neînarmaţi, potcovari, croitori, meseriaşi merg în fruntea armatelor; pare că numlai pe ei i-a însufleţit domnul cu credinţa în fapte mari…” 3

Pe când în Ungaria poporul alerga astfel sub steagurile lui Ioan de Hunedoara, armata otomană se apropia de Belgrad. Ea trecu prin Sofia, înainta apoi

1 Se înţelege aici Imperiul germanic, care purta numele oficial de Sfântu] imperiu roman de naţiune germană.

2 Regele Franţei se intitula, într-adevăr, „regele prea-creştin” (Le roi tres-chretien).

3 După Elekes, lucrarea citată, p. 444,

Titus Dugovici în lupta de pe zidurile Belgradului rsKSf? G?

I mai îndeamnă odată tovarăş”; fa luptă ‘ către Dunăre prin valea Moravei. La Veneţia se zvonea că prin părţile acelea ar fi căutat să le reziste turcilor o armată sârbă de vreo 9.000 de oameni, care ar fi fost nimicită, în ziua de 18 iunie. Brancovici, în scrisorile sale, nu pomeneşte despre episodul acesta, poate pentru a nu spori, în apus, descurajarea. El aminteşte doar de trecerea sultanului pe sub zidurile Semendriei, înspre Belgrad şi asigură pe nunţiul papal că depune toate sforţările în vederea apărării.

În ultimele zile din iunie, turcii apărură în văzul Belgradului. Înconjurară oraşul din toate părţile, revărsând în jurul său o mare de corturi albe. Îşi aşezară în poziţie de tragere tunurile, din care vreo douăsprezece măsurau 32 de coţi lungime, începând bombardarea zidurilor în ziua de 4 iulie 1456.

Pe Dunăre, mai în sus de Belgrad, fu împinsă flota turcească. Erau vreo 60 de galere şi cam 150 de vase mai mici. Ele trebuiau să împiedice aprovizionarea oraşului pe calea apei.

Belgradul era o fortăreaţă deosebit de puternică. Mai înfruntase şi în 1440 un asediu turcesc. Era aşezat pe o înălţime, la confluenţa Dunării cu Sava, fiind astfel apărat din trei părţi de obstacolul natural format de cele două râuri. Înspre sud avea un şir dublu de şanţuri şi întărituri de pământ. Ziduri masive îl apărau din toate părţile. In imediata apropiere a fluviului, pe o înălţime, era clădită fortăreaţa centrală.

La rândul ei, armata turcească se dovedi a nu fi chiar aşa de puternică pe cât o zugrăveau zvonurile ce alergaseră înainte-i. Nu însuma mai mult de 100.000 de ostaşi, din care mulţi erau creştini renegaţi. Pe aceştia, turcii îi aduseseră cu ei, fiindcă se pricepeau în luptele de asediu. Erau însă oameni care nu luptau cu suflet de partea turcilor: aproape jumătate dintr-înşii au dezertat în timpul bătăliei.

Tot în luna iunie se puse în mişcare şi armata lui Ioan de Hunedoara, pornind către gura Moravei. La

22 iunie trecu prin Timişoara, iar peste câteva zile era la Kubin, pe malul de nord al Dunării, de unde scria saşilor din Transilvania să-i trimită în cea mai mare grabă armata lor. De-a lungul marelui fluviu începuseră deja luptele. Flota turcească nu sosise încă, astfel că Ioan trecu Dunărea şi începu lupta de hărţuială cu turcii, retrăgându-se treptat spre Belgrad.

La 2 iulie ajunse în cetate şi Capistrano, cu cinci corăbii mari ce purtau primele detaşamente de cruciaţi, îndată după sosire, el porni pe Dunăre, cu trei vase, să întâlnească pe Ioan de Hunedoara, care era în luptă cu avangarda turcească, nu prea departe, la răsărit de Belgrad. Se stârni însă o furtună atât de puternică, încât nu mai putu coborî pe fluviu. Trebui să tragă la mal şi să se întoarcă pe uscat la Belgrad. Dacă ar fi înaintat cu ceva mai departe, ar fi ajuns în dreptul malurilor ocupate deja de turci şi ar fi căzut în mâinile lor.

A doua zi după această încercare, Capistrano scria din Belgrad că turcii vor începe din clipă în clipă asediul şi cerea stăruitor ajutorul regelui Ungariei, al prelaţilor şi al nobililor.

Ioan de Hunedoara, în primele lupte îndârjite cu turcii, nu-i putu opri de a înconjura Belgradul. Se retrase la o mică distanţă, către nord-vest de fortăreaţă, aşezându-şi tabăra lângă cetatea Zemun. In dreptul acestei cetăţi se legăna, pe Dunăre, pădurea de catarguri a flotei turceşti, care desăvârşea încercuirea Belgradului.

