LUMEA ÎN CARE S-AU PLĂSMUIT TRAGEDIILE LUI SHAKESPEARE.

Numele Angliei trezeşte parcă mereu imaginea unui edificiu masiv, întrevăzut de departe, prin clarobscurul unei neguroase dimineţi de toamnă târzie. Printr-un aer umed şi rece răzbat zgomot de valuri izbite de ţărm, muget aspru de sirene şi miros acru-înţepător de cărbuni. O ţară a marii industrii moderne, cu gigantice oraşe tentaculare, umbrite de fumul revărsat din miile de coşuri ale uzinelor. Oameni cu înfăţişare severă, ţinută distantă. O atmosferă de austeritate puţin prietenoasă şi uşor forţată.

Desigur, într-o asemenea imagine se încrustează multe elemente subiective şi, ca atare, e departe de a cuprinde varietatea aspectelor concrete ale vieţii unui popor şi ale mediului său.

Celui care s-a obişnuit însă cu acest tablou general al Angliei de astăzi, îi vine greu să-şi imagineze aspectul Angliei de odinioară, dinainte de revoluţia industrială din veacul al XVIII-lea. Pe atunci numai Londra era un oraş „mare”, în sensul actual al cuvântului.' Altele, foarte puţine, abia atingeau 20000-30000 de locuitori. Economia Angliei în veacurile XVI-XVII era încă precumpănitor agrară. Ca urmare, şi peisajul ei specific era cel rural, campestru. Ni l-am putea închipui cam în felul cum apar unele colţuri din natură în tablourile lui Ruysdael, Hobbema şi ale altor pictori olandezi ai vremii. O natură mai puţin „disciplinată” de munca ordonatoare a omului. Păşuni întinse, străbătute ici-calo de cărări nu prea bătătorite. Pădurile, astăzi aproape dispărute, mai acopereau pe atunci suprafeţe întinse. Prin hăţişurile lor se mai furişau încă cerbii, căprioarele, mistreţii. Lupul era deja rar. Mai putea fi întâlnit doar către hotarele Scoţiei1.

Într-un răstimp care, privit în perspectivă istorică, apare relativ scurt, Anglia a trecut prin transformări profunde în viaţa sa economică şi social-politică. Orânduirea feudală a fost înlocuită pe cale revoluţionară cu cea capitalistă. Evenimentul capital în cadrul acestui proces 1-a constituit revoluţia burgheză de la mijlocul veacului al XVTI-lea. Ea a fost precedată de o perioadă de frământări, de criză în sânul vechii societăţi feudale engleze. în mijlocul acelei naturi, pe care unele dintre feeriile lui Shakespeare (Visptl unei nopţi de vara) ne-o sugerează atât de idilică, oamenii îşi trăiau suferinţele lor, izvorâte, în cea mai mare parte, din nedreapta şi apăsătoarea orânduire socială. Mari răscoale ţărăneşti împotriva feudalilor au zguduit Anglia la 1381, 1450 şi 1549. Era un semn al faptului că cei asupriţi şi exploataţi nu mai acceptau să trăiască în condiţiile de mai înainte. Şi în rândurile clasei dominante se resimte această criză a vechii orânduiri, care sapă la temelia puterii lor.

După 1450, în rândurile nobilimii engleze începu o teribilă luptă pentru putere. Ea se împărţi în două partide. Una susţinea drepturile la tron ale familiei de Lancaster, alta pe cele ale familiei de York. Potrivit tradiţiei cavalereşti medievale, fiecare apăra blazonul suzeranului a cărui cauză o îmbrăţişase şi jurase să o apere. Familia de Lancaster avea ca emblemă un trandafir roşu, iar cea de York unul alb. De aceea războiul civil care a însângerat Anglia, cu unele întreruperi, timp de vreo treizeci de ani, s-a numit „Războiul celor două roze”. Sub acest titlu gingaş, cele două tabere au devastat ţara şi s-au exterminat reciproc, făptuind cruzimi înspăimântătoare. Acum a trăit Richard al III-lea care, deşi pătat de crime, poate nu merită întocmai faima de monstru cu chip de om, pe care i-a pecetluit-o Shakespeare. Era inteligent, curajos, bun general şi dotat cu oarecare clarviziune politică.

Vechile familii nobiliare engleze au pierit în parte înj acest măcel. Din altele au mai rămas doar puţini descendenţi.1: Nobilimea mai măruntă, care nu nutrise în aceeaşi măsura ambiţia puterii, orăşenimea şi poporul întreg au primit cu uşurare urcarea pe tron a regelui Henric al Vll-lea, din familia Tudor (1485). înrudit cu Lancasterii, el a căutat să-i împace pe toţi cei dispuşi să arunce armele ucigaşe, lovind necruţător în recalcitranţi, indiferent din ce tabără erau. Astfel, sprijinită pe o bază socială mai largă, familia regală Tudor a pus capăt anarhiei marilor feudali. Slăbiciunea vechii nobilimi, pe jumătate exterminată în război, i-a înlesnit sarcina. Oroarea ţărănimii, orăşenimii, clerului, nobilimii mijlocii şi mici de anarhia abia încheiată, de asemenea. Puterea centrală a regelui s-a consolidat, ca o necesitate acceptată de toţi. Anglia evoluează spre un regim monarhic feudalo-absolutist.

Vreme de aproape o sută şi douăzeci de ani (până la 1603), cât s-a prelungit domnia dinastiei Tudor, regimul monarhic absolutist din Anglia s-a întărit; ţara a cunoscut o remarcabilă dezvoltare economică şi o creştere a puterii ei în afară. Nu pentru că regii din această familie ar fi fost personalităţi excepţionale, ci fiindcă împrejurările în care Tudorii au preluat puterea i-au obligat să se sprijine pe forţe sociale mai înaintate decât vechea nobilime feudală, anarhică şi retrogradă, împotriva căreia ei luptaseră. S-au sprijinit pe acea parte a nobilimii care începuse să-şi dea seama de posibilităţile de câştig oferite de comerţ. Au menajat şi interesele burgheziei în dezvoltare, favorabilă promovării manufacturilor, me-seriilor, comerţului. Succesele dezvoltării economice şi politice a Angliei în secolul al XVI-lea sunt, aşadar, expresia dezvoltării burgheziei engleze şi a unei nobilimi noi, interesată în afaceri comerciale şi industriale, deci pe cale de îmburghezire. Dinastia Tudor, silită să-şi afle un sprijin împotriva vechii nobilimi feudale (în ochii căreia era un fel de intrusă, de parvenită), a acceptat să protejeze clasa şi păturile sociale care, în acea perioadă, erau interesate în dezvoltarea manufacturilor, comerţului, navigaţiei. Ele şi-au realizat până la un punct aceste interese, sub pavăza statului feudal.

În temeiul acestui acord tacit, absolutismul regilor englezi n-a luat formele despotice ale celui spaniol (Filip al II-lea) sau chiar francez (Ludovic al XlV-lea: „Statul sunt eu!”). Poate ar fi mai bine să spunem că n-au părut ca atare, fiindcă manifestările de autoritate ale voinţei regale, împinse de multe ori, şi în Anglia, până la arbitrar şi cruzime, corespundeau aproape de fiecare dată şi intereselor obiective ale anumitor grupuri sociale. De pildă, regele Henric al VIII-lea

—1547) a înfăptuit Reforma religioasă în Anglia. A scos ţara de sub autoritatea religioasă a Romei şi s-a proclamat pe sine drept căpetenie a unei noi confesiuni: anglicanismul. L-a putut anatemiza papa, mulţi l-au judecat, în Anglia şi în Europa, de eretic şi tiran. Dar, introducând anglicanismul, el a desfiinţat ordinele călugăreşti şi a închis mănăstirile. Domeniile acestora le-a confiscat; pe unele le-a dăruit nobililor din jurul său, pe altele le-a vândut la mezat. Cei cărora capriciul regal le hărăzise deodată asemenea rotunjire a averii n-au mai socotit că Henric al VUI-lea e un tiran. I-au iertat uciderea unor adversari politici (printre care admirabilul gânditor Thomas Morus, precursor utopic al comunismului); i-au tolerat brutalitatea; au închis ochii cu discreţie la scandalul unui lung şir de căsătorii, de regine succesiv rqpudi'ate sau decapitate fără motiv temeinic. Dincolo de manifestările sale despotice, şi chiar prin ele, Henric al VUI-lea servise interesele acelei nobilimi noi, dornice de a-şi spori moşiile, pentru a avea o bază mai largă de produse agricole destinate vânzării, realizării câştigurilor comerciale, îmbogăţirii.

Regina Elisabeta a fost fără îndoială dotată cu inteligenţă şi energie deosebită. Dar nu aceste calităţi personale au tras atât în cumpănă în faţa contemporanilor, a căror admiraţie s-a răsfrânt apoi în toată istoriografia epocii sale, generos numită „veacul Elisabetei” sau „epoca de aur” a Angliei. Ea s-a impus în primul rând pentru că a completat politica predecesorilor săi. Dacă Henric al Vll-lea şi al VUI-lea au făcut jocul intereselor nobilimii noi şi, în parte, ale burgheziei în politica internă, Elisabeta a înţeles să protejeze pofta lor sporită de câştiguri pe piaţa externă. Anglia devenea o arenă prea strâmtă pentru afacerile burgheziei şi noii nobilimi. Manufacturile textile engleze nu mai prelucrau numai lâna produsă în ţară: aveau nevoie şi de cea produsă în Spania, Franţa sau alte ţări1. Oraşelor engleze nu le mai ajungeau grânele autohtone: ele trebuiau importate din Germania nordică, Polonia, Rusia. Produsele meşteşugurilor şi manufacturilor engleze depăşeau nevoile de consum ale populaţiei ţării, în veacul al XVI-lea, dintr-o ţară exportatoare de lână brută, Anglia deveni o exportatoare de postavuri. în 1564-1565 valoarea totală a mărfurilor exportate s-a cifrat la suma rotundă de 1100000 de lire sterline. Cam 8O°/o din această valoare era reprezentată de postavuri şi ţesături de lina, restul articolelor fiind, în ordinea importanţei, lâna neprelucrată, pieile, cositorul, cerealele, berea, cărbunele şi peştele *. Ele începeau să fie vândute pe continent, sfidând concurenţa negustorilor din Hansa oraşelor germane.

În scurtă vreme sfera de interese a negustorilor englezi se lărgi şi mai mult, cuprinzând Lumea Nouă şi Indiile Orientale. O tot mai numeroasă flotă comercială, apărată de una de război, purta produsele engleze pe mările şi oceanele lumii. Pădurile Angliei se împuţinau, luând drumul şantierelor navale. Bradul preţios al Scandinaviei se abătea tot mai des către aceleaşi locuri, din calea sa obişnuită spre porturile Ţărilor de Jos.

        „Compania negustorilor aventurieri” 2, fondată încă pe la 1486, primi o cartă de monopol la 15643. Ea îşi desfăcea mărfurile în Ţările de Jos şi Imperiul Romano-German, având antrepozite la Anvers, Hamburg, Emden, Middelburg4. „Compania Moscovei” luă fiinţă în 1555. După cum arată şi numele, ea făcea negoţ cu Rusia, prin portul Arhanghelsk, folosind drumul maritim ce ocolea pe la nord Peninsula Scandinavică. Corăbiile „Companiei Răsăritului” brăzdau, cu începere din 1579, apele Mării Baltice, către porturile Elbing şi Danzig. în 1581, în urma firmanului obţinut în anul precedent din partea sultanului Murad al III-lea, se putu constitui „Compania Levantului”, pentru comerţul pe Mediterană. Ea dispunea de locuri de depozit la Alep, Damasc, Alexandria, Tripoli şi Tunis, întreţinând pe cheltuiala sa un ambasador la Constaritinopol 5. în 1600 luă fiinţă marea „Companie a Indiilor Orientale”, ale cărei interese acaparatoare aveau să pună bazele imperiului colonial englez în sudul Asiei.

Dar comercianţii englezi nu erau singurii care navigau de la un capăt la altul al mărilor şi continentelor. în multe părţi, alţii le-o luaseră înainte. Portughezii stăpâneau coastele Africii şi ale Indiei, iar spaniolii aproape toată America de Sud şi Centrală. De aici porneau „flotele de argint” ale Spaniei, grele de încărcătura lor în metale preţioase, scoase din adâncurile pământului Lumii Noi, prin munca istovitoare p. 197.

În „The University of Michigan Press”, 1961, pp. 191, 279.

a robilor. O aprigă concurenţă comercială începu între Anglia şi Spania. Regina Elisabeta asculta cu grijă doleanţele nobililor şi negustorilor englezi. Privilegiile pe care le acordase garantau monopolul lor faţă de concurenţa venită din interior, din partea altor negustori, tot englezi. Dar nu-i apărau împotriva celei străine, nici nu le deschideau de la sine vreo poartă spre invidiatele bogăţii ale coloniilor spaniole. Pentru aceasta era nevoie de sprijinul direct al statului, de vasele de război ale maiestăţii sale.

Corsarii englezi începură a captura corăbiile spaniole ce reveneau din America. Unul dintre ei, Francis Drake, în temeiul unor asemenea fapte, deveni un fel de erou naţional şi se văzu răsplătit de regină cu rangul de cavaler. Circulau zvonuri că regina însăşi ar fi contribuit la echiparea vaselor sale, împărtăşindu-se apoi cu parte „dreaptă” din pradă, între 1585 şi 1587, nobilul englez Walter Ilaleigh, un favorit al reginei, puse bazele primei colonii engleze pe coastele Americii de Nord. A fost o întreprindere de scurtă durată, însă reluată şi consolidată peste vreo două decenii. într-o carte a sa, apărută mai târziu, acest pionier al colonialismului englez scria următoarele cuvinte, semnificative pentru mentalitatea cercurilor claselor dominante, interesate în stă-pânirea mărilor şi cucerirea de colonii: „Cine stăpâneşte marea, stăpâneşte comerţul; cine stăpâneşte comerţul lumii, stăpâneşte bogăţiile lumii şi, prin urmare, lumea însăşi”1.

În anul 1588 Spania voi să termine dintr-o lovitură socotelile cu noul rival ce-i tulbura stăpânirea mărilor şi coloniilor. îndreptă asupra Angliei cea mai mare flotă ce se văzuse până atunci adunată la un loc. încrezători peste măsură în puterea ei, spaniolii o numiră anticipat „Invincibila Armada”. Dar îndrăzneala şi iscusinţa marinarilor englezi dovediră contrariul. Hărţuită fără încetare de vasele lor mici şi repezi, flota spaniolă pierdu o mulţime de corăbii şi oameni. „Invincibila” fu înfrântă şi peste rămăşiţele ei începură' a se aşterne umbrele tot mai prelungi ale amurgului puterii mondiale a Spaniei. Mările şi oceanele deveneau mai primitoare şi mai sigure pentru comerţul Angliei. Negustorul şi corsarul englez, întruniţi adesea în aceeaşi persoană, aveau pentru ce să fie recunoscători monarhiei şi, îndeosebi, reginei Elisabeta. Dacă în veacul al XlV-lea în toată Anglia erau abia 169 de negustori bogaţi, în anul 1601 numai negustorii care făceau comerţ cu Ţările de Jos erau în număr de vreo 3500. Ei începeau să-i elimine cu încetul pe străini (olandezi, italieni, hanseatici) din comerţul exterior al ţării *.

Din această concordanţă între politica dinastiei Tudor şi interesele nobilimii şi burgheziei engleze a rezultat o caracteristică a absolutismului englez pe tărâmul instituţiilor fundamentale de care era înconjurat. în Anglia, în veacul al XVI-lea, parlamentul – compus din reprezentanţi ai nobililor şi oraşelor („comunele”) – a continuat să fie convocat cu regularitate. Prerogativele sale, de pildă dreptul de a aproba noi impozite, au fost respectate de monarhie. Cât timp nu exista un dezacord fundamental între politica statului şi interesele claselor sociale reprezentate în parlament, nu avea de ce să se ivească primejdia transformării parlamentului într-un instrument de opoziţie faţă de puterea regală. Parlamentul şi monarhia absolutistă au colaborat, promovând interesele claselor dominante, atât în politica externă – prin cuceriri coloniale şi războaie „comerciale” victorioase – cât şi în politica internă, înlesnind trecerea spre noi forme de exploatare, permiţând dezvoltarea manufacturilor şi moşiilor producătoare de cereale şi lână pentru vânzare.

Într-adevăr, de la sfâfşitul veacului al XV-lea Anglia a fost teatrul unor adânci transformări economice şi sociale, favorizate de politica regilor din dinastia Tudor.

Nu numai în Anglia, dar şi în alte ţări din apusul Europei, alături de meşteşuguri încep a se răspândi manufacturile – forme superioare de organizare a producţiei. în manufacturi nu lucra numai un meseriaş izolat, ajutat de câteva calfe şi ucenici, ci uneori sute de lucrători reuniţi într-un singur mare atelier. Fiecare dintre ei executa numai o parte a procesului de confecţionare a produsului, astfel că, până a ajunge la forma finită, el trecea dintr-o mână în alta. Prin această diviziune a muncii, productivitatea creştea mult. Aşa, de pildă, producţia de textile nu mai găsea lână suficientă. Lâna e căutată, oreţul ei creşte, cei ce o puteau oferi spre vânzare făceau afaceri excelente. O parte a marilor proprietari de pământuri sunt tentaţi să nu mai cultive atâtea cereale, ci să transforme oboarele în păşuni pentru oi.

În veacul al XVI-lea mai apare încă un motiv care îi determină oe nobilii proprietari să intensifice pe moşiile lor producţia destinată vânzării. Se înfăptuiseră marile descoperiri

        : ografice. Noi şi bogate izvoare de aur şi argint fuseseră 2scoperite în munţii Americii de Sud. Exploatarea lor cerea îeltuieli reduse, fiind făcută prin munca forţată şi neplătită robilor, la început băştinaşi, apoi aduşi din Africa. Mari intităţi de metale preţioase ieftine se revărsară asupra Eu-) pei. Moneda se devaloriza, iar preţurile la produsele de. rg consum crescură, în câteva zeci de ani, aproape la dublu, iu şi mai mult. Ce urmări a avut acest fapt asupra nobilimii roprietare de moşii, fie din Anglia, fie din alte ţări? Ea îşi itemeia bunăstarea pe venitul moşiilor. Acestea, parcelate L loturi mici, erau date în folosinţă ţăranilor. Păşunile, vezile, pădurile formau partea comună a moşiei, asuora îreia aveau drept de folosinţă atât ţăranii cât şi nobilul, lai mult decât atât: chiar parcelele cultivate individual ser-2au, după seceriş, păşunatului în comun al animalelor în-egului sat. în felul acesta se asigura, pe de o parte, creşte-a animalelor, pe de alta îngrăşarea naturală a ogoarelor, ămăşiţă din vechea organizare a obştii săteşti, acest sistem s practicare a agriculturii, denumit al „câmpurilor deschise” >pen fields), era predominant pe manorurile1 engleze în; rioada feudalismului dezvoltat. El determina caracterul atic al agriculturii de pe domeniile feudale, obligativitatea lenţinerii invariabile a aceloraşi culturi, cu metode de muncă ^schimbate, cu o prodvictivitate scăzută2.

Din pricina dezvoltării oraşelor, a manufacturilor şi >merţului, a „revoluţiei preţurilor” în urma descoperirilor jografice şi a creşterii populaţiei, lorzii proprietari ai ma-jrurilor începură să manifeste tendinţa de a stoarce mai iult câştig de pe urma moşiilor lor. Această tendinţă dedu-ează calea dezvoltării agriculturii engleze, către sfârşitul/ului mediu, făcând ca, în jurul anului 1600, Anglia să fie ivizată, din punct de vedere agrar, în două zone distincte, îtr-una din ele, cuprinzând aproximativ nordul şi jumătatea s vest a ţării, până pe ţărmul Canalului Mânecii (dar exclu-xid regiunile de coastă din Wales şi din sud-vest) predomina ică sistemul vechi, al „câmpurilor deschise”3. Venitul pro-rietarilor acestor manoruri consta în renta feudală achitată

        * W. G. Hoskins, Englisb Agriculture în the 17-th and 18-th mturies, în „Relazioni del X-mo Congresso Internazionale di Scienze îriche”, voi. IV, Florenţa, 1955, pp. 209-210. Vezi şi recenzia aces-i studiu, de V. M. L a v r o v s k i, Probleml issledovaniia zemelnoi bstvennosti v Anglii XVII-XVIII vv., Moscova, 1958, pp. 158-162.

de ţărani, în schimbul drepturilor lor de folosinţă a pamân-tului. Din a doua jumătate a veacului al XlV-lea în Anglia forma predominantă a rentei era cea în bani. Ea reprezenta, în general, o sumă fixată prin obiceiul pământului, sau prin-tr-un fel de contract cu scadenţă foarte lungă. Sporirea ei arbitrară era împiedicată însă, mai ales, de împotrivirea ţăranilor, fapt de care nobilii trebuiau să ţină seamă, întrucât nu o dată răscoalele ţărăneşti, pricinuite de încercările agravării obligaţiilor feudale, semănaseră spaimă printre ei.

În condiţiile intensificării relaţiilor de schimb, a dezvoltării pieţei interne şi externe, în ultimele veacuri ale evului mediu, nobilimea care rămâne ataşată vechilor forme de exploatare a moşiilor caută cu toate acestea să-şi sporească veniturile pe calea intensificării exploatării ţăranilor, a înăspririi obligaţiilor lor1. în scopul acesta nobilimea „de tip vechi” avea nevoie de sprijinul puterii centrale, de forţa statului şi a armatei regale, pentru a învinge împotrivirea ţărănimii. Ea vedea în statul feudal şi în monarhia absolută instruinentul chemat să apere prin forţă proprietatea, sistemul de exploatare, instituţiile feudale, într-un cuvânt tot ce era vechi şi perimat în Anglia. Nobilimea de tip vechi era sediul celor mai reacţionare tendinţe în politica ţării. Deocamdată ceasul ei încă nu sunase. Amintirea Războiului celor două roze plana asupră-i. Orgolioasă datorită tradiţiilor ei, datorită rolului politic pe care-1 jucase, ea mai era suspectată de a voi să ia sub tutelă puterea regală.

Aceasta se baza mai mult pe o altă parte a nobilimii, în general de provenienţă mai recentă şi nu atât de ataşată tradiţiilor. Ea nu se încăpăţâna să trăiască de pe urma unui sistem de organizare a moşiilor ce se dovedea nerentabil. Mai realistă, mai practică, această pătură a nobilimii engleze căuta noi mijloace de a compensa, şi încă din plin, pierderile pe care le suferea de pe urma scăderii valorii banilor şi a rentei. Lua pildă de la o altă categorie socială – burghezia. Modeşti şi sârguincioşi, fără a afişa luxul sclipitor al nobililor, muiţi dintre dispreţuiţii meşteşugari şi negustori – „oameni de rând” – ajunseseră să se îmbogăţească. în mâinile lor se îngrămădea pe încetul nervul economiei şi tonicul statului: banul. „Revoluţia preţurilor”, departe de a-i atinge, îi favoriza. Cine avea produse de vânzare profita de pe urma scumpirii lor. De ce n-ar fi imitat şi nobilii acest exemplu? Oare proprietatea asupra pământului nu putea constitui o sursă dă produse pentru schimb? Dar unde se producea lâna, cea atât de căutată de comercianţi, de ateliere meşteşugăreşti şi de manufacturi? Dar oraşele în continuă creştere nu consumau cantităţi mereu sporite de produse agricole?

Plecând, aşadar, de la aceleaşi interese care determinau lobilimea de tip vechi să intensifice exploatarea în cadrul menţinerii obligaţiilor feudale şi a sistemului tradiţional, înapoiat, al practicării agriculturii, o parte însemnată a noDÂlimii s-a orientat pe o altă cale, ducând la o transformare tructurală a agriculturii şi a raporturilor agrare în satul

        : nglez. Ea a constat în trecerea de la sistemul „câmpurilor leschise„ la acela al „împrejmuirilor” (enclosures) – unul lintre elementele cele mai importante şi mai discutate din storia agrară a Angliei la sfârşitul evului mediu şi în perioada le trecere de la feudalism la capitalism. „împrejmuirile” înemnau câmpuri sau ogoare „închise”, adică rezervate exclusiv lestinaţiei pe care le-o dădea proprietarul şi nepermiţându-se imănui altuia nici păşunatul vitelor şi nici un altfel de drept e folosinţă asupra lor. Cu alte cuvinte, ¦ împrejmuirile repreintă trecerea la sistemul agriculturii strict individuale. Fenoîenul a început, izolat, încă din a doua jumătate a veacului iumă din 13481. Ele au continuat în veacul al XV-lea şi u luat un avânt în perioada Tudorilor, în legătură cu cererea

        ) t mai mare de lână pe piaţă, deci cu sporirea rentabilităţii reşterii oilor.

Consecinţele împrejmuirilor au fost multiple. Dintr-un unct de vedere, trecerea la sistemul unei agriculturi parce-re, strict individuale, a constituit pentru acele timpuri un rogres sub raportul creşterii forţelor de producţie. în cadrul: estui sistem se putea practica o alternare mai raţională a ilturilor, introducerea unor plante noi, alimentare, furajere u industriale. Trebuie subliniat că sistemul n-a fost adoptat imai de nobilii mari proprietari, ci şi de o bună parte dintre răni. Centrul, răsăritul şi sud-estul Angliei sunt regiunile în re se conturează mai accentuat noul peisaj agrar al ogoare-r cultivate individual de o ţărănime smulsă din vechea itate economică a manorului şi „atomizată”2 în cadrul sistem parcelar.

Introducerea împrejmuirilor s-a împletit însă şi cu alte consecinţe. Ele au privat relativ brusc pe ţărani de folosinţa locurilor de păşunat; reduşi numai la loturile lor, mulţi nu şi-au mai putut întreţine vitele şi prin aceasta gospodăriile lor s-au ruinat, trebuind să le cedeze nobilului sau altor ţărani, din cauza imposibilităţii de a produce atât cât să trăiască şi să-şi poată achita şi obligaţiile.

Un fapt şi mai grav în legătură cu împrejmuirile se petrece începând cu a doua jumătate a veacului al XV-lea. Nobilii transformă loturile împrejmuite, atât din ogor, cât şi din părţile comune ale moşiei, în păşuni pentru oi. Acelaşi lucru îl fac şi ţăranii mai înstăriţi. Tentaţi de perspectivele de câştig pe care le oferea vânzarea lânii, nobilii recurg la alungarea cu forţa a ţăranilor de pe loturile lor, pentru a lărgi suprafaţa păşunilor. Faptul acesta constituia un abuz înlesnit chiar de'fenomenul anterior, al trecerii la agricultura parcelară, individuală. Limitarea dreoturilor de folosinţă comună a ţăranilor asupra unor părţi de moşie micşorase şi interesele lor comune, solidaritatea lor în rezistenţa împotriva abuzurilor nobililor. Izolaţi, ei erau mai uşor deposedaţi de lotul lor.

Alungarea cu forţa a ţăranilor de pe moşii a accelerat ruinarea majorităţii ţărănimii engleze, proletarizarea ei, dizolvarea completă a raporturilor de dependenţă feudală (în-ţelegându-se prin aceasta obligaţiile în schimbul folosinţei nă-mântului) şi a deschis larg calea pentru trecerea la sistemul muncii salariate. Procesul acesta se va desăvârşi însă abia după revoluţia burgheză, în veacul al XVIII-lea.

În timpul dinastâei Tudor transformarea ogoarelor în nă-suni a luat avânt, mai ales în regiunile centrale ale ţării (Midlands) *. Se întâlnesc însă de asemenea în răsărit, iar către sfârşitul veacului al XVI-lea chiar şi în nord 2. Care au fost prooorţiile lor reale e o problemă discutabilă, dată fiind explorarea încă incompletă a izvoarelor arhivistice, sau caracterul lacunar al acestora. O cercetare mai amănunţită, întreprinsă de istoricul-economist Gay, pe la începutul veacului nostru, a dus la concluzia că între 1455 şi 1607 a fost transformată în păşuni, prin împrejmuiri, în cuprinsul a 24 de comitate, o suprafaţă de 516-673 de acri, adică ceva oeste p. 42.

gland, voi. I, Londra, 1953, p. 25, nota 6.

E într-adevăr neverosimil ca cifrele păstrate de izvoarele arhivistice să reprezinte fidel realitatea. Oricât de mult s-ar considera că plângerile contemporanilor împotriva împrejmuirilor sunt în bună parte exagerate, numărul şi conţinutul lor nu pot să nu impresioneze, să nu dea de gândit. Ele dau certitudinea că realitatea trebuie să fi fost cu mult mai gravă.

Ne-o atestă în primul rând frecvenţa şi caracterul măsurilor pe care s-a văzut silită să le ia chiar regalitatea, cu începere de la 1489, când regele Henric al VH-lea a interzis distrugerea caselor ţărăneşti de care ţineau cel puţin 20 de acri de pământ (cam 8 hectare). Legea fu reînnoită sub Henric al VUI-lea, cu constatarea că „multe ferme şi mari cirezi de vite, în special de oi, au fost concentrate în puţine mâini, ceea ce a avut drept consecinţă faptul că rentele funciare au crescut foarte mult, iar agricultura (tillage) a decăzut foarte mult, biserici şi case au fost dărâmate şi mase enorme de oameni au fost puse în imposibilitate de a se întreţine şi de a-şi întreţine familiile” s. Asemenea legi au fost repetate şi în timpul reginei Elisabeta, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea *. Ele au rămas infructuoase; încercarea de a stăvili ruinarea şi exproprierea forţată a masei producătorilor direcţi era în contradicţie cu dezvoltarea elementelor noi. capitaliste, în agricultura engleză. „Ceea ce cerea sistemul capitalist era. o poziţie servilă a maselor populare, transformarea lor în năimiţi şi transformarea mijloacelor lor de muncă în capital”5. De altfel, regalitatea nici n-a apărat.

Anglii XVI veka, Moscova-Leningrad, 1949, p. 31; David Harris o n, op. cit., p. 25; 1 acru = 4047 m2.

Bucureşti, 1960, p. 717.

Acelaşi autor vorbeşte despre „prevalenta nemulţumirilor, provocate în largă măsură de continua activitate a „împrejmuitorilor” de păşuni”, ca despre „trăsătura dominantă a istoriei rurale [engleze] între 1558 şi 1603” (cf. op. cit., p. 212).

consecvent ţărănimea de silniciile nobililor. Una erau declaraţiile cuprinse în legi şi alta atitudinea puterii de stat în practică, în cazul conflictelor concrete dintre ţărani şi cei care îi deposedau de avutul lor.

Din porunca nobililor, o familie ţărănească după alta fură deposedate prin forţă şi aruncate în voia sorţii. Ogoarele lor, rămase nelucrate, năpădite de ierburi, se transformară în păşuni întinse pentru oi.

Ţăranii căutară să reziste câtva timp. Puţini dintre ei reuşiră să se angajeze ca argaţi pe la curţile nobililor. Majoritatea însă nu fură primiţi. Creşterea oilor nu cerea multe braţe. Câştig cât mai mare, iar pentru aceasta cheltuieli cât mai puţine – era noua deviză a nobilului. Ţăranii ajunseră muritori de foame şi fără adăpost în satul în care trăiseră de generaţii. Actelor lor de împotrivire individuală le urmară răscoale de mari proporţii, ca aceea condusă de Robert Ket, în 1549, în comitatele din răsăritul Angliei. Plângerile răsculaţilor împotriva împrejmuirilor prin care li se răpeau nămân-turile fură adresate direct regelui. „Cerem milostivirii voastre ca. de-acum înainte nimeni să nu mai îndrăznească a săvârşi împrejmuiri. Cerem milostivirii voastre să ia în mâinile sale toate drepturile manoriale de judecată 1, pentru ca toţi să se ooată folosi în pace de pământurile obşteşti şi de toate veniturile legate de ele”2.

Răspunsul regelui fu trimiterea unei armate care înăbuşi răscoala cu toată asprimea. Ce le mai rămânea ţăranilor? îşi strânseră puţinul lor avut în câteva boccele şi părăsiră satul, nădăiduind să afle de lucru la oraş. Multe dintre satele Angliei se depopulară, casele căzură în paragină ori fură de-a dreptul dărâmate din porunca nobililor. Mulţimea celor rămaşi fără lucru era sporită de elemente fără căpătâi. provenite din alte două surse. în primul rând din concedierea „suitelor feudale”, a unui numeros personal de care nobilii nu mai aveau nevoie, în condiţiile dezvoltării administrativ-militare a statului centralizat absolutist. în al doilea rând, din rămî-nerea pe drumuri a slujitorilor mănăstirilor, în urma desfiinţării acestora, prin reforma anglicanăs. De altfel, confiscarea pământurilor mănăstirilor şi trecerea lor în mâinile unor „ ţăranilor de pe moşia sa, prilej de nenumărate abuzuri.

voarele evului mediu, Bucureşti, 1961, pp. 242-243.

        * A. L. Morton, op. cit., p. 170.

roprietari laici a constituit o înlesnire şi un imbold şi pentru ungarea ţăranilor de pe moşii, noii proprietari nemaicon-derându-se ţinuţi a respecta contractele acestora cu foştii roprietari – călugării. în Anglia se întâmplau lucruri rănii. „Oile voastre atât de blânde şi care obişnuiesc să ănânce aşa de puţin, acum au început a fi aşa de lacome de sălbatice, încât îi mănâncă chiar pe oameni şi pustiesc pare, case şi târguri.”1. Un contemporan scria şi mai npede, în 1583: „Aceste împrejmuiri sunt cauzele pentru re oamenii bogaţi îi devorează pe săraci, aşa cum vitele inâncă iarba.”2. Iar marele filosof Bacon cita, în legară cu acelaşi fapt, din Ovidiu: „Lanuri cresc pe locul de se înălţa odată Troia.”3.

În oraşe îi aşteptau pe ţărani aceleaşi griji. Unii găsiră lucru, alţii nu. Chinuiţi de foame, rătăceau cu miile pe jmurile ţării, din oraş în oraş. Cerşeau, iar când nu le indea nimeni nimic, furau. Abia atunci se alarmară toţi nenii cu stare. Trebuiau luate „măsuri” de păzire a „orii”. Parlamentul nu era, oare, apărătorul „libertăţilor”; leze? Nimeni nu-şi puse întrebarea ce motiv îi îndemnase toţi aceşti nenorociţi să cerşească şi să fure şi cine erau ivăraţii vinovaţi pentru starea în care ajunseseră. Regele >arlamentul îi tratară pur şi simplu ca delicvenţi şi emiseră erie de hotărâri, o întreagă „legislaţie sângeroasă” îmoo-a vagabondajului. Biciuirea până la sânge, sclavia, înfiera cu fierul roşu, tăierea urechilor, iar în caz de recidivă izurătoarea erau pedepsele care ameninţau pe aşa-zişii abonzi. Legea îi lovea pentru vina de a fi fost expropriaţi sila, pentru că li se luase avutul şi adăpostul. „Istoria tei exproprieri a lor este înscrisă în analele omenirii cu ¦e de sânge şi de foc” 4. Cu acest preţ se puneau bazele ilor acumulări de capital în mâini puţine: era montajul al al savantei şurubării a exploatării capitaliste – acu-area primitivă a capitalului – unul din aspectele ei im-ante.