Cel dintâi lucru care trebuia făcut era să se deschidă drumul pe fluviu, pentru a putea întări şi aproviziona garnizoana asediată. Înlăturarea flotei era mai uşor de încercat decât o rupere a blocadei pe uscat. Ioan de Hunedoara dădu porunci să se adune pe Dunăre, la Szalânkemen (azi Slankamen, la vărsarea Tisei în Dunăre), toate vasele de care se putea dispune la repezeală. Se strânseră ca la vreo două sute, dar numai puţine din ele echipate pentru luptă. Cele mai muMe erau de transport şi a trebuit să se lucreze zi şi noapte pentru a le amenaja în vederea unei ciocniri cu turcii.

Când această flotă fu pregătită, Ioan îl înştiinţa prin oameni de credinţă pe Mihail Szilăgyi, comandantul garnizoanei din Belgrad, să fie gata pentru ziua de 14 iulie, spre a ataca din spate flota otomană cu vasele ce le avea ancorate sub fortăreaţă. Primind mesajul, Mihail Szilâgyi pregăti vreo patruzeci de vase. Le echipă mai ales cu sârbii din oraş, oameni care urau de moarte pe turci şi erau gata să rişte orice împotriva lor.

La 14 iulie flota maghiară porni de la Szalânke-men spre sud. In frunte naviga un vas mare, înarmat puternic şi plin cu soldaţi de elită, pe care îi alesese însuşi Ioan de Hunedoara. Pe malurile fluviului, în dreptul locului unde avea să se dea bătălia, se concentra armata de uscat, vreo 15-16.000 de oameni, din care mulţi cruciaţi, în frunte ou Capistrano. Lângă bătrânul călugăr se înălţa flamura cruciaţilor, purtată de un mic nobil cu numele de Petru.

Armata aceasta trebuia să împiedice pe turci de a veni, pe uscat, în ajutorul flotei şi de asemenea să prindă echipajele vaselor turceşti care ar fi voit să debarce şi să scape prin fugă.

Lupta care se angaja pe fluviu între cele două flote dură cinci ore. Deşi turcii aveau corăbii mai bune, ci fură înfrânţi. Trei sau patru corăbii de-ale lor se scufundară, tot pe atâtea căzură în mâinile lui Ioan. Multe din ele fugiră, având stricăciuni aşa de grave, încât sultanul dădu poruncă să fie aprinse, pentru a nu cădea în mâinile ungurilor. Calea Dunării era din nou liberă şi încă de a doua zi, 15 iulie, în Belgrad pătrunseră trupe proaspete, arme şi alimente. De fapt, după această dată, încercuirea Belgradului nu mai era deplină. In partea de apus, înspre Zemun, turcii nu putură menţine blocada.

Acum începură a sosi în număr tot mai mare detaşamentele de cruciaţi, aşezându-se în tabăra lor de pe malul stâng al Savei, la apus de cetate. Privind din înălţimea zidurilor la mulţimea ce se aduna zi de zi, Mihail Szilâgyi spuse cuiva că niciodată n-ar fi crezut, de n-ar fi văzut cu ochii lui, că în Ungaria era a’tâta popor, care se aduna ca zăpada învolburată de viscol…!’

Din tabăra de pe malul Savei pătrundeau în fiecare noapte în oraş detaşamente de ajutor, ducând mai ales provizii. Se foloseau de insuliţele ce se aflau între braţele Dunării, la vărsarea Savei.

După ce-şi văzu flota împrăştiată, sultanul continuă cu şi mai multă furie asediul pe uscat. Fără încetare trăgeau asupra cetăţii tunurile turceşti. Adesea se năruiau cu vuiet zidurile şi stricăciunile erau atât de mari, încât se ajunsese ca numai câteva turnuri şi ele Mnte pe jumătate, să mai arate, din loc în loc, pe unde fusese brâul de piatră al oraşului. Iratr-o scrisoare către Ladislau Garai, Ioan de Hunedoara spunea că cetatea nici nu se mai poate numi cetate, ci mai curiînd câmp, deoarece zidurile îi sunt făcute una cu pământul.

Turcii lucrau cu înfrigurare la astuparea şanţurilor din jurul cetăţii, cu pământ, lemne, frânturi din ziduri. Asediaţii aruncau ploaie de săgeţi asupra soldaţilor otomani ce se îndeletniceau cu această pregătire a asaltului general. Trăgeau într-una şi cu tunurile. Zilnic turcii mai dădeau şi atacuri parţiale, care erau respinse cu străşnicie. Un glonţ de tun din cetate îl ucise pe Tadji Karadja, beglerbegul Rumeliei, care avea conducerea directă a lucrărilor de asediu.