William Shakespeare n-a trebuit să caute în legendele lice temeiurile ororii faţă de răutatea omenească, atribuite nefericitului prinţ al Danenlârcei. Imagini destuie îî întâmpi* nau din amintirile copilăriei şi tinereţii sale, de pe drumurile Angliei: „O, cine-ar mai răbda dispreţul, biciul Acestor vremi şi-obida asupririi, Jignirea – adusă numelui de om.” *

După aceste adânci schimbări, petrecute mai ales în secolul al XVI-lea, relaţiile sociale din Anglia prezentau sensibile deosebiri în raport cu stările de lucruri din statele feudale de pe continent. în Anglia serbia, dependenţa personală a ţăranului faţă de proprietar, dispăruse de fapt în ultima parte a secolului al XlV-lea. Încă de atunci, şi mai mult încă din veacul al XV-lea, majoritatea populaţiei rurale era formată din „ţărani liberi care-şi gospodăreau singuri pământul, oricare ar fi fost firma feudală îndărătul căreia se ascundea proprietatea”2. Pe multe manoruri, ai căror proprietari – nobili de tip vechi – preferau să păstreze vechiul sistem de cultivare şi exploatare, se întâlneau şi mai departe categoriile obişnuite ale ţărănimii. O parte dintre ţărani deţineau lotul lor de pământ în baza unui drept tradiţional, recunoscut tacit, fără termene şi acte scrise. Erau oameni liberi, iar obligaţiile faţă de nobili nu se ridicau ia sume prea mari. Aceştia formau categoria freeholderilor (ţăranilor liberi), care se bucura de o situaţie relativ bună. Durata, la unii dincolo de orice amintire, de când locuiau pe moşie şi cultivau lotul lor, făcuse ca, treptat, o parte dintre ei să fie socotiţi un fel de mici proprietari liberi. Era pătura înstărită a freeholderilor, aşa-numita yeomanry. De pe la mijlocul veacului al XVI-lea, această categorie devine din ce în ce mai greu de definit, din cauza lipsei ei de unitate, în temeiul procesului de diferenţiere, mulţi yeomeni decăzu-seră, nemaidistingându-se de masa ţăranilor săraci. Alţii, mai puţini, practicând alături de nobili „împrejmuiri” şi acaparând noi loturi de pământ, se înstăriseră într-atâta, încât ajunseră să se confunde cu micii nobili de la ţară, depăşindu-i uneori în mijloace materiale 3. Yeomenii aveau îndatorirea de a servi în oastea regelui. Ei formaseră bază Vestitei infanterii de” arcaşi a Angliei, în războaiele cu Franţa din secolele al XIV-XV.

Alături de aceştia, majoritatea ţăranilor de pe marile moşii o forma o categorie într-o situaţie mai apropiată de aceea a foştilor şerbi. Deşi aveau dreptul de strămutare, aceşti ţărani erau încărcaţi cu obligaţii mai grele decât ale freeholderilor. De pildă, ei erau obligaţi la plata taxei de moştenire, care în Anglia se numea heriot şi consta de obicei în vite. Dreptul lor asupra folosinţei parcelei cultivate nu era atât de consolidat; le putea fi retras mai uşor *. Parcela le era înscrisă în registrul manorului, din care li se dădea la mină un extras, o copie, în baza căreia vieţuiau pe moşie. De aci numele de copyholderi (detentori în baza unei copii) sub care sunt cunoscuţi. Exista o categorie de ţărani şi mai săraci, fără lot, înzestraţi doar cu casă şi, eventual, grădină. Ei munceau pentru adăpost, hrană, îmbrăcăminte, câteodată şi ceva bani, pe pământul nobilului, sau îndeplineau servicii pe la castel, ca zileri, argaţi. Se numeau cotteri 2.

Pe toţi aceşti ţărani motive întrucâtva diferite, dar foarte apropiate, îi făceau să nutrească o dorinţă tot mai vie de a scăpa de rămăşiţele obligaţiilor feudale, să simtă o ură tot mai înverşunată împotriva nobililor exploatatori. In primul rând, fiindcă nobilii înşişi căutau să le sporească îndatoririle, acoperindu-şi astfel pierderile survenite în urma „revoluţiei preţurilor”. în al doilea rând, fiindcă şi ţăranii începeau să vadă avantajele oferite de vânzarea produselor agricole, în condiţiile creşterii preţurilor. Dar o parte din câştigul lor trebuiau să-1 dea nobilului, ca rentă. Nimic mai firesc, în acele condiţii, decât dorinţa ţăranului de a deveni proprietar deplin şi fără nici un fel de obligaţii asupra lotului deţinut doar în folosinţă. Cotterii urmăreau acelaşi lucru, însă ei trebuiau în prealabil să dobândească un asemenea lot. Desfiin ţarea marii proprietăţi de origine feudală şi dobândirea de sământ propriu erau sinteza dorinţelor – cel mai adesea iu atât de limpede exprimate – ce frământau ţărănimea. In urul acestei axe oscila una dintre contradicţiile fundamentale lin societatea engleză: cea dintre nobili şi ţărani.

Veneau la rând moşiile nobilimii noi, pe care raporturile le dependenţă feudală fuseseră brutal desfiinţate. Şi aci se păstrau, în mai mică măsură, amintitele categorii de ţărani. Erau însă mai numeroşi, cum e şi natural, cotterii. Pe de altă parte, foştii freeholderi sau copyholderi care nu părăsiseră satul, având norocul a li se da de lucru în continuare, nu mai posedau nici ei nimic, în afară poate de casă şi grădină. Munceau cu contract de angajare, pe fostele lor ogoare, înglobate într-un singur trup de moşie, administrat direct de nobil. Roadele muncii nu le mai aparţineau; tot ce le mai rămăsese era puterea braţelor. Ajunseseră lucrători salariaţi, proletari agricoli. Acceptaseră o leafă oricât de mizeră, numai să nu fie siliţi a urma pe calea atâtor altora, vagabondând fără lucru, fără căpătâi, urmăriţi de spaima pedepselor, a celei mai groaznice dintre ele: moartea înceată, de foame şi sleire.

Ce gândeau aceşti oameni despre soarta ce-i încercase? Judecata omenească se schimbă mai anevoie decât împrejurările. Rămâne o vreme tributară trecutului, cum prin creanga aproape ruptă se mai prelinge seva stoarsă de rădăcinile înfipte adânc în pământ. Aşa şi ţăranii aceştia, rupţi de pă-mântul lor, doreau să-1 reprimească, să-şi înjghebeze din nou o gospodărie proprie. Dar nu cum o avuseseră mai înainte: la bunul clac al nobilului de a le-o răpi. Mica proprietate deplină, sigură, era pentru moment idealul multora dintre ei. Marea proprietate era şi pentru ei duşmanul ce li se punea de-a curmezişul drumului, le storcea vlaga şi mai fără milă, doar că mai pe ocolite, mai perfid decât înainte. Alţi ţărani ajunseseră să vadă mai departe. îşi puneau întrebarea: cine le-a dat dreptul nobililor să se poarte cu noi aşa cum s-au Durtat? De ce unii oameni cred că pot dispune de tot, ne-lăsând altora nimic? Oare părnântul nu e dat la îndemâna tuturor ca să-1 muncească şi să trăiască de pe urma lui? Oare brazdele trase de plug scriu undeva că până aci pământul e al meu, iar mai încolo al altuia? Şi-apoi, câtă vreme vor.fi nobili cu moşii întinse şi cu puterea în mâna lor, pentru ţăran nu va fi chip să trăiască în pace. Chiar de şi-ar reprimi mărunta lui bucată de pământ, cel mai tare i-o va putea răpi din nou. Numai într-un singur fel puteau nădăjdui şi oamenii săraci să scape de nevoi şi de apăsarea celor puternici. Pământul să fie al tuturor. – să-1 muncească împreună, iar roadele să le împartă frăţeşte. Nenorocirile abătute asupra ţărănimii engleze au realimentat idealul unui comunism utopic, primitiv, a cărui flacără pâlpâise de multe ori în minţile oamenilor, de-a lungul evului mediu.

Noua nobilime reprezenta fără îndoială, în condiţiile veacului al XVT-lea, o pătură socială progresistă. Ea era purtătoarea răspândirii relaţiilor capitaliste în agricultură, interesată în tot chipul în dezvoltarea producţiei agricole şi a schimbului, în înlăturarea piedicilor pe care vechile relaţii şi instituţii feudale le puneau în calea acestei dezvoltări. Dar activitatea noii nobilimi înfăţişa un revers: tratamentul aplicat de ea ţăranilor.

Pe manorurile noii nobilimi clocoteau contradicţii de clasa adinei şi complexe: nu atât cele ale prezentului, cât ale viitorului. O luptă surdă între cei ce acaparaseră totul şi cei care nu mai aveau nimic. Prima schiţă a tabloului luptei dintre moşieri şi lucrătorii agricoli salariaţi s-a desenat, în principalele ei contururi, în Anglia veacului al XVI-lea. împletirea între relaţiile feudale şi cele capitaliste în dezvoltare, făcuse din satul englez un cazan clocotitor ce ameninţa să răbufnească.

Dintre zidurile caselor lor sărăcăcioase mulţi ţărani fuseseră siliţi să plece. Cei care, pribegind din loc în loc, reuşiseră până la urmă să scape de fierul roşu şi de spânzurătoare, aciuindu-se pe aiurea, avuseseră prilejul să vadă că nicăieri în Anglia viaţa nu era mai bună.

De vor fi luat drumul spre Londra plecând din apus, De-aproape de ţărmurile sfredelite de fluxul învolburat al Mării Mânecii, sau prin răsăritul ţării, mai ales în jurul unor >raşe ca Exeter sau Norwich, puteau observa prin sate un

        : apt aparte. Ogoarele erau, ca şi în alte părţi, în părăginire.

furme de oi păşteau pretutindeni. Satele însă parcă nu erau şa de depopulate. Din mai toate casele răsuna zgomotul ec al războaielor de ţesut. Rămaşi fără pământ şi fără lucru i moşie, ţăranii se văzuseră la un moment dat îmbiaţi de amenii vreunui negustor de la oraş să lucreze pentru el. Le ădea o cantitate de lână, măsurată cu grijă, pe care aveau i o toarcă şi să o ţeasă până la o anumită dată, predându-i intitatea convenită de postav. Plata oferită era mică, dar a preferabilă perspectivei de a-şi lăsa casa şi a cerşi pe

        ¦umuri. Ţăranii se puseră pe lucru, cu familia întreagă.

şa tot mai reuşeau să câştige cât să trăiască. In multe sate petrecu acelaşi lucru. în felul acesta ţăranii ajunseseră în pt tot proletari, lucrători salariaţi ai unui mare întreprintor, ce îngrămădise în magaziile sale nenumărate baloturi lână, iar în sipete bani de ajuns ca să-i poată plăti. Doar nu munceau laolaltă, într-un mare atelier, ci fiecare separât, la locuinţa sa. Aceşti lucrători la domiciliu alcătuiau de fapt o manufactură descentralizată, depinzând de un între-prinzător-capitalist, ce câştiga mult mai mult din vânzarea postavului, decât cheltuia cu lâna cumpărată şi cu plăţile pentru prelucrarea ei. Relaţiile de muncă salariată, de exploatare capitalistă se infiltrau şi pe această cale în satul englez, pe fondul împrejurărilor create de exproprierea forţată a ţăranilor, de acumularea primitivă a capitalului.

Ţăranul care-şi părăsise avutul greu putea nădăjdui să afle de lucru într-un asemenea sat. El nu mai avea locuinţă, nu mai avea nici unealta de ţesut, nelipsită dintr-o gospodărie înjghebată. Trebuia să meargă mai departe, spre porţile oraşelor, să afle pe cineva care să nu aibă nevoie de mai mult decât de singurul lucru pe care-1 putea el oferi: forţa sa de muncă.

Iată-1 ajuns în prima aşezare mai mare din calea sa, strecurându-se cu mirare şi teamă pe străzile-i înguste şi murdare, printre casele înghesuite, cu mai multe caturi, scunde totuşi în comparaţie cu turnurile catedralei gotice, a cărei apariţie masiva domină oraşul. Numai că, fiind zi de lucru, catedrala trona asemeni unui stăpân părăsit de supuşi. Locuitorii forfoteau mai mult în piaţa târgului, ori se îndreptau în grupuri spre o clădire mare, cu ziduri groase, mohorâte şi neîngrijite, cu ferestre înguste; clădirea era aşezată mai la marginea oraşului şi bătrânii îşi aminteau că, înainte de Reforma din zilele regelui Henric al VTII-Jea, ar fi aparţinut unei foste mănăstiri. Acum era instalat aci un mare atelier de manufactură, în care se confecţionau postavuri. De când se ivise în oraşul lor, micii meşteşugari începuseră a o duce cam rău. Lumea le cumpăra mai puţin marfa, deşi a lor era de bună calitate, lucrată cu migală. Dar. ei nu o puteau vinde atât de ieftin ca marele negustor căruia îi aparţinea manufactura. Câţiva dintre meşterii postăvari sărăciseră cu totul, închiseseră atelierul şi se angajaseră la lucru în manufactură, în rând cu alţi săraci ai oraşului şi cu cei ce năvăliseră de la ţară. Munca nu-1 întâmpina cu braţele deschise pe noul venit. Mizeria îndemnase pe alţii, înaintea lui, să se arunce în ghearele robiei salariate.

Un izvor literar al vremii descrie în felul următor alcătuirea unei manufacturi textile: mai întâi o încăpere lungă, unde stăteau în şir ca la vreo 200 războaie de ţesut. La fiecare lucra un bărbat, ajutat de un copil care-i întorcea suveicile, în încăperea următoare, vreo sută de femei pieptănau îna. în alta, 200 de fete tinere, toate îmbrăcate în fusta îcurtă de postav roşu şi cu părul strâns în basma albă, torceau. Venea apoi la rând un grup de copii – cam o sută şi cincilei – a căror îmbrăcăminte sărăcăcioasă trăda mizeria pă-inţilor. Ei scărmănau lâna, alegând-o pe cea fină de cea spră. Pentru munca lor de-o zi întreagă primeau ca hrană ' bucată de pâine şi un singur penny *. Mai erau, în alte icăperi, 50 de tunzători de lină, toţi bărbaţi voinici, şi vreo ptzeci din cei care o dădeau cu înăspreală. în cele din rmă o vopsitorie, în ai cărei aburi înecăcioşi trudeau patru-sci de oameni şi, un atelier de călcat postavurile, treabă i care se îndeletniceau cam jumătate din numărul acestor icrători2. Peste o mie de lucrători – bărbaţi, femei şi >pii – adunaţi sub un singur acoperiş! Aşa arăta o manufactură propriu-zisă. în organizarea ei, capacitatea ei de producţie, mult superioară celei a micului elier meşteşugăresc, consta o bună parte din secretul dez-ltării economice a Angliei. Pe la mijlocul veacului al XVI-lea î luaseră deja fiinţă în oraşe ca: Malmesbury, Burford, ivenham, Newbury, Cirencester, Bath, Halifax, Manchester Kendal3. După secularizarea mănăstirilor, din anul 1536, gatul postăvar Stumpe cumpărase de la rege abaţia Mal-: sbury şi întemeiase acolo manufactura amintită mai sus. r în 1546 acelaşi Stumpe era în tratative pentru arendarea iţiei Osney, lângă Oxford, unde proiecta să deschidă o. nufactură de postavuri cu 2000 de lucrători! Proiectul, ii rămas nerealizat, e semnificativ prin îndrăzneala şi am-iarea sa, pentru avâmtul şi posibilităţile ce se deschideau lustriei engleze 4. în prima jumătate a veacului al XVII-lea semnalează manufacturi în diverse localităţi şi ramuri: ricarea alaunului, a hârtiei, a tunurilor – având fiecare re 200 şi 600 de lucrători. Minele de cărbuni de asemenea trebuiau sa aibă foarte mulţi lucrători, deoarece pe când la 1550 producţia anuală a unei mine rareori depăşea ci'teva sute de tone, către 1640 se întâlnesc mine care dau o producţie de 10000 şi chiar 25000 de tone anual1. Exploatarea miilor şi miilor de lucrători răspândiţi prin multe alte oraşe dusese la îmbogăţirea bruscă a unei pături a burgheziei engleze – burghezia capitalistă – ce se diferenţiase din masa micilor patroni de ateliere, grupaţi în organizaţii de breaslă. La fel cu nobilimea, şi burghezia engleză păşea pe două căi de dezvoltare. Una bătătorită încă din evul mediu, îngustă şi cotită ca ulicioarele pe care erau semănate micile ateliere de breaslă. Cealaltă, largă şi dreaptă, fără a putea şti deocamdată cât de departe duce, dar îngăduind năvala grăbită înainte, lăsând în urmă sau călcând în picioare pe cei prea slabi pentru a rezista cursei. Feudalism-capitalism, producţie de breaslă – producţie manufacturieră sunt termenii unei lupte pe tărâm industrial, în care, ca şi în agricultură, vechiul e dinainte condamnat, în ciuda împotrivirii sale desperate. Lovitura de graţie i-o va da revoluţia burgheză.

Până atunci patronii din bresle se apărau cum puteau de concurenţa produselor manufacturiere. Un element puternic al rezistenţei lor era privilegiul breslei, consfinţit de o tradiţie îndelungată. în temeiul său nimeni în afara membrilor breslei nu avea voie să producă şi să vândă în interiorul oraşului mărfurile care formau monopolul breslei. întreprinzătorii capitalişti trebuiau să ţină seamă de acest fapt. în multe oraşe nu se putură înfiinţa manufacturi. Ele se ridicară adesea în sate sau târguşoare, unde, neexistând bresle, nu survenea opreliştea amintită. La 1555 s-a adoptat chiar o lege restrictivă, „antimanufacturieră” – E de menţionat în treacăt rolul pe care l-au jucat în dezvoltarea industriei textile engleze meşteşugarii flamanzi, emigraţi din pricina persecuţiilor spaniole, mai ales în timpul revoluţiei burgheze din Ţările de Jos.

După 1565, asemenea emigranţi flamanzi s-au aşezat la Norwich, Colchester, Southampton şi alte oraşe, dobândind privilegii de exercitare a meseriei şi introducând în practica producţiei textile din Anglia numeroase inovaţii, de fapt vechi secrete de fabricaţie ale breslelor flamande, până atunci necunoscute în Anglia. Tot ei au dat un imbold fabricării de icstâvuri mai puţin fine, dar mai ieftine, care în scurta vreme or deveni principalul articol textil exportat de negustorii Qglezi pe continent1.

La oraşe manufacturile se înfiinţau mai mult în ramuri e producţie noi, asupra cărora privilegiile vechilor bresle *au fără putere. Persistenţa instituţiilor şi regulamentelor: udale împiedica astfel dezvoltarea relaţiilor capitaliste, rogresul economic al ţării.

Imaginea cea mai desăvârşită a acestor procese, concen-ate ca într-uri focar, o oferea capitala Angliei – Londra. – aş în plină creştere. în 1534 avea cam 60000 de locuitori, începutul veacului al XVII-lea între 200000 – 300000, r în 1661 număra 460000 de locuitori. Foarte mult pentru: ele timpuri, poate cel mai mare oraş din lume. Ştiind că ată Anglia n-avea atunci mai mult de 4-4,5 milioane de cuitori, capitala cuprindea 5-10% din populaţia ţării. La arginile ei te întâmpinau foburguri sordide, îngrămădind ăcimea oraşului; în mare parte ea provenea din ţăranii angaţi de pe moşii. Aci ieşea la iveală izvorul creşterii pide a populaţiei sale, de care guvernul începea a fi îngriat. La 6 martie 1605 parlamentul emise un act cu prie la îndepărtarea acestor oameni „primejdioşi” din sub-biile capitalei 2.

        ' Oraş vechi, fiind în tot timpul evului mediu centrul >nomic şi politic al ţării, el cuprindea bresle meşteşugă-ti numeroase; chiar primăria Londrei se chema Guildhall aşa corporaţiilor), ceea ce arată rolul jucat de aceste orga-; aţii în viaţa capitalei engleze. Din aceeaşi pricină manu-turile se putuseră dezvolta mai puţin. Doar construcţia 'eparaţia corăbiilor începea a lua caracterul de mare pronie, în cartierele ce apăruseră departe spre răsărit, către uarul Tamisei.

Ar fi totuşi greşit să ne imaginăm această metropolă a >cii drept un oraş al micii producţii de atelier. Tocmai să fi persistat relaţiile şi instituţiile feudale? Să nu se erve dezvoltarea relaţiilor capitaliste? Faptul pare, de la na vedere, neverosimil. Relaţiile capitaliste existau şi î din plin, în cadrul breslelor. Apăruseră în forme as-se, dar puternice, cu respectarea în aparenţă a cadrului, rivilegiilor şi regulamentelor corporaţiilor. Ele fiinţau ca de obicei: o asociaţie de patroni egali în drepturi, liberi în exercitarea meseriei, în limitele prevăzute de regulamentul adoptat prin consimţământul tuturor. La o cercetare mai atentă însă, situaţia din interiorul breslei se prezenta cu totul altfel. în primul rând, în interesul patronilor de a evita creşterea concurenţei prin sporirea numărului atelierelor, breslele deveniseră organizaţii închise. Ceea ce însemna că numai cu foarte mari greutăţi se mai acorda titlul de meşter şi dreptul de a deschide un nou atelier. Ucenicii şi calfele care învăţau meseria pe lângă un patron nu mai aveau nădejdea să devină vreodată independenţi. Erau de-acum „calfe veşnice”, lucrători salariaţi viaţa întreagă. Diferenţierea aceasta nu se oprea aci. Ea îi atinsese chiar şi pe patroni. Cu toate opreliştile şi regulamentele ce căutau să menţină egalitatea condiţiilor de muncă şi de câştig, unii patroni se îmbogăţiseră, iar alţii, cei mai mulţi, rămăseseră într-o situaţie modestă. Cum se ajunsese la aceasta? Erau oare patroni care angajaseră un număr mai mare de calfe şi ucenici, sau introduseseră unelte şi procedee mai perfecţionate, care le permiteau să producă mai mult? Nu. Regulamentul breslei interzicea asemenea lucruri şi el trebuia, formal, respectat, fie şi numai de teama pedepselor pe care organizaţia era în stare să le impună. Se întâmpla însă altceva, un fapt pe care regulamentele nu-1 prevedeau şi nici n-aveau cum să-1 împiedice. Unii patroni de ateliere, prin însăşi natura meseriei lor, erau în legătură permanentă cu piaţa, cu cumpărătorul; îşi plasau produsele imediat şi câş-tigau într-una. Postăvarii câştigau cu mult mai bine decât scărmănătorii, pieptănătorii, vopsitorii, tunzătorii şi alţi meşteri din asemenea branşe textile minore. Aceştia din urmă depindeau în mare măsură de ceea ce le cumpărau alţi patroni, care aveau nevoie de asemenea produse semifinite, încetul cu încetul unele ateliere, sau chiar corporaţii întregi, ajunseră să lucreze pentru alţi patroni, care le mijloceau de multe ori chiar procurarea materiei prime, le dictau cantitatea şi calitatea mărfii de care aveau nevoie. „Preţul” plătit pentru această marfă începe să-şi piardă caracterul de echivalent în bani al valorii ei. El devine, în fond, un fel de sakriu. în interiorul breslelor se produce, aşadar, un proces care aminteşte pe acela al formării manufacturii descentralizate. Breasla e controlată de câţiva patroni bogaţi, mai mult negustori decât meşteri, faţă de care ceilalţi sunt reduşi aproape la situaţia de lucrători salariaţi. Patronii bogaţi, aducând mult a întreprinzători capitalişti, erau porecliţi în Anglia „meşteri în livrea”, ca o înţepătură la adresa hainelor împodobite cu fireturi, cu care se îmbrăcau.

Dar aceştia încă nu însemnau mare lucru în comparaţie cu marii negustori din companiile comerciale privilegiate, storcind câştiguri fabuloase din negoţul de peste mări, proprietari a zeci de corăbii, câteodată construite în şantiere proprii. Erau luptători pe arena bursei din Londra, înfiinţată la 1568, care lăsase de mult în urmă, prin valoarea afacerilor încheiate, pe cea din Anvers; rivaliza, ameninţând să o întreacă, cu cea din Amsterdam. Ei locuiau în inima Londrei, în cartierul numit City 1, în locuinţe somptuoase. Averea lichidă, banii, li se îngrămădeau în aşa măsură încât nu mai aveau cum să-i cheltuiască, nici în investiţii noi, nici în lux. Şi-i plasau în împrumuturi cu dobânzi grase. Din 1545 chiar legea îngăduia să se dea bani cu dobândă, nu mai mare da 10%2. Regele însuşi era, foarte des, datornicul lor. Parlamentul aproba împrumuturi de stat, contractate de la particulari. Această mare burghezie nu avea să se plângă de regimul feudalo-absolutist. Ajunsese la o prosperitate cum tiu şi-o putea visa mai bună. Creditând statul şi pe rege, era nteresată în stabilitatea unuia şi a altuia. Nimeni nu doeşte să-i moară datornicul (chiar dacă, personal, îl detestă), nainte de a-i fi restituit banii. Neîndurătoarea „plată în iani peşin”3 străjuieşte principiile mentalităţii şi moralei 'urgheze.

Un mare oraş ca Londra oferea încă multe de văzut, iar ezvoltarea sa se răsfrângea asupra vieţii economice a în-

        ¦egii ţări. El înghiţea nesăţios, de la an la an, o cantitate

        ) t mai mare de produse agricole. In 1579-1580 în Londra i intrat, dinspre mare sau din interior, pe Tamisa, 237 de irăbii încărcate cu grâne. In 1649-1650 numărul lor va de 803. E vorba numai de vasele ce veneau din Anglia, ai ales din bogatul comitat sud-estic Kent, dar şi din sex, Suffolk, Sussex, toate destul de apropiate de capitală.

eşterea populaţiei Londrei şi a altor oraşe determina conidarea şi dezvoltarea pieţei interne a Angliei, legăturile

        ; se aşezat anticul oraş roman Londiniutn.

practicarea ei pe scară foarte largă, perceperea ei putând fi uşor insă, prin diferite mijloace.

permanente de schimb intre oraş şi sat, flxând caracterul comercial al agriculturii engleze, pentru o bună parte a moşiilor nobiliare şi gospodăriilor ţărăneşti. Agricultura, res-trânsă în producţia cerealieră de avântul creşterii oilor, nici nu mai poate satisface de la un timp consumul marilor oraşe, între 1621 şi 1623 un singur negustor olandez, Iacob Cor-nelius din Amsterdam, a exportat în Anglia 4800Q de quarteri1 de grâu. între 1605 şi 1661 consumul de grâne al Londrei s-a dublat 2.

De altfel, dezvoltarea pieţei interne nu e în funcţie numai de consumul crescând al oraşelor. Ea este influenţată şi de cheltuielile mai mari pe care le fac gentlemanul, yeo-manul şi meşteşugarul de la ţară. Pe la începutul veacului al XVII-lea se semnalează o adevărată „febră a reconstrucţiei” în mediul rural. Cărămida şi piatra înlocuiesc lemnul şi lutul în clădirea caselor ţărăneşti. Acestea încep să aibă încăperi mai multe: acum apar bucătăria şi camera de dormit separate, se foloseşte sticla la geamuri, vesela de ceramică ia locui celei de lemn, scaunul pe cel al băncii, cuţitele şi furculiţele nu mai sunt un lux, ci o necesitate. 3.

În proporţii considerabile creştea şi consumul de cărbuni al Londrei. Pe vremea aceea cărbunii de pământ se întrebuinţau aproape numai pentru încălzit. Trecuseră timpurile când regele Eduard I, în 1306, la cererea parlamentului, interzisese sub pedeapsa amenzii, iar în caz de recidivă cu distrugerea sobei, încălzirea cu cărbuni, din cauza „primejdiei ce ameninţa sănătatea locuitorilor”. Nici faptul că mirosul de cărbuni de la berăriile din apropiere de Westminster 4 a supărat augustul nas al reginei Elisabeta nu i-a făcut pe londonezi să renunţe la acest combustibil. Nu aveau ce face. Ţara începea a sărăci de păduri. Mare parte din ele erau proprietăţi regale. Lemnul cât era, sau cât se aducea din Scandinavia, trebuia utilizat mai cu folos, în felurite con-

        (azi 290,79 litri). E vorba, aşadar, de circa 135000 de hectolitri (cam

        * Celebră abaţie situată aproape de malul stâng al Tamisei. Pe atunci se afla la extremitatea de vest a Londrei, astăzi în plin centru. în imediata apropiere erau clădirea parlamentului (în forma ei actuală datează din secolul al XlX-lea) şi palatul regal Whitehall. Westminster era deci centrul politic şi cultural, în opoziţie cu centrul economic, City, aşezat mai la răsărit.

Strucţii. Pe la 1666, Uri cori temporari, preocupat de urmările nefaste ale îmbâcsirii aerului cu fumul de cărbuni, compara spectacolul pe care-1 oferea Londra cu acela al „Troiei kw cendiată de greci, sau cu vecinătăţile vulcanului Hecla”*.

Cărbune se găsea în Anglia din belşug. Era exploatat însă mai mult şi mai din vechime în comitatele nordice. Newcastl-eupon-Tyne era principalul centru al extracţiei lui, încă din veacul al XHI-lea. De aci era îmbarcat pe corăbii şi dus la Londra. Până într-atât se obişnuiseră englezii cu acest mijloc de transport al cărbunilor de pământ, încât i-au numit sea-coal, cărbune de mare, spre a-i deosebi de cărbunii de lemn. Dacă în 1563-1564 se aduseseră din New-castle cam 33000 de tone, în 1658-1659 cantitatea va creşte la 529000 de tone. Pe la 1640 producţia totală a Angliei era de 1,5 milioane de tone, de trei ori cât a vestului Europei 2. Minele de cărbuni formau o altă sursă şi zonă de dezvoltare a burgheziei capitaliste şi a relaţiilor de muncă salariată. „Corectaţi-vă hărţile: Newcastle e Peru!”, exclama un contemporan3. Şi era numai începutul. între 1612 şi 1614, apar mai multe lucrări ai căror autori, unii de origine olandeză, pretindeau, deocamdată fără temei, a fi descoperit metoda de înlocuire a cărbunilor de lemn cu cărbuni naturali, în siderurgie4. Preocuparea pentru această problemă tehnică era asiduă. Pe la 1620 meşterul fierar Dudley, în centrul Angliei, făcea încercări în acelaşi scop. Nu i-au reuşit, dar pornise pe calea ce avea să ducă la transformarea Angliei, în secolul al XVIII-lea, în cea mai mare putere industrială a lumii.

Minereu de fier nu se găsea prea mult în Anglia. Se importa din Suedia şi Spania. Cât era exploatat, era topit cu ajutorul cărbunilor de lemn, prelucraţi în regiunile pădu-roase, aproape de minele răspândite prin comitatele de sud-vest: Gloucester, Somerset, Dorset şi Wiltshire. In „Pădurea lui Dean” (Forest of Dean) din Gloucester exista o asociaţie de mineri liberi, având privilegiul meseriei încă din vremea regelui Ioan-fără-Ţară, de la începutul veacului al XlII-lea. în primele decenii ale veacului al XVII-Jea, mulţi membri ai asociaţiei îşi vânduseră sau arendaseră dreptul de minerit, continuând să lucreze în calitate de salariaţi ai noului proprietar sau arendaş al minei. Ateliere mai mari de prelucrare a fierului, dar folosind încă o tehnică manuală, se întâlneau la Sheffield, Birmingham şi Londra. în timp de un secol după Reforma religioasă, producţia de fier a crescut de cinci ori *. Aramă şi bronz se prelucra, în ateliere mici, destinate mai ales turnării tunurilor, prin comitatele Sussex şi Kent.

Sub domnia dinastiei Tudor, Anglia se afla prin urmare în plină dezvoltare economică şi transformare socială. Absolutismul englez, în interesul întăririi statului şi a veniturilor coroanei (căci privilegiile regale pentru tot soiul de întreprinderi se plăteau din greu, iar comerţul se vămuia), a favorizat aceste procese. Contribuise la declanşarea unor forţe pe care în curând nu le va mai putea stăpâni. 11 vor 'depăşi; crescuseră fo'losindu-se de pavăza lui, ajungând atât de puternice încât nu mai aveau nevoie nici de el, nici de instituţiile şi legile feudale. Noile forţe economico-sociale ţinteau tot mai departe. Ceea ce era vechi în structura Angliei începe să le stânjenească. Se spune că mitologicul Saturn îşi devora fiii. Acum parcă legenda se inversează. E o realitate, o lege a dezvoltării istorice, în pofida oricăror mituri. Noul se dezvoltă în sânul vechiului şi, la un anumit moment, îl doboară, luându-i locul.

Câteva grupuri de mari comercianţi, punând mâna pe privilegiile regale, se constituiseră în acele companii, deţinând monopolul comerţului extern. Dar la începutul secolului al XVII-lea ei nu mai erau singurii din Anglia capabili să investească marile sume pretinse de armarea corăbiilor, de cumpărarea mărfurilor, de riscurile unor călătorii până în Indii. Alţii, şi de loc puţini, se îmbogăţiseră, râvnind întruna la mai mult. Ascultau cu invidie rapoartele făcute din când în când parlamentului de membrii „Companiei Indiilor Orientale”. Din cifrele lor meşteşugite rezultau totuşi profituri uriaşe. Monopolul conferit de rege îngrădea multora mâna ce s-ar fi întins şi ea după aceste bogăţii. Companiile îşi apărau cu înverşunare privilegiile. Curtea regala, consilierii şi favoriţii ei gustau mereu darurile făcute de ele, pentru a-şi asigura în continuare exclusivitatea graţiei regale 2. „Compania Indiilor Orientale”, fondată cu un capital iniţial de 30000 de lire, sporit curând la 72000, se reconstitui în 1617 cu un capital de 1500000 de lire, subscris cu o rapiditate impresionantă de circa o mie de persoane1.

În rândurile burgheziei engleze începură a mocni nemulţumiri. Cum prin intermediul ei se realizau adesea şi interesele comerciale ale noii nobilimi, aceasta păşi alături de burghezie. începură prin a critica sistemul monopolurilor: în parlamentul cel odinioară atât de încântat şi recunoscător pentru politica monarhiei, se schiţă formarea unei opoziţii. Astfel în 1601, unul din deputaţi vorbi despre „marile neajunsuri pe care oraşul şi regiunea pe care o servesc 2 le suferă de pe urma unora din aceste monopoluri; ele conduc profitul general într-o mână particulară şi sfârşitul lor va fi sărăcia şi aservirea supuşilor” 3.