Mohammed II hotărî asaltul general pentru ziua de 21 iulie. Tabăra turcească se puse în mişcare în întregime. Până în fortăreaţă şi departe peste Sava, în tabăra cruciaţilor, se auzi toată dimineaţa duruitul necontenit al tobelor ce anunţau atacul. Ioan de Hunedoara îmbarcă o parte din armată pe corăbii, pentru a avea putinţa isă o mişte cât mai uşor înspre

1 N. Iorga, Notes et extraits pour servir î l’histoire des croi-sades au XV-eme siecle (Note şi extrase pentru întocmirea istoriei cruciadelor în secolul al XV-lea), IV, p. 142.

Locurile ameninţate, iar o altă parte o aduse în imediata apropiere a fortăreţii, în ajutorul garnizoanei care-şi ocupase posturile pe ziduri.

Destul de târziu, în după amiaza de 21 iulie, începu asaltul general. Pedestrimea turcească se năpusti peste şanţurile pe jumătate astupate, peste zidurile dărâmate, împrăştie trupele ce încercau să-i reziste în dreptul lor şi pătrunse în oraş. De două ori intrară turcii în oraş şi de fiecare dată contraatacurile armatei lui Ioan îi azvârliră îndărăt. A treia oară, ienicerii înaintară până sub zidurile citadelei de pe malul râpois al Dunării, pe care tunurile nu reuşiseră să o distrugă. Căutau să ocupe podul prin care se intra în fortăreaţă, spre a tăia retragerea trupelor din oraş. O parte din garnizoană, cuprinsă de spaimă, fugi lăsând armele şi aruncându-se în Dunăre. Chiar şi din fortăreaţă unii săriră peste ziduri şi prin ferestre de-a dreptul în fluviu, căutând scăpare la corăbiile ce pluteau în jurul oraşului. Ioan de Hunedoara rămase însă neclintit în mijlocul trupelor sale. La fel cruciaţii, în rândul cărora fură văzute luptând şi femei. Din tabăra de pe Sava treceau râul mereu noi şi noi detaşamente de cruciaţi, în ajutorul. Lui Capistrano, ce apăra cu încăpăţânate podul lăsat în jos, prin care turcii ar fi putut pătrunde în citadelă. După lupte crâncene, acest punct important fu curăţit de ieniceri.

În alte părţi însă turcii puseseră de-acum scări pentru a da asalt ultimelor ziduri. Asupra lor se arunca de sus apă clocotită şi smoală încinsă. Totuşi ei începură să urce scările. Lângă unul din turnuri, pe parapet, se găsea un vasal apropiat al lui Ioan de Hunedoara, cu numele Titus Dugovici. Luptase alături de seniorul său la Vama. Prin dreptul locului pe care-l apăra acum, turcii ajunseră la înălţimea turnului. In frunte, un ostaş cu steagul semilunei în mâini, gata să-l înfigă pe ziduri. Titus Dugovici se năpusti asupră-i. Armele li se Mnseră, ori le scăpară şi atunci se încleştară unul într-altul cu braţele. Astfel înlănţuiţi se prăbuşiră amândoi luptătorii din înalA ^^ Locul luptei navale de pe Dunăre (fo iulie) -*• Atacuri turceşti (zi iulie)» Atacuri ale trupebr maghiare 91 a/e cruciaţilor Ea Pniţie de plecare la atac 3 trupelor turceştii ‘ tul turnului, rămânând morţi în şanţul cetăţii. Steagul otoman nu ajunsese ‘să fluture pe zid!

Întăririle care soseau mereu de peste Sava îngă-duiră către seară dezlănţuirea unui contraatac ce respinse cu totul pe turci. Oraşul fu recucerit, ienicerii fugiră până lângă tunuri, în locul de unde porniseră cu câteva ore mai înainte. Nici noaptea nu conteniră luptele, dar Ioan de Hunedoara dădu poruncă să se întrerupă urmărirea, dând trupelor răgaz să se mai odihnească.

În zorii zilei de 22 iulie donwiea încă o oarecare linişte. Treptat însă lupta se aprinse din nou. Însufleţite de victoria din ajun şi din timpul nopţii, trupele creştine nu puteau fi mai mult ţinute în loc.

Fără să mai aştepte vreun ordin, detaşamentele populare, în primul rând, începură a hărţui pe turci, angajând lupte izolate cu pâlcuri de cavalerie otomană. Bătălia se întinse ca scânteile în pulberea de puşcă. Întreaga tabără a poporului trecu Sava şi se aruncă asupra oştilor din Anatolia, ce se găseau în faţa lor.