În faţa vehemenţei protestelor mai multora, regina Eli-sabeta, bătrână şi bolnavă, trebui să vină în persoană în parlament spre a căuta să liniştească spiritele. Nu reuşi altfel decât recunoscând îndreptăţirea criticilor aduse abuzurilor cu vinderea patentelor şi monopolurilor şi promiţând îndreptarea lor. în practică însă promisiunea reginei nu aduse mare lucru. Sistemul ca atare se menţinea; era doar un drept regal, unul dintre cele multe care alcătuiau diadema de neştirbit a puterii absolute a monarhului. Să ceri desfiinţarea lui însemna deja să afirmi că regele nu mai dispune în întregime de viaţa şi de averea supuşilor. Dar, oare, ţi-nând seama de interesele care sunt în joc, de perspectivele ce se deschideau, nu merită să rişti această teză? De pe planul economic opoziţia se transpunea inevitabil şi pe cel politic. Prea erau strâns legate între ele aceste lucruri.

Se împletiră şi mai mult, dând miniştrii şi organele de conducere din comitate, ca să mai cruţe urechile reginei de vocile acestea neplăcute ce prindeau a răsuna în parlament, se amestecară în alegeri, înlăturând mai pe faţă sau mai discret, când cu sila când prin corupţie, pe deputaţii puţin respectuoşi. Protestele se înteţiră. Intra în cumpănă posibilitatea de apărare a intereselor economice, tradusă însă într-un înalt limbaj de principii: drepturile parlamentului, „libertăţile” engleze. Vorbe mari, susţinute de juriştii care p. 211.

se pricepeau în istorie şi latină cu citate din „Magna Charta” *.

Era deocamdată un fenomen oarecum izojat, în sensul că păturile largi ale populaţiei nu ajunseseră încă să cunoască aceste dezbateri din parlament, sau să-şi dea seama de importanţa lor. în schimb, opoziţia faţă de regimul feu-dalo-absolutist se manifesta deja într-o formă mai larg răs-pândită, ce atrăgea atenţia şi pasiona mai mult decât disputa asupra monopolurilor comerciale. Ea se dezvoltase pe tărâm religios, având însă puternice implicaţii social-politice, nemărturisite făţiş.

Anglicanismul, introdus în Anglia pe timpul lui' Henric al VUI-lea (1534) era cea mai moderată dintre nuanţele Reformei religioase ce cuprinsese mai multe ţări europene. Biserica engleză se desprinsese de sub autoritatea papii, regele devenind căpetenia ei. Limba engleză luase locul latinei în oficierea ritului, care însă rămăsese foarte apropiat de cel catolic. Nici din punct de vedere dogmatic anglicanismul nu se depărtase prea mult de catolicism. Ordinele călugăreşti şi mănăstirile se desfiinţaseră, dar organizarea bisericii continua a se întemeia pe sistemul ierarhic al episcopatelor. Dacă mănăstirile îşi pierduseră averile, în schimb episcopatele şi le păstraseră intacte. Biserica anglicană păstra în largă măsură structura feudalizată a celei catolice. Episcopii, numiţi de rege, depinzând întru totul de favoarea sa, deveniseră unelte supuse ale monarhiei, susţinători de seamă ai politicii ei. Episcopatul era astfel una dintre instituţiile de bază ale statului feudalo-absolutist englez. Criticile la adresa lui echivalau cu o împotrivire faţă de politica statului, a monarhiei. „Fără episcop, nu există monarh!” va declara regele Iacob I, în 1604.

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea în Anglia începu a se răspândi un curent religios cu mult mai radical – puritanismul – de fapt o variantă engleză a calvinis-mului, religia a cărei dogmă „convenea celor mai cutezători burghezi de pe vremea sa” 2. Teza fundamentală a calvinis-mului era teoria predestinării, ceea ce însemna că individul va fi mântuit sau condamnat în „viaţa viitoare” nu în func-

        * Act de garantare a privilegiilor ei, impus de nobilimea engleză regelui Ioan-fără-Ţară, în anul 1215. Cuprindea şi câteva măsuri îri favoarea orăşenimii.

ţie de convingerile sau faptele sale, ci potrivit unei „hotărâri divine” care îi fixează soarta încă din clipa naşterii, „pre-destinându-1”, pentru una sau alta dintre alternative. Calvi-nismul nu ducea la fatalism; propovăduitorii lui afirmau că predestinarea individului se întrevede încă din soarta ce îl întâmpină în cursul vieţii şi activităţii sale. Succesul în viaţă era un semn că divinitatea îl înscrisese în registrele celor aleşi. De aci rezulta, pe plan moral, un îndemn spre activitate practică, susţinută de un veritabil fanatism. Calvinis-mul împinsese la ultimele limite idealizarea modului de viaţă burghez: îi dădea o fundamentare supranaturală, absolută. Realizarea interesului, a profitului, erau semne ale graţiei providenţei. Burghezul putea să respire uşurat: exploatarea „aproapelui” devenise compatibilă cu „morala”, mântuirea sufletului îi era asigurată în ciuda manoperelor celor mai îndoielnice de îmbogăţire, poliţele sale comerciale purtau sigiliul sec al girului divin. „Doctrina predestinării era expresia religioasă a faptului că, în lumea comercială a concurenţei, succesul sau falimentul nu depind de activitatea sau de îndemânarea individului, ci de împrejurări care sunt independente de dânsul” *.

Calvinismul aducea inovaţii radicale şi din punctul de vedere al organizării bisericii. Organele de conducere nu mai erau numite, de sus în jos, ci alese de comunităţile religioase, de la pastorul local până la adunarea generală a reprezentanţilor bisericii din întreaga ţară, care era autoritatea supremă. „Orânduirea bisericească a lui Calvin era absolut democratică şi republicană; iar acolo unde împărăţia divină era republicanizată, puteau, oare, împărăţiile pământeşti să rămână supuse regilor, episcopilor şi stăpânilor feudali?” 2. Calvinismul a putut astfel servi ca bază ideologică, în condiţiile veacului al XVII-lea, pentru întemeierea unor puternice partide republicane în Anglia şi Scoţia, fiind „teoria de luptă” a revoluţiei burgheze ce a zguduit aceste ţări 3.

        „Variantei” calvinismului, răspândită în insulele britanice, i s-a zis, în general, puritanism, deoarece aspectul ei cel mai vădit, mai bătăios, se lega de cerinţa „purificării” anglicanismului de rămăşiţele catolicismului, în dogme, rit şi organizare.

Puritanismul a avut însă doua curente. Primul s-â numit presbiterianism *. în jurul anului 1560 el a devenit religie dominantă în Scoţia, unde fusese propovăduit de John Knox. S-a răspândit şi în Anglia, primit cu ostilitate de clerul anglican şi supus curând la persecuţii. Elementele care îl îmbrăţişau şi-1 sprijineau se recrutau din rândurile noii nobilimi şi ale burgheziei mari. Le convenea noua organizare bisericească, preconizată de presbiterieni, deoarece prin intermediul ei biserica înceta de a mai fi o instituţie în esenţă feudală, subordonată monarhiei. Ea intra sub controlul direct al burgheziei, prin alegerea persoanelor „cu vază” în fruntea diferitelor sale organe de conducere.

Doreau o simplificare a ritului, care să contribuie la uşurarea poverii întreţinerii bisericii, prin contribuţii şi daruri, când obligatorii când „benevole”, din partea enoriaşilor. O „biserică ieftină”. Experienţa le spunea că în orice afacere e rentabil să nu investeşti nesăbuit, ci numai strictul necesar. Contractul cu divinitatea, pentru un loc în cer, nu făcea excepţie.

Le surâdea împăcarea tacită a moralei cu lipsa de scrupule în activitatea politică. Puritanii afişau o austeritate ostentativă în purtările lor de o politeţe gravă, reţinută, în limbajul presărat la fiecare al doilea cuvânt cu citate din Biblie, în îmbrăcămintea simplă, de obicei de culoare neagră, cu guler alb, pălărie ţuguiată cu boruri largi, refuzând să se supună datinei de a se descoperi în faţa vreunei persoane, ca semn de respect.

În anii 1580-1590 a apărut un al doilea curent al puritanismului, mai radical decât presbiterianismul. Unul dintre întemeietorii lui a fost predicatorul Robert Brown. Adepţii săi au fost numiţi la început „brownişti”, dar cu timpul li s-a statornicit denumirea de independenţi. în ce consta deosebirea acestui curent de cel presbiterian? Pentru presbite-rieni, alegerea organelor conducătoare confesionale se împletea strâns cu menţinerea principiului unităţii dogmatice şi organizatorice a bisericii. Hotărârile organului suprem ales erau obligatorii pentru credincioşi, tot atât cât erau pentru un anglican cele ale regelui. Biserica îşi câştiga independenţa faţă de stat, dar rămânea omogenă şi autoritară în cadrele acestei „autoconduceri”, faţă de masa adepţilor ei.

Independenţii contestau principiul organizării unitare a bisericii şi a supunerii faţă de o autoritate superioară în materie religioasă. Pentru ei comunitatea locală era singurul element recunoscut de organizare bisericească, independent de orice organ mai înalt, fie el numit sau ales. Comunităţile religioase recunoşteau unitatea lor de vederi, apartenenţa lor comună la acelaşi curent. Dar faptul acesta nu implica vreo obligaţie, vreo constrângere, nici măcar pe tărâm dogmatic. De unde accentuata diversitate a sectelor, în însuşi cadrul generic al independentismului.

Dacă presbiterienii, prin organizarea lor religioasă, anticipau un fel de „democraţie parlamentară burgheză”, aplicată bisericii, independenţii afirmau, folosindu-se de acelaşi teren al organizării bisericeşti, principiul libertăţii depline a conştiinţei individului. încleiate încă în pasta vâscoasă a teologiei, aceste idei vor dobândi în secolul al XVII-lea o valoare independentă; şlefuindu-se în procesul maturizării burgheziei, ele se vor cristaliza ca principii politice pure.

Divergenţele religioase erau şi ele un semn al vremii. Alte nemulţumiri, mai adânci, îşi vor face auzit curând tunetul subteran; prin el nu se descărcau forţele naturii, ci ale oamenilor, ciocnindu-se în interesele lor de clasă. Burghezia şi noua nobilime, care vor deplina libertate economică pentru ele şi în acest scop au nevoie de puterea politică. Ţărănimea, care vrea ştergerea resturilor obligaţiilor feudale şi pământ, pentru a scăpa de povara îndatoririlor contractuale. Lucrătorii din ateliere şi manufacturi, striviţi de o exploatare neomenească, nădăjduind dintr-o schimbare politică o viaţă mai bună şi nevăzând încă, pe atunci, că numai ei înşişi şi-o vor putea făuri. îndărătul acestor contradicţii principale altele, mai mărunte, de natură politică şi religioasă vor ieşi la iveală. Societatea engleză de la începutul veacului al XVII-lea trosnea din încheieturi. „Veacul de aur” al Elisabetei era doar un paravan poleit, îndărătul căruia se agita o lume stăpânită de pasiuni puternice, reacţie individuală în faţa intereselor şi aspiraţiilor zăvorite de puteri duşmănoase şi crude. Aşa au fost oamenii Renaşterii, în. Anglia ca şi aiurea. E lumea în care s-au plăsmuit tragediile lui Shakespeare, dar şi iluzia „Paradisului” lui Milton!

CONFLICTUL DINTRE REGALITATE şi PARLAMENT lntr-o zi de sfârşit de martie din anul 1603, dangătul clopotelor vestea ţării moartea reginei Elisabeta; după 45 de ani de domnie, se stinsese aceea de numele căreia lumea se deprinsese a lega creşterea însemnată a puterii Angliei. Murea fără urmaşi; o dată cu ea se stingea şi dinastia Tudor.

Un capriciu al împrejurărilor făcuse ca cea mai apropiată rudenie a Elisabetei, deci urmaşul legal la tronul Angiiei, să fie regele Scoţiei, Iacob al Vl-lea. Stranie succesiune. Era fiul Măriei Stuart, pe care Elisabeta, bănuind-o de grave intrigi şi comploturi împotriva ei, o întemniţase vreme de 19 ani şi în cele din urmă o decapitase. Soarta nefericită a acestei frumoase, dar nestatornice regine emoţionase, la timpul său, toată lumea. Literatura s-a însărcinat de atunci încoace să o răzbune, deşi fără prea mult temei.

Stuarţii se înrudeau cu familia Tudor prin Margareta de Anglia, fiica lui Henric al VH-lea, căsătorită pe la începutul veacului al XVI-lea cu Iacob al IV-lea, regele Scoţiei. Măria Stuart fusese nepoata ei în linie directă. Iar Iacob al Vl-lea era „fructul comic al tragicei căsătorii” * dintre Măria Stuart şi lordul scoţian Damley.

Până la 1603 Scoţia şi Anglia au fost două ţări complet separate politiceşte. Prin dinastia Stuart, ele ajung într-o „uniune personală”. Iacob al Vl-lea, păstrând tronul scoţian, devenea în acelaşi timp Iacob I, regele Angliei. Amândouă statele îşi menţineau însă organizarea lor politică deosebită, legile şi instituţiile proprii.

Scoţia era o ţară mai înapoiată decât Anglia din toate punctele de vedere: economic, social, politic. Meseriile şi comerţul erau active în puţine oraşe mai importante din regiunea ei sudică, de pildă în capitala Edinburgh, în Glasgow, „George Macaulay Trevelyan, Geschichte Englands, voi. II, ed. a Ii-a, Munchen und Berlin, 1936, p. 430.

Stirling, Perth, Dundee, unde se dezvoltase întrucâtva o burghezie. Tot în această „Ţară de Jos” (Lowlands) se practica ceva mai mult şi agricultura, fiind relativ puternice relaţiile feudale. Partea nordică, „Ţara de Sus” (Highlands), era muntoasă, săracă, sălbatică, potrivită mai mult pentru creşterea animalelor şi vânătoare. Ţărănimea de aci mai trăia încă în vechile organizaţii de clan, bazate pe legăturile gentilice. Destul de diferenţiate deja ca structură internă, clanurile prezentau de pildă fenomenul anacronic al viabilităţii legăturilor de rudenie între un mare nobil, considerat şef, şi masa membrilor clanului, simpli ţărani.

Şi pe plan politic Scoţia era mai puţin evoluată. Regimul monarhic absolutist avea un caracter mai despotic; parlamentul scoţian nu era o instituţie cu drepturi atât de consolidate ca cel englez.

În acest mediu îşi formase Iacob I concepţia despre misiunea sa de rege, despre natura şi prerogativele instituţiei monarhice. Avea pretenţii de teoretician în materie. Scrisese (cu pana secretarului său italian Alberico Gentili) nişte tratate de politică: Darul suveranului, apărut în 1599 şi Adevărata lege a monarhiei libere, în 1603. într-însele argumenta cu emfază lucruri de mult cunoscute: originea şi esenţa „divină” a puterii regale şi drepturile ei absolute. „Regii au creat legile – spunea el – iar nu legile pe regi”. Prin urmare, parlamentul nu are dreptul de a vota decât legi „pe care le-a atins sceptrul regal”, pe care le-a încuviinţat în prealabil suveranul. Ideea rezistenţei faţă de autoritate îi era nesuferită, cea a egalităţii între oameni la fel. De aceea, silit să tolereze presbiterianismul în Scoţia, 1-a detestat profund. „Un presbiteriu 1 scoţian – îşi dădu el altă dată cu părerea – se înţelege cu monarhia tot aşa de bine ca dumnezeu cu dracul. Acolo se vor aduna Jack şi Tom şi Will şi Dick şi vor cârti după plac: asupra mea, a consilierilor mei şi a tuturor măsurilor mele”2.

Om pe deplin format în momentul urcării pe tronul Angliei (avea aproape 40 de ani), Iacob I arunca în cumpăna acestor convingeri o încăpăţânare obtuză, caracteristică minţilor mărginite. Era înfumurat, se socotea doct şi nu-şi dădea seama de aversiunea celor din jur faţă de felul său de a fi. Un trimis străin, care 1-a cunoscut, scria despre l' Adunare, congregaţie religioasă presbiteriană. 2 A1 f r e d Stern, Geschicbte der Revoltttion m England, Berlins 1881, p, 12.

dânsul: „Când vrea să vorbească limbajul cuvenit unui rege, tonul său e acela al unui tiran; iar când vrea să evite acest ton, devine vulgar” 1. De altfel „limbajul” său era în general penibil celor din jur, fiindcă era bâlbâit şi cu toate acestea îi plăcea să vorbească mult.

Privat din leagăn, printr-un asasinat, de tatăl său, iar scurt timp după aceea şi de mama sa, captivă şi apoi executată, Iacob I părea a fi dominat, psihic, de anumite urmări ale acestor împrejurări tragice trăite în copilărie. I se atribuia o teamă teribilă la vederea unei săbii scoase din teacă şi veşmintele – se zice – îi erau prevăzute cu o căptuşeală specială împotriva loviturilor de pumnal.

Ridicolul persoanei sale n-a scăpat de limba ascuţită a regelui Franţei, Henric al IV-lea, care 1-a caracterizat drept: „Bacalaureat într-ale armelor şi căpitan într-ale artelor”. Iar ministrul francez Sully îl numea: „cel mai înţelept nebun din Europa” 2.

Capacitatea şi mai ales convingerile sale făceau din el un suveran puţin potrivit pentru Anglia, în situaţia politi-co-socială de la începutul secolului al XVII-lea. Tocmai când începeau a se auzi critici împotriva regimului monarhic, a se forma o opoziţie faţă de absolutism, Iacob I năzuia să întărească absolutismul.

Ar fi însă o greşeală să credem că întărirea tendinţelor absolutiste, ce se observă în cursul domniei sale, ar fi fost numai efectul concepţiilor politice personale ale lui Iacob I. Erau în Anglia şi oameni pe care urcarea pe tron a unui rege adept al absolutismului intransigent îi bucura. Erau nobilii de tip vechi şi vârfurile clerului anglican. Primii doreau o politică „de rnână-forte” pentru a-i ajuta să-şi salveze poziţiile economice şi politice ce li se clătinau. Clerul anglican socotea că un rege aspru şi autoritar va înfrâna mişcarea puritană. Creşterea opoziţiei burgheziei şi noii no-bilimi a determinat de asemenea monarhia Stuarţilor să caute sprijin în rândul elementele sociale la care găsea aprobare. Se conturează o reapropiere între dinastie şi vechea nobilime, prima devenind executoarea intereselor celei de-a doua, iar aceasta încolonându-se în schimb strâns în jurul susţinătorilor regelui. înăsprirea absolutismului e în primul rând 0 rezultantă a raporturilor obiective de clasă, pe fondul cărora convingerile personale ale lui Iacob I constituie şi ele un factor, dar de suprafaţă. E vorba de criza vechiului regim din Anglia, pe care clasele dominante se străduiesc a o stăvili prin forţă, împotriva claselor sociale care vor să-1 doboare. Absolutismul potenţat e un semn al înăspririi contradicţiilor de clasă.

Faptul că Iacob I n-avea să se înţeleagă bine cu noii săi supuşi a ieşit la iveală încă de la convocarea primului său >arlament, în anul 1604. Şedinţele sale începură printr-un el de dispută teoretică între parlament şi rege. Sensibilă la veleităţile autoritare ale monarhului, cunoscându-i şi părerile politice publicate, opoziţia parlamentară reuşi să voteze o adresă intitulată „Apologia Camerei Comunelor”. Cu tot tonul ei respectuos, conţinutul semăna mult cu o mică lecţie despre guvernare, lăsând să se înţeleagă că regele nu prea pricepe acest meşteşug, cel puţin nu în felul în care ar trebui practicat în Anglia. I se spunea lui Iacob că „nu e bine informat” despre raporturile dintre coroană şi parlament. In Anglia regele nu dispune de putere absolută; el guvernează şi legiferează împreună cu parlamentul. Privilegiile acestuia nu sunt altceva decât „libertăţile înnăscute ale poporului englez”. Ele nu se datorează milostivirii regale, ci unor temelii de drept şi tradiţie. „. Le-am moştenit de la înaintaşii noştri, tot astfel cum am primit de la ei pământurile şi orice altă avere pe care o stăpânim”, spunea adresa, trădând concepţia burgheză, ce va compune de-a lungul istoriei un laitmotiv din această asociere între proprietate şi libertate politică. Laitmotiv cu note false, dar ele nu se distingeau încă bine, în forţa şi solemnitatea cu care era intonat.

Această lecţie despre guvernare fu usturătoare pentru Iacob I, în sentenţiozitatea ei, ce părea a nu admite replică. Regele nu i-a iertat-o parlamentului. Deputaţii trebuiră să asculte o ripostă din care străbăteau amărăciune şi ameninţare: „în timpul domniei mele în Scoţia eram ascultat nu numai ca un rege, ci ca un sfătuitor înţelept. Ai'ci nimeni nu ştie altceva decât să mârâie de dimineaţa până seara la toate intenţiile şi planurile mele. Aş dori ca pe viitor să vă folosiţi libertatea cu mai multă cuminţenie”

Cuvintele regelui se refereau în general la atmosfera ce o întâmpinase în acest prim parlament, care-şi desfăşura lucrările sub semnul vădit al intensificării opoziţiei antiabso-lutiste. Numai critici şi împotriviri peste tot. Monopolurile comerciale fură din nou luate sub foc încrucişat. în mai 1604, un nobil, sir Edwin Sandys, luă cuvântul în Camera Comunelor, demascând sistemul şi arătând că întreg comerţul extern al ţării se află în mâinile a 200 de persoane.

Regele plănui la un moment dat o uniune mai strânsă între Anglia şi Scoţia; parlamentul se opuse, din cauza temerii negustorilor englezi de concurenţa celor scoţieni1. în schimb, Iacob I nu voi să audă de propunerile parlamentului de a se duce o politică mai îngăduitoare faţă de puritani. Ar fi voit să se arate tolerant, dar faţă de catolici. Fu împiedicat însă pe acest drum de o gravă nesocotinţă a catolicilor: faimoasa „conspiraţie a prafului de puşcă”. îngrămădind în taină vreo 20 de tone de pulbere într-o pivniţă a clădirii parlamentului, conspiratorii voiau să o arunce în aer, cu Comune şi cu Lorzi cu tot, dezlănţuind apoi o răscoală. Descoperiţi la începutul lui noiembrie 1605, conspiratorii, în frunte cu făptaşul principal, Guy Fawkes, un fost soldat în regimentele din Ţările de Jos, fură executaţi. Episodul i-a compromis grav pe catolicii englezi şi a determinat o scurtă înseninare a raporturilor dintre rege fi parlament. Iacob I declară că, dacă ar fi fost aruncat în aer, inconvenientul i s-ar fi întâmplat „în cea mai bună companie şi în cel mai onorabil loc din ţară.”2.

Astfel complimentat, îmbunat şi de emoţia primejdiei comune, parlamentul acceptă votarea unor subsidii.

Nevoia de bani, veşnic spinoasa problemă a impozitelor! Aprobarea lor era dreptul la care parlamentul ţinea cel mai mult. Era şi firesc. Reprezentanţi ai claselor avute, fie ei nobili sau burghezi, deputaţii îşi apărau propriile interese în faţa molohului nesăţios al vistieriei regale. Era totodată şi mijlocul cel mai sigur de a-1 ţine pe rege sub tutelă. Despre Carol I, urmaşul imediat al lui Iacob, preocupat şi el de aceleaşi probleme, Marx şi Engels scriau: „. Datorită permanentei jene financiare. dependenţa sa de parlament devenea cu atât mai puternica cu cât încerca el să se opună mai mult parlamentului” l. De ce să plătească, fără măcar să discute, când aveau dreptul să refuze?! Împrumuturi aprobară. Nu le displăceau. Creditorii statului primeau dobândă, ca oricare alţii. Iar garantarea acestor împrumuturi, adeseori prin concesionarea venitului unui impozit, se dovedea de asemenea foarte rentabilă. Pretenţiile regelui, satisfăcute de generozitatea interesată a parlamentului, de sforile trase de bancherii din City, izbutiră în scurt timp o treabă bună: între 1606 şi 1608 datoria statului crescu de la 735 U00 la 1400000 de lire sterline.

În anii următori, datorită îndeosebi intensificării exploatării sistemului monopolurilor, veniturile vistieriei crescură şi datoriile se reduseră menţinându-se între 300000 – 700000 de lire2.

Cu impozitele însă mergea greu. Parlamentul nu prea aproba altele noi; în orice caz nu cât voia regele. îi propuse însă o afacere interesantă. Regele să renunţe la anumite drepturi feudale, de pildă la cel de „custodie” (wardship)3. îi oferea drept compensaţie suma de 600000 de lire sterline şi un subsidiu în continuare de 200000 de lire sterline anual. Regele respinse tranzacţia, considerând-o neavanta-joasă. Propunerea parlamentului merită să fie reţinută. în politica financiară deputaţii, reprezentanţi ai nobilimii noi, caută să strecoare formule prin care se favoriza tendinţa transformării proprietăţii lor în proprietate deplină, de tip capitalist.

Discuţiile pe tema impozitelor duse parlamentul, în 1611, la o nouă afirmare solemnă a dreptului său de aprobare în această materie. Regele îşi pierdu răbdarea şi îl dizolvă. Sesiunea sa durase, cu întreruperi, 7 ani. Nu se încheiase cu alt rezultat decât acela de a arăta dificultăţile crescânde în faţa înţelegerii dintre monarhie şi interesele majorităţii elementelor ce formau clasele avute. Puterea lor economică era în creştere continuă; pe măsura ei, la fel şi aspiraţiile politice. Pe tărâm industrial, în primele decenii ale veacului „De ce a reuşit revoluţia din Anglia?”, în Opere, voi. 7, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 225.

protecţia regelui, care dobândea dreptul de custodie, adică de a le admi nistra moşiile, încasând veniturile, până când cei în cauză atingeau vârsta majoratului.

al XVII-lea dezvoltarea Angliei continuă pe aceea anterioară, ca şi cum cineva s-ar mărgini să îngroaşe contururile şi să coloreze tabloul schiţat în veacul precedent.

În agricultură însă, pe lângă aceasta., apar detalii noi, ce pun ansamblul într-o lumină mai clară. După furia transformării ogoarelor în păşuni pentru oi, greutatea relativă a sectoarelor economiei agrare tinde spre o reechilibrare. Creşterea populaţiei oraşelor obligă pe moşieri să ia din nou în considerare în măsură, mai mare, producţia de cereale şi de carne pentru piaţă. Culturile cerealiere, creşterea vacilor de lapte şi a vitelor de carne devin preocupare principală. în împrejurimile oraşelor se intensifică cultivarea legumelor şi a plantelor industriale. Această restructurare a profilului economiei agrare nu are un caracter atât de radical ca aceea din veacul al XVI-lea, în favoarea creşterii oilor. Nu putem vorbi de o retransformare în proporţii mari a păşunilor în ogoare. Extinderea suprafeţelor agricole are loc mai mult prin punerea în valoare a pământurilor nelucrate sau neproductive, în estul şi sud-estul ţării, regiunile cele mai avansate de altfel sub raport agrar, se aflau şi cele mai întinse suprafeţe neproductive. în comitatele Norfolk, Suffolk, Cam-bridge, Huntingdon, Northampton şi Lincoln erau numeroase pământuri mlăştinoase, cunoscute sub numele de „Marile bălţi”. Chiar la începutul şedinţelor primului parlament al lui Iacob I, ss ridică problema asanării lor. Lucrările erau deja în desfăşurare şi vor continua decenii de^a rândul. Iniţiativa aparţinea marilor proprietari de pământ locali; pentru punerea ei în practică recurseră însă la specialişti străini, mai ales olandezi, care se constituiră în acest scop în veritabile „companii tehnice”, folosind mână de lucru numeroasă şi maşini, unele chiar atunci inventate, pentru pomparea apei din bălţi. Apare un nou termen la modă în agricultura engleză: „ameliorare” şi „ameliorator”.

În vechea organizare a manorului englez, ca şi în a oricărei moşii feudale, pădurile, păşunile, apele (inclusiv asemenea bălţi şi mlaştini) intrau în categoria pământurilor de folosinţă comună a nobilului şi ţăranilor. Puţinul folos cât se trăgea de pe urma mlaştinilor îl aveau mai mult ţăranii. Pe ici pe colo se mai puteau păşuna câteva animale; când anul nu era prea ploios se mai aduna ceva fân, stuful găsea oarecare întrebuinţare în gospodăria ţăranilor.

Nobilii „amelioratori” din Anglia socoteau acum de la sine înţeles că pământurile redate culturii prin investiţiile lor să devină proprietate deplină, nemailăsând ţăranilor nici un drept asupră-le. Era o nouă formă a „împrejmuirilor”, a transformării pământurilor comune în terenuri de folosinţă exclusivă a nobilului. Ţăranii se ridicară şi împotriva acestor „împrejmuiri”. începând de prin 1607 comitatele amintite, cât şi altele, sunt cuprinse de un val de mişcări ţărăneşti; multora li s-a zis, în general, „răscoalele oamenilor din mlaştini”. Ele vor continua cam o jumătate de veac, până când represiunile succesive şi însăşi terminarea lucrărilor de asanare le vor înăbuşi definitiv.

Indiciile progreselor agriculturii engleze pe calea intensificării producţiei pentru vânzare, sau pentru sporirea creşterii vitelor mari, apar şi din cultivarea mai largă a plantelor furajere (trifoiul), a sfeclei şi a cartofilor, care pe vremea aceea constituiau încă o raritate, un lux rezervat mesei oamenilor bogaţi. Semnificativă este şi apariţia unui mare număr de cărţi despre agricultură. în tot secolul al XVI-lea s-au editat 34 asemenea lucrări, pentru ca în secolul al XVII-lea, în deceniile premergătoare revoluţiei, numărul lor să crească la 491. Se întâlneau titluri ca: îmbunătăţirea practică a agriculturii, Disertaţie despre asanarea marilor bălţi, Succesele amelioratorului englez ş.a.

Şi ţăranii căutau să îmbunătăţească metodele lor de lucrare a pământului. Şi ei erau „amelioratori”, chiar dacă nu dispuneau de mijloacele nobililor. Faptul nu era privit cu ochi prea buni de marii proprietari. Cu ocazia unor noi încercări de a le răpi pământurile, ţăranii se apăraseră cu argumentul investiţiilor şi îmbunătăţirilor făcute de ei înşişi, asupra cărora nu li se putea contesta dreptul. Nobilii se văzură adesea obligaţi a le restitui cheltuielile, chiar când era vorba de pământuri arendate cu contract, pe termene scurte. Ultima dintre lucrările citate mai sus dezbate şi problema modalităţii de împăcare a părţilor într-un asemenea caz, opi-niind în principiu în favoarea despăgubirii „amelioratorului” ţăran sau arendaş. Unii ţărani, rămaşi necunoscuţi, dar desigur oameni săraci, cer la un moment dat o patentă pentru o unealtă agricolă descoperită de ei, care înlocuia animalul de tracţiune, puţind fi acţionată de forţa a doi oameni2.

În aceste condiţii ale dezvoltării continue şi irezistibile a Angliei pe calea producţiei de mărfuri, cu întărirea economică a noii nobilimi şi a burgheziei, cu adâncirea eontradicţiilor dintre păturile avute şi cele săraca, politica monarhiei Stuarţilor, sprijinită pe forţele sociale feudale, era tot mai rău văzută. Al doilea parlament din vremea lui Iacob I, convocat în 1614, e dizolvat după numai două luni, deoarece revenise cu tărie asupra dreptului său în materie de impozite, pretinzând anularea celor percepute fără aprobarea sa. Regele, furios, porunci să se arunce în foc memorandumul parlamentului, iar câţiva deputaţi să fie aruncaţi în închisoare. Cu toată durata lui scurtă, acest „parlament stricat” (Addled Parliament) merită atenţie prin faptul că el marchează un pas înainte în emanciparea politică şi maturizarea burgheziei. în cadrul său se observă o creştere sensibilă a numărului deputaţilor aleşi dintre comercianţi şi, în general, dintre orăşeni. Acum se aleg pentru întâia dată câteva personalităţi marcante ale evenimentelor viitoare: Thomas Went-worth, John Eliot, John Pym 1.

În 1618 pe continent începu marele conflict internaţional cunoscut sub numele de războiul de 30 de ani. Intrau în joc interese mari şi complicate. Se consuma din nou o fază a rivalităţii, de acum seculare, între Franţa şi Casa de Habsburg, pentru hegemonia europeană. Spania nădăjduia să-şi reoâştige dominaţia asupra Ţărilor de Jos. Suedia se afirma ca mare putere în nordul Europei, voind să stăpî-nească întreg bazinul Mării Baltice. Principii Transilvaniei voiau să smulgă Habsburgiior recunoaşterea titlului de regi ai Ungariei. înainte de toate însă era tendinţa Habsburgilor de a transforma informul Imperiu Romano-German într-un stat centralizat, înlătunând larga autonomie de care se bucurau principii germani, mai ales cei protestanţi, ostili şi din acest motiv întăririi autorităţii împăratului catolic.

Scânteia izbucni în Cehia, unul dintre domeniile Habsburgilor de la 1526. Nemulţumită de politica acestora, nobilimea şi burghezia cehă dezlănţui o răscoală, proclamând ca rege al Cehiei pe Friedrich al V-lea, prinţul elector al Palatinatului, un stat feudal din apusul imperiului. Era calvinist, conducător al „Uniunii evanghelice”, alianţă încheiată de principii protestanţi germani pentru a-şi apăra „drepturile” lor politice, ameninţate de tendinţele centralizatoare ale Casei de Habsburg, îndeosebi ale noului împărat, Ferdinand al II-lea.

Friedrich al V-lea era căsătorit din 1613 cu Elisabeta, fiica lui Iacob I. Legătura dinastică, simpatiile faţă de protestanţi şi ura faţă de catolici, dar mai ales interesele comercianţilor englezi în nordul şi vestul Germaniei, în teritoriile dominate de principii protestanţi, împingeau opinia publică din Anglia în favoarea acestora şi împotriva Habs-burgilor. Mai trăgea în cumpănă şi faptul că tot o ramură a aceleiaşi dinastii era şi pe tronul Spaniei, adversara consacrată a Angliei.

Divergenţele dintre Iacob I şi opoziţia politică formată în ţară se agravară acum şi în legătură cu politica externă. Regele nu oferi nici un ajutor ginerelui său, atacat şi zdrobit de trupele imperiale pătrunse în Cehia (în 1620), urmărit apoi în Palatinat şi alungat şi de aci. în loc să intervină, el făuri planul absurd, irealizabil şi lipsit de interes din toate punctele de vedere, al unei împăcări între Anglia şi Spania, pentru ca apoi – credea el – prin bunele oficii ale regelui Spaniei la curtea din Viena, să obţină reintegrarea lui Friedrich al V-lea în drepturile sale de principe-elector. în scopul acesta, el sistează ajutorul pe care Anglia îl dădea Provinciilor Unite (aşa se numea atunci Olanda) împotriva Spaniei, ajutor ce decurgea din condiţiile tratatului de la Westminster, din 1598. Mai mult, el începu a se gândi serios la căsătoria fiului şi moştenitorului său Carol cu o infantă spaniolă. Iacob I îşi expuse ideile sale în politica externă! ntr-o lucrare cu titlul Făuritorul păcii (The Peacemaker),! n care îl blama pe electorul-palatin şi milita pentru men-inerea statu-quo-ului internaţional, în sensul garantării secu-ităţii regilor şi regimurilor monarhice *.