Ioan de Hunedoara era atunci pe corăbii. Văzând că armata nu mai putea fi oprită din lupta în care se avântase, se hotărî să intervină şi el cu trupele sale, ce erau răspândite prin fortăreaţă şi prin oraş. Un atac general se dezlănţui asupra taberei turceşti. Tunurile sultanului fură cucerite şi întoarse împotriva turcilor în derută. Ienicerii însă mai luptau cu dârzenie. Mohammed II, deşi rănit în pulpă de o săgeată, stătea în mijlocul lor. Aga ienicerilor, Has-san, muri aooperindu-l pe sultan cu trupul său. Mo-hamâmed respinse trupele maghiare pătrunse în tabără şi dădu poruncă să se reia tunurile cu orice preţ. De trei ori atacară cu furie turcii, dar focul nimicitor cu care erau întâmpinaţi îi îngenunchie. Tunurile nu putură fi recucerite. Armata otomană dădu semne de descurajare, mai ales după ce nici un detaşament de călăreţi odihniţi nu izbuti să schimbe soarta bătăliei. Turcii o luară la fugă. Sultanul mai rezistă în tabără până spre seară, cu trupele din jurul său. In cursul nopţii de 22 spre 23 iulie îngropară, după ritul lor, pe morţii găsiţi pe-aproape, încărcară răniţii pe un lung şirag de căruţe şi părăsiră apoi tabăra, îndrep-tându-se în grabă, aproape în fugă, către sud-est.

În lagărul turcesc pătrunse oastea învingătoare. O aştepta o pradă imensă, părăsită de armata oto-mlană în retragere. In mijlocul vălmăşagului cumplit al taberei pustii, printre căruţe răsturnate, corturi, animale rătăcind slobode, răniţi uitaţi în frigurile plecării, se puteau recunoaşte locurile unde stătuseră suWanul şi ceilalţi comandanţi musulmani. Miasme grele pluteau peste câmipul de bătaie, ce văzuse aştemlndu-i-se, în oîteva zile, atâtea mii de cadavre. Începuseră să bântuie molime în rândurile armatei.

Din Belgrad, scrisorile lui Ioan de Hunedoara şi ale lui Capistrano răspândiră pretutindeni ştirea ma-rei victorii împotriva celui care cucerise Constanti-nopolul. Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt III înălţa în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, ca unul din cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe lume. Institui şi o nouă sărbătoare bisericească, spre a celebra evenimentul.

Bucuria triumfului dădu loc la zvonuri ca acelea că galerele papale (care încă nici nu porniseră din Italia) ar fi recucerit Constantinopolul. Se aştepta continuarea urmăririi sultanului fugit şi veştile unor noi victorii.

În locul lor sosi însă una neaşteptată şi întristătoare: la 11 august 1456, în tabăra lui de lângă Zemun, Ioan de Hunedoara murise. II răpusese molima ciumei, care cuprinsese armata.

Intreaiga lume rămase adânc tulburată de moartea aceluia cu care odată se risipeau multe din nădejdile de libertate şi de pace ale popoarelor. Papa, capetele încoronate, învăţaţii timpului, cronicarii toţi îi înseamnă şi îi deplâng stingerea. Cronicarul polon Dlugosz, care în general nu îl prezintă într-o lumină favorabilă, recunoaşte totuşi că „moartea lui a fost păgubitoare nu numai ţării Ungariei, ci întregii lumi creştine, căci nimeni nu se află printre principii şi baronii unguri care să ducă mai cu însufleţire lupta împotriva turcilor”. Însuşi învinsul său, Mohammed II, a rămas impresionat de această moarte, spunând că de la începutul veacurilor, niciodată n-a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze.

Trupul marelui erou fu adus şi înmtormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, unde poate fi până astăzi văzută frumoasa piatră de mormânt, aşezată câţiva ani mai târziu deasupra osemintelor sale. A rămas şi după moarte în mijlocul acelei Transilvanii, din care îl înălţase pe culmile măririi devotamentul popoarelor maghiar şi român, a căror luptă înfrăţită o condusese.

Anul 1456 văzu dispărând şi alte două figuri însemnate ale luptei împotriva expansiunii otomane, tovarăşi de durată mai lungă sau mai scurtă – mai credincioşi ori mai şovăielnici – ai lui Ioan de Hunedoara. Unul era Ioan de Capistrano, care muri pe la sfârşitul lui octombrie, celălalt – Gheorghe Bran-covici, sfârşindu-şi prin luna decembrie patriarhala-i viaţă de peste 90 de ani.