Burghezia n-avea nici un interes într-o împăcare cu ipania. Ea presupunea o pasivitate, o resemnare faţă de >oziţia acestei ţări în comerţul mondial, în dominaţia colo-liilor. Or, tocmai pe acestea voia burghezia engleză să le lărâme şi să şi le însuşească. Nobilimea, la rândul ei, nu era icântată de căsătoria moştenitorului tronului cu o princi-esă din casa „regilor catolici”. Putea să însemne viitoare Dncesii făcute catolicismului în Anglia. Concesiile acestea. ît de departe vor merge? Nu cumva până la reinstaurarea itolicismului în drepturile sale? Dar atunci se vor ivi din au ordinele călugăreşti şi mănăstirile. Ce se va alege de loşiile mănăstireşti intrate în posesia nobilimii?

Izbucnirea războiului pe continent adusese aproape imediat pagube exportului englez de textile. în martie 1622, în depozitele porturilor zăceau deja vreo 10000 de baloturi de postav nevândute. Preţurile scad, din lipsă de desfacere. Evenimentele politice de pe continent sunt urmărite cu un interes deosebit de burghezia engleză. Dovadă apariţia, în aceşti ani, a primelor jurnale în limba engleză, publicate la început în Olanda, dar dezvoltându-se curând şi în Anglia l.

În aceste condiţii, nu e de mirare că al treilea parlament, convocat de Iacob I în 1621, a fost acela care şi-a manifestat cel mai zgomotos nemulţumirea faţă de politica regală. Protestează cu violenţă sporită împotriva monopolurilor comerciale externe. Demască fără cruţare acordarea lor în urma faptului că miniştrii şi consilierii regali se lăsau mituiţi de reprezentanţii companiilor comerciale privilegiate. Cancelarul e acuzat de corupţie, dat în judecată. Scapă cu greu, dar cariera sa politică e complet compromisă. Se numea Francis Bacon. Dacă mintea sa superioară, care îl ajutase a pune bazele materialismului modern în filosofie, nu 1-a ţinut totuşi departe de meschine interese băneşti, îl va fi ajutat poate, după această amară experienţă, să se consoleze în mângâierile cugetării, în cei cinci ani cât a mai trăit.

La 3 decembrie 1621, parlamentul protestează cu tărie împotriva politicii externe a regelui şi, îndeosebi, împotriva proiectului de înrudire cu dinastia spaniolă. Le cuprinde în expresia „tertipuri diavoleşti ale papismului” şi insistă ca moştenitorul tronului să contracteze o căsătorie cu o protestantă.

Urmă o nouă izbucnire de furie a regelui. La 30 decembrie apăru în parlament şi, cu propria-i mână, rupse protestul din registru. Dizolvă apoi parlamentul, iniţiind obişnuita „reeducare” a unor deputaţi în închisoare, pe alţii depor-tându-i în Irlanda. După care trecu la punerea în practică a planului încuscririi cu regele Spaniei. O făcu într-un fel care amestecă sentimentul ridicolului în cel al duşmăniei cu care era întâmpinată de englezi această căsătorie. Cedând sugestiilor fiului său, un tânăr nebunatic, şi ale noului său ministru favorit, aventurierul George Villiers, înălţat de el la rangul de duce de Buckingham, Iacob I consimţi ca cei doi să plece în Spania deghizaţi şi fără suită, unul din ei făcând pe simplul călător, însoţit de valetul său. Prinţul Carol voia să cucerească neştiut inima viitoarei soţii, printr-o asemenea aventură romantică. Bineînţeles, chestiunea era în cea mai mare parte înscenată. Curtea spaniolă cunoştea calitatea reală a iluştrilor vizitatori anonimi, având consemnul însă de a se potrivi jocului1. Până la urmă, tărăgănirile şi răspunsurile evazive ale diplomaţiei spaniole convinseră pe pretendent că oferta sa de căsătorie nu e bine primita. Se întoarse fără ispravă, ceea ce în Anglia întări dezaprobarea faţă de politica externă a lui Iacob I: se făcuseră avansuri Spaniei, iar ea le respinsese. Era o umilinţă pentru ţara în care mai trăiau participanţi la înfrângerea „Invincibilei Armada”. Sentimentul acesta era compensat întrucâtva de satisfacţia de a nu se fi ajuns la detestata alianţă spaniolă.

Moştenitorul tronului se căsători curând după aceea cu Henrietta-Maria, sora regelui Franţei, Ludovic al XIII-lea. Şi această căsătorie fu primită foarte rece în Anglia. Tot o catolică avea să devină regină. Apropierea de Franţa însemna o schimbare a planurilor de politică externă ale lui Iacob I. El căuta acum să se alieze cu ţara ce reprezenta, pe continent, duşmanul cel mai redutabil şi mai consecvent al blocului austro-spaniol. Războiul cu Spania reîncepu. De aceea, ultimul parlament din timpul domniei lui Iacob I, convocat în 1624, n-a mai criticat cu atâta violenţă politica externă. Acceptă cu mai multă uşurinţă şi votarea unor subsidii în folosul vistieriei regale, în valoare totală de 300000 de lire sterline. Deputaţii revin însă la atac asupra monopolurilor comerciale şi a corupţiei ce se ascundea în dosul lor. E invocat, pentru comparaţie, exemplul vertiginoasei dezvoltări a Olandei, unde nu existau asemenea monopoluri, încolţit de acuzaţii, ministrul de finanţe, Lionel Cranfield conte de Middlesex, urmează sorţii lui Bacon. Regele trebui să accepte un statut care declara ilegale monopolurile acordate fără consultarea şi încuviinţarea breslelor2.

La 27 martie 1625 muri Iacob I. Tronul reveni lui Carol I Stuart. Personalitate destul de diferită de a tatălui său. Avea 25 de ani. Dintr-un copil firav devenise un bărbat destul de impunător, deşi cam slab şi palid, cum ni-1 arată portretele lui Anthonis van Dyck. Era îndemânatic la exerciţiile fizice. Stricăciunile tinereţii sfârşiseră prin a-i stârni repulsie, ce se traducea acum într-o oarecare timiditate, nu lipsită de atracţie: părea distins, serios, măsurat. I se atribuia şi curaj personal, înclinaţie spre artele frumoase şi ştiinţe. Nu avea pretenţii a fi atât de învăţat ca tatăl său, în schimb nu-i moştenise pedanteria, nici apucăturile gro-biane. Era însă o natură ascunsă, înclinată spre intrigă. Nehotărât în vorbe şi în fapte. Nu se încredea în sfaturile celor din jur. Manifesta adesea curajul şi încăpăţî-narea timizilor, pornind orbeşte pe calea propriilor păreri. Buckingham, pe care-1 moştenise de la tatăl său ca favorit, o dată cu povara altor greşeli politice, va şti să-i flateze acest defect, făcându-1 să creadă că e un semn de voinţă lucidă, puternică şi consecventă.

Nu trecură nici trei luni de la urcarea sa pe tron şi noul suveran avea să simtă greutatea sarcinii ce o preluase. Li 18 iunie 1625 se întruni întâiul său parlament. Deşi animaţi în general de simţământul lealităţii faţă de tânărul rege, deoutaţii nu se arătară îngăduitori în problemele ce constituiau interesul direct al claselor pe care le reprezentau. Ţinură morţiş la dreptul parlamentului asupra votării impozitelor. Refuzară să aprobe vistieriei strâmtorate subsidii mai mari de 140000 de lire sterline, în vreme ce datoria. statului era de şapte ori mai mare. Perceperea impozitului comercial numit tonnage and poundage * o admiseră numai pe termen

        *' Tonnage era impozitul (de 3 până la 6 shillingi) pe fiecare tonă de vin importat, iar poundage, consta într-o taxă de 1 shilling pe fiecare livră (pound = 453 g) de marfă importată sau exportată. Ambele se statorniciseră definitiv în secolul al XV-lea. intrând în categoria aşa-numitelor, obiceiuri” (customs); în privinţa lor nu se prea întrepiin-deau schimbări, parlamentul aprobându-le ca pe un drept de la sine înţeles al regelui. Julius Hatschek, Englische Verfassungsge-schichte bis zum Regierungsantritt der Konigln Victoria, Miinchen und Berlin, 1913, p. 543.

Asupra importanţei comerţului cu vin în evul mediu, care explică statornicirea primului dintre impozitele de mai sus, cf. M i c h e 1 Molia t, Paul Johansen, Michael Posta n, Armando Sapori, Charles Verlinden, L economie europeenne au deux derniers siecles du Moyen-Âge, în „Relazioni del X-mo Congresso In-ternazionale di Scienze Storiche”, voi. VI, Florenţa, 1955, p. 831 şi urm.

de un an, deşi în mod obişnuit parlamentele anterioare o aprobau pentru toată durata domniei unui nou rege. Nu trecură cu vederea de a critica strângerea unor impozite şi taxe vamale neaprobate de parlament. Relaţiile dintre monarh şi deputaţi se înăspriră. Camera Comunelor primi ca va obţine „prin alte mijloace” sumele ce îi fuseseră refuzate.

Nu se intimida însă. Aruncă deschis în cumpăna discuţiilor argumentul vechimii şi respectului neştirbit de care se bucu raseră prerogativele sale. Un deputat spuse: „Suntem ultima monarhie care-şi mai păstrează drepturile şi constituţia ei originară”. Atac indirect la adresa regilor ce înmormântaseră aceste drepturi.

Parlamentul, neliniştit de indiciile unei oarecare toleranţe faţă de catolici, mai ceru şi aplicarea strictă a legilor împotriva lor. Mai presus de toate, atacurile sale se dezlănţuiră asupra ducelui de Buckingham, atotputernicul ministru, incapabil şi neserios, subordonând adesea probleme de stat aventurilor sale sentimentale.

Izbucnind ciuma în capitală, parlamentul fu strămutat la Oxford. Aici continuă duelul dintre opoziţie şi Buckingham.

lici pentru oficierea cultului, corăbiile engleze puse la dis poziţia trupelor franceze ce asediau La Rochelle, citadela protestanţilor din Franţa. Se rostiră aluzii clare la faptul că în folosirea fondurilor statului se comiteau grave nereguli.

Era făcut răspunzător pentru slaba organizare a apărării coastele*Angliei, bântuite de incursiuni piratereşti. Buckingham trebui să audă fraza unui deputat mai îndrăzneţ: „Nu e bine ca siguranţa regatului să fie încredinţată unor oameni incapabili pentru această misiune!” Ca o concluzie a dis cuţiilor răsună cuvântul unui nobil, sir Robert Phelips: „Gu vernului i-a lipsit un sfătuitor bun *; puterea e monopoli zată”.

La 12 august 1625, regele dizolvă acest parlament. Prima ciocnire se terminase nedecis, dar opoziţia dominase terenul.

Politica externă a Angliei, orientată în ultimii doi ani spre apropierea de Franţa, suferi din nou o schimbare, la care contribuiseră mai multe cauze. Corăbii engleze atacaseră vase franceze ce transportau mărfuri spaniole în Ţările de Jos. Constrâns de violentele critici ale parlamentului, Carol I respinsese demersurile curţii franceze pentru toleJl Adică parlamentul.

rânţa în favoarea catolicilor din Anglia, răspunzând prin formularea aceleiaşi cereri în avantajul protestanţilor (hughenoţilor) din Franţa. în fine, mai fuseseră şi certuri între rege şi soţia sa, din cauza intrigilor anturajului francez al acesteia. Evenimentele evoluară spre o ruptură cu Franţa şi spre o intervenţie militară a Angliei pentru salvarea hughenoţilor asediaţi de trupele regale franceze în fortăreaţa La Rochelle.

În această atmosferă fu convocat din nou parlamentul. Regele spera acum să obţină aprobarea cererilor sale băneşti, crezând că opoziţia va fi întrucâtva binevoitoare, dată fiind schimbarea petrecută în politica externă. Se luară şi multe „precauţii” spre a împiedica alegerea deputaţilor cunoscuţi ca opoziţionişti. Mulţi fură numiţi sheriffi1 pentru ca exercitarea funcţiei să-i împiedice a-şi ocupa locul în parlament.

Sesiunea începu la 6 februarie 1626 şi se desfăşură sub semnul atacurilor şi mai violente împotriva lui Buckingham. Opoziţia se situa pe punctul de vedere abil că ea vrea să servească suveranului, ajutându-1 să scape de sfătuitori nevrednici. Aminti cazul lui Bacon şi al lui Middlesex. Şeful opoziţiei, John Eliot, deputat din Devonshire2, impresiona prin elocinţa sa înflăcărată. Criticând dezorganizarea marinei engleze, spuse: „Onoarea noastră e jertfită, corăbiile scufundate, oamenii noştri sunt ucişi; nu de arme, nu de către duşman, nu prin vreo întâmplare nefericită, ci, aşa cum s-a spus şi mai înainte, de către cei în care ar trebui să ne punem încrederea” 3.

Parlamentul deschise o anchetă asupra felului cum se folosiseră fondurile pentru armată şi flotă, cât şi asupra motivelor pentru care impozitul tonnage and poundage se percepuse în continuare, deşi sesiunea precedentă îl aprobase numai pentru anul 1625. Rezultatele anchetei puteau constitui un temei pentru punerea sub acuzare a lui Buckingham. Reacţiunea regelui fu energică. Deputaţilor, chemaţi la curte, cancelarul le puse în vedere că nu au dreptul să-i critice pe miniştrii în care suveranul are încredere. Această încredere Carol I o afirmă public într-o şedinţă a parlamentului.

Opoziţia se îndârji însă. I se alătură şi Camera Lorzilor, jignită de arestarea unui membru al ei, din ordinul lui Buckingham. Contele Bristol denunţă trădarea de către Buckingham a unor secrete de stat în timpul misiunii diplomatice a acestuia la Madrid. Carol apăru şi în Camera Lorzilor, absolvindu-şi favoritul. Buckingham râse în faţă deputaţilor, când aceştia îi arătară materialele adunate pentru actul de acuzare împotriva sa. Înfuriaţi de atitudinea lui sfidătoare, câţiva deputaţi îi strigară: „Sejanus!” 1.

Regelui i se relată scena. Cunoştea îndeajuns istoria romană, încât ripostă imediat, jignit:

— Dacă ducele e un Sejanus, înseamnă că eu sunt Tiberius 2.

Eliot şi un alt deputat, Digges, fură arestaţi şi închişi în Turnul Londrei3. Camera Comunelor refuză să mai depună vreo activitate până la eliberarea lor. Spre a nu împinge lucrurile prea departe regele consimţi să-i pună în libertate. Camera primi cu ovaţii pe cele două victime, adop-tând o moţiune în care declara că Elioţ şi Digges, prin cu-vântările lor, n-au justificat persecuţia şi cerea demiterea lui Buckingham. Consilierilor săi, oare îi raportară ultima dezbatere, regele le spuse doar: „Nici un minut mai mult!”; şi semnă decretul de dizolvare a parlamentului. Era în ziua de 15 iunie 1626.

Al idoilea parlament, prin desfăşurarea şi prin modul în care îşi încheiase lucrările pricinuise absolutismului regal aproape o înfrângere. Poate nu atât prin cuvântările îndrăzneţe ale deputaţilor săi, cât prin faptul că pentru întâia dată s-a văzut cât de atent urmărea ţara aceste evenimente. Se schiţează o solidarizare a unor pături mai largi ale populaţie; cu acţiunea parlamentului. Regele încercă, pentru a-şi procura bani, să obţină un împrumut, oferind în gaj bijuteriile coroanei. Bancherii din City refuzară. La fel şi cei din Amsterdam: acţiunile coroanei engleze erau în scădere şi la bursa europeană. O cerere adresată comitatelor de a contribui cu daruri benevole la acoperirea lipsurilor vistieriei fu rău primită. Pe proiectul unui împrumut forţat judecătorii ce tre-

        *' Prefect al pretoriului, personaj de o cruzime deosebită, geniul rău al împăratului roman Tiberius (14-37 e.n.), înfăptuitor al actelor sale tiranice şi tovarăş al desfrâului său.

de răsărit al cartierului City. Servea ca închisoare pentru criminalii de stat şi ca depozit al vistieriei regale. Ceea ce Bastilia simboliza pentru poporul francez, era Turnul Londrei pentru englezi. Numai că aceştia nu-1 vor dărâma.

buiau să atesteze legalitatea măsurii refuzară să-şi pună semnătura. îi încuraja împotrivirea nobilimii, până şi a unor înalţi funcţionari regali care declarară că nu vor subscrie nimic. Lumea comenta evenimentele cu tot mai multă aprindere. Din grupurile adunate pe străzile din cartierul West-minster răsunară strigăte: „Parlament, parlament! Nici un subsidiu fără el!”

Treceau din gură în gură cuvintele ce se zicea că le rostise John Hampden, un squire r bogat din comitatul Bucking-ham. Refuzase orice contribuţie în favoarea regelui, moti-vând că: „îi e teamă să nu atragă asupră-şi blestemul Mag-nei Charta”. Cuvintele ajunseseră şi la urechea spionilor regali. Hampden fu aruncat în închisoare, iar apoi internat în Hampshire2. Circula zvonul că o soartă asemănătoare îl pândea pe John Eliot şi pe alt deputat, Thomas Went-worth, din comitatul York. Pretutindeni, fu întâmpinată cu ostilitate o proclamaţie regală prin care, căutând justificare pentru dizolvarea parlamentului, se reafirma principiul absolutismului. Carol I putea să constate, ca şi părintele său, că toţi „mârâie” la toate planurile lui.

Încordarea păru a se mai linişti puţin şi „mârâitul” fu pentru o clipă acoperit de surlele cu care Buckingham îşi însoţi plecarea sa spre La Rochelle, la 12 iulie 1627. Cuceritorul de inimi ţintea acum şi la gloria „Prinţului Negru” s. Scamator politic, apărea sub toate înfăţişările. Acum era campion al protestantismului persecutat. Mergea cu o flotă, având pe bord şi oaste de uscat, să despresoare La Rochelle. Gurile rele nu lipseau în Londra, cum nu lipsesc nicăieri. Ele spuneau că pornirea de eroism a ducelui provine din ochii frumoşi ai reginei Franţei, Ana de Austria, care, după priviri pline de făgăduind, în ultima vreme se aţintiseră în altă parte.

Remarcabilă nulitate militară, Buckingham debarcă în Ile de Re, în faţa Rochellei, se complăcu în inactivitate, reuşind ceea ce altul greu ar fi putut: să fie bătut de francezi, cu toată superioritatea flotei engleze. La 29 octombrie, decise evacuarea insulei şi întoarcerea în Anglia.

Fu întâmpinat cu o explozie de indignare; toate blestemele se abătură pe capul lui. Prea încântat nu avea de ce să fie nici regele. Vistieria secătuită de cheltuielile acestei expediţii dezastruoase, prestigiul Angliei ştirbit, nemulţumirea poporului. Ce rămânea de făcut? Cheia situaţiei consta în redresarea financiară, pe care nu o putea întreprinde decât parlamentul; curtea ştia însă că parlamentul va pretinde în schimb concesii politice, satisfacerea revendicărilor sale de atâtea ori respinse. Oricât de greu îi veni, regele îl convocă pentru a treia oară, la 17 martie 1628.

Se întâmplă ceea ce era de prevăzut. Opoziţia se formă din nou, mai puternică şi mai unită. In fruntea ei: John Eliot, Thomas Wentworth, marele jurist Edward Coke, im-punând respect prin vârsta sa venerabilă * şi prin felul cum argumenta, cu neîntrecută competenţă, întemeierea actualelor revendicări ale parlamentului pe toate vechile legi ale Angliei, începând cu Magna Charta; alături de dânşii, John Hampden, a cărui atitudine faţă de împrumutul forţat din 1626 îi asigurase deja oarecare notorietate; erau şi personalităţi mai puţin cunoscute, deşi de pildă un John Pym, squire din comitatul Somerset2, fusese ales în toate parlamentele, începând din 1614. Mai putea fi văzut şi un tânăr deputat din comitatul Huntingdon3, în vârstă de 29 de ani, bine legat, cu înfăţişare cam dură, despre care nimeni nu ştia mai mult decât că e văr cu Hampden: se numea Oliver Cromwell.

Regele, deşi îşi dădea seama ce îl aşteaptă din partea acestui parlament, căută să braveze. în cuvântarea de deschi dere a sesiunii, îndemnă pe deputaţi să-şi facă datoria, ajutându-1 să preîntâmpine primejdiile ce pândesc regatul; altfel, va fi silit să folosească „celelalte mijloace” pe care „Dum nezeu„ i le pusese la îndemână. Şi încheie cu aroganţă: „Nu luaţi aceasta ca o ameninţare, căci e sub demnitatea mea să ameninţ pe cei ce nu sunt egalii mei„ 4. „

Parlamentul ripostă condiţionând cu hotărâre votarea impozitelor şi subsidiilor de îndeplinirea revendicărilor „ţării”. Thomas Wentworth, în aceste discuţii, apare pe prim-plan, ca adevărat conducător al opoziţiei, lăsându-1 pentru moment în umbră chiar pe Eliot. Putea fi şi o tactică: şefii opoziţiei îşi împărţiseră rolurile, pentru a nu abate trăsnetul regal asupra unuia singur. Iar pe toţi nu-i putea aresta, aşa uşor: scandalul ar fi fost prea mare.

Parlamentul îşi formulă cererile în actul numit „Petiţia dreptului” *, pe care îl supuse regelui spre aprobare. E unul dintre cele mai însemnate acte constituţionale din istoria Angliei. Cuprindea foarte pe scurt, în patru puncte, programul minimal al garanţiilor politice pe care noua nobilime şi burghezia engleză le cereau regelui, tinzând la limitarea absolutismului. Nu erau atât lucruri noi, cât o sinteză a drepturilor vechi, nesocotite de Stuarţi: 1) nici un impozit să nu se instituie şi să nu se perceapă fără aprobarea parlamentului; 2) nimeni să nu fie arestat, ori despuiat de averea sa, altfel decât prin procedura judiciară normală şi potrivit legilor existente şi recunoscute; 3) nimeni să nu mai fie arestat şi condamnat, în timp de pace, pe baza legilor marţiale; şi 4) să nu se mai facă încartiruiri de ostaşi în casele cetăţenilor.

Un program, în fond, modest. Dar el constituia un precedent care putea atrage după sine multe lucruri. Argumentarea sa se sprijinea pe precedente juridice medievale, în-cepând din veacul al XIH-lea, iar nu pe o anticipare teoretică a unor noi principii constituţionale. „Problema autorităţii a fost abordată cu o mentalitate aproape medievală, de legist. Se simte. că englezii de atunci sunt încă în foarte sensibilă întârziere, ca gânditori politici, chiar faţă de francezii de la sfârşitul veacului al XVI-lea, ca Bodin2, şi abia dacă bănuiau că, pe un plan cu mult mai general, se punea deja problema suveranităţii statului şi a definirii sale, problema alternativei: rege sau parlament, ori mai degrabă: rege încadrat de parlament” 3.

Cu toată această perspectivă limitată a autorilor ei, „Petiţia dreptului” a fost, în mod obiectiv, în împrejurările date, primul document constituţional din istoria Angliei după lucrări. Se numea astfel formalitatea prin care un particular apela direct la rege, solicitând anularea unor acte sau a unor hotărfri arbitrare, pri vând persoana sa. Cf. Cahen – Braure, op. cit., p. 400, nota 2.

teoreticieni ai dreptului natural şi ai limitării puterii regale, pretinse de drept divin.

Magna Charta, cuprinzând garantarea libertăţii individuale împotriva arbitrarului puterii de stat. Ea va constitui baza legală a luptei parlamentului împotriva despotismului regal în deceniile următoare. Sesizând consecinţele pe care le comporta, regele refuză să o sancţioneze. Vestea fu primită cu manifestări de indignare făţişe, atât de către Comune cât şi de către Lorzi. Speaker-ul1, cu lacrimi în ochi, anunţă că are ordin să retragă cuvântul celor ce jignesc pe „servitorii maiestăţii sale”. Silite să renunţe la expresiile directe, cuvân-tările deputaţilor, în limbaj figurat, formulară idei şi mai îndrăzneţe. Una din ele exprima nădejdea că Dumnezeu le va da tărie în inimi şi în spade (!) „pentru a nimici pe duşmanii regelui şi ai statului”. Lealismul de suprafaţă se topea sub fierbinţeala îndemnului la revoluţie.

La 7 iunie 1628 regele cedează. Sub „Petiţia dreptului” scrise cu amărăciune tradiţionala formulă normando-fran-ceză: Soit droit fait comme est deşire2, prin care suveranii Angliei confirmau hotărârile parlamentului.

Entuziasmul cuprinse Londra; clopotele bisericilor sunară prelung, iar seara străzile şi casele se iluminară ca de sărbătoare. De la fereastra Whitehall-ului, Carol I privea, trist, spectacolul. Dar n-a tras învăţămintele cuvenite. Socotindu-se de acum sigur pe subsidiile parlamentului1, obosit de lupta dusă în ultimele luni, pronunţă amânarea sesiunii până în toamnă.

Nu peste mult primi o nouă lovitură. Mai văzu o dată Londra iluminată spre a o sărbători. La 23 august, la Port-smouth, pe când se pregătea să plece din nou în ajutorul hughenoţilor francezi, Buckingham fu asasinat de un duşman personal. Dispăru mult hulitul ministru şi pentru un timp nimeni n-avea să-i ia locul în încrederea regelui. Era o conjunctură ce prezenta şi o anumită primejdie: sfătuitorul rău, „Sejanus”, n-avea cum să mai atragă asupră-şi atacurile ce ţinteau, de fapt, în însăşi politica monarhului.

Evenimentul determină amânarea redeschiderii parlamentului până în ianuarie 1629. între timp, în octombrie, fortăreaţa La Rochelle capitulă, întărind definitiv părerea că Anglia se arătase slabă în politica externă şi prost pregătită pe tărâm militar.

Reluarea lucrărilor parlamentului nu marcă vreo conciliere cu regele. Dimpotrivă. Opoziţia ridică din nou problema impozitelor percepute/ară aprobarea prealabilă a parlamentului. Avea acum un temei juridic puternic. Nu mai trebuia să se refere la legi de demult, cu interpretare îndoielnică, prin ale căror fire se putea descurca doar experienţa unui Edward Coke. Era aci, recent, actul lămurit şi cunoscut de toată ţara, sancţionat de rege, – „Petiţia dreptului”. Nu trecuseră decât câteva luni şi regele o şi ignora.

Oliver Cromwell luă şi el cuvântul, pentru întâia dată. Vorbi împotriva semnelor de toleranţă faţă de catolici, a tendinţelor de concesii ritului şi dogmelor catolice, în cadrul anglicanismului *. Nu făcu o impresie prea adâncă, dar parlamentul, la 2 martie 1629, incluse punctul de vedere pe care Cromwell îl sprijinise, într-o importantă moţiune propusă de Eliot2 şi de deputatul Denzil Holles. Ea declara duşman al regatului şi trădător al libertăţilor engleze pe cel care va aduce schimbări rânduielilor religioase existente, va obliga la perceperea impozitelor neaprobate de parlament, va colabora la aceasta, sau le va plăti de bunăvoie.

La 10 martie regele veni în Camera Lorzilor. Vorbi scurt şi aspru, despre „viperele care şi-au scuipat veninul în Camera Comunelor”. Anunţă apoi dizolvarea parlamentului, pe care n-avea să-1 mai convoace 11 ani.

Asupra lui Eliot se abătu toată ura sa. încarcerat în Tower, ftizie, el se stinse după patru ani de detenţiune. Fiului său nu i se permise să-1 înmormânteze în cavoul familial din Cornwall3. Revoluţia ce se pregătea avea acum mai mult decât un conducător: un martir.

Unii înfruntau, fără a se pleca, până şi moartea pentru cauza lor. Altora le lipsea tăria de caracter. Surpriza cea mai dureroasă o produse gestul lui Wentworth. El rupse cu tovarăşii săi de luptă, punându-se în slujba regelui. Trădare mănoasă. Regele îl numi preşedinte al Consiliului Nordului 4, iar din noiembrie 1629 ajunse şi în Consiliul Secret5.

logice ale lui Richard Montague, capelan al regelui, mai târziu episcop; el ataca puritanismul şi manifesta o atitudine deosebit de concesivă faţă de catolicism.

Întrucât Wentworth, numit pair, trecuse în Camera Lorzilor, în vara 1628.

Regele voise ca în acest fel să mai slăbească gruparea opoziţionistă din Camera Comunelor.

nordului ţării, dincolo de râul Humber.

s Consiliul personal al regelui.

Păstrând această calitate, la începutul anului 1632 primi şi funcţia de guvernator al Irlandei. Parvenirea ce o urmărise părea a-i reuşi. Deveni unul dintre cei mai importanţi oameni ai regatului. Un lucru uitase acest om, de altfel inteligent şi de o frumoasă cultură: cum vechii romani, când vârtejul succesului începea să-i salte spre culmi, puneau un sclav să rostească din când în când, în auzul lor, cuvintele: Cave ne cadas! 1

Guvernarea fără parlament, începută în 1629 reprezintă momentul culminant al încercării instaurării unui deplin absolutism regal în Anglia. Vechea nobilime şi înaltul cler anglican sunt stâlpii pe care monarhia se sprijină, voind a rezolva prin forţă ceea ce nu-i reuşise printr-un acord cu parlamentul, cu nobilimea nouă şi burghezia: consolidarea regimului şi statului absolutist.

Începuturile guvernării fără parlament se arătară grele. Populaţia era sub impresia hotărârii adoptate la 2 martie 1629 şi, în consecinţă, se produseră acte de rezistenţă la plata impozitelor. Absolutismul regal se vedea ameninţat cu un boicot financiar care, lăsat să se dezvolte, l-ar fi dus repede la prăbuşire.

Încetul cu încetul, dificultăţile prinseră a se risipi, datorită unor împrejurări de ordin mai general. Anglia izbuti să încheie pace cu Franţa (în aprilie 1629) şi cu Spania (în noiembrie 1630). Situaţia ei de neutralitate îi permise să reia comerţul cu toate ţările de pe continent, angajate în războiul de 30 de ani, indiferent din care tabără făceau parte. Afacerile se înviorară în aşa măsură încât, pentru a nu pierde conjunctura favorabilă, burghezia şi noua nobilime preferară să plătească impozitele şi împrumuturile. Vistieria regală îşi refăcu parţial fondurile. Criza părea depăşită. Curtea se legăna cu iluzia că poporul va uita curând parlamentul şi frazele despre „drepturile şi libertăţile engleze”. Viaţa redevenea frumoasă, cheltuielile puteau reîncepe. Serbări în faimoasa sală a banchetelor de la Whitehall, construită de Inigo Jones 2, partide de vânătoare ce prilejuiau lui Van Dyck schiţe pentru portretul regelui. Rubens, cel mai renumit şi mai scump plătit pictor al vremii, se numără printre oaspeţii curţii engleze, având şi rolul de mijlocitor neoficial al trataîndeosebi veneţiene.

tivelor de pace dintre Spania şi Anglia *. Piesele lui Ben Jonson2 se bucurau de succes, superficialitatea auditoriului de la curte nesesizând îndeajuns profunzimea criticii sociale cuprinse în ele. Poetul zilei era preţiosul George Herbert3.

Poporul tăcea. deocamdată. Felul său de viaţă era altul. Cel impus, unora de lipsuri, altora de socotelile cumpătate ale burgheziei, tuturora de severa morală puritană ce câştiga mereu noi adepţi.

Manifestările gândirii libere, care luau în general forma protestului, de esenţă puritană, împotriva anglicanismului – ideologie religioasă ce sprijinea monarhia absolută – sunt urmărite cu asprime. Debutase nu de mult şi un poet tânăr, John Milton. Dar în ciuda câtorva accente realiste, genul bucolic pe care-1 cultiva nu da încă de bănuit că într-însul puritanismul avea să-şi găsească unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi în literatura universală. Păstrarea unităţii protestantismului englez în forma sa anglicană e privită ca o necesitate tot atât de riguroasă ca şi aceea a apărării statului şi regelui însuşi de orice critici şi atacuri. Este perioada în care anglicanismul se identifică cel mai strâns cu interesele regimului feudalo-absolutist. Exponentul acestei linii era William Laud, episcop al Londrei din 1628 şi arhiepiscop de Canter-bury, deci primat al bisericii anglicane, din 1633. Pentru a lupta împotriva puritanismului, el a întărit activitatea tribunalului înaltei Comisii, un soi de inchiziţie anglicană, înfiinţată pe vremea Elisabetei, având menirea de a urmări şi judeca delictele religioase, „ereziile” anti-protestante. Poporul ura această instituţie, ca şi pe celălalt tribunal excepţional, Camera înstelată. Numit astfel după decoraţia sălii unde-şi ţinea şedinţele, tribunalul Camerei înstelate era format din Consiliul Secret al regelui, constituit în instanţă de judecată pentru crimele politice, cu cooptarea a doi magistraţi superiori. Citarea în faţa sa excludea posibilitatea ca acuzatul să ceară constituirea unui juriu, sau apelul la o instanţă superioară. Tribunalul excepţional, avea dreptul să treacă peste toate formele obişnuite ale procedurii, judeeând direct în fond şi putând pronunţa toate pedepsele, până la cea capitală. Tendinţa monarhului era, tocmai din aceste motive, de a transii 1 pune un cit mai mare număr de cazuri în faţa Camerei înstelate sfau a Înaltei Comisii. Atribuţiile lor se împleteau strâns. Mulţi membri ai uneia făceau parte din a doua.

Victimele nu se lipsiră. în 1630, medicul şi predicatorul presfoiterian Alexander Leighton, om în vârstă de 62 de ani, fu citat să răspundă pentru o carte împotriva episcopilor, pe care o publicase în Olanda. Nici faptul că era o persoană cunoscută, nici vârsta, nu-1 cruţară de o cumplită pedeapsă: biciuire publică, însemnare cu fierul roşu pe faţă, crestarea nasului şi a urechilor, amendă la 10000 de lire sterline, urmate de închisoare pe viaţă. în 1637, aceeaşi pedeapsă lovi pe avocatul William Prynne şi pe predicatorii Henry Burton şi John Bastwick. Un an mai târziu, trecătorii Londrei văzură ţintuit o zi întreagă la stâlpul infamiei trupul învineţit de bice al unui tânăr de vreo 20 de ani. Porţile temniţei se închiseră apoi şi peste suferinţa sa fizică şi morală. îl chema Jo.hn Lilburne şi nu puţini dintre cei ce asistaseră la martiriul său îl vor revedea ca pe un tribun popular şl-i vor citi cu nesaţ pamfletele politice răscolitoare.

Nemulţumirile izbucniră din nou şi împotriva politicii financiare a absolutismului, dirijate de lordul vistiernic Richard Weston, o creatură a lui Buckingham, pe care Eliot, în ultimul parlament, îl numise „căpetenia tuturor papişti-lor”. împreună cu Wenrworth, ce guverna cy cruzime Irlanda, şi cu arhiepiscopul Laud, el împărtăşea „calitatea” de cel mai hulit om din Anglia. Taxele şi impozitele noi erau opera lui.

În 1630 fiecare proprietar de pământ cu un venit anual de cel puţin 40 de lire fu obligat să se înfăţişeze regelui spre a fi confirmat cavaler *. în caz de refuz era amendat. Prin acest mijloc vistieria încasa vreo 100000 de lire. Fură sporite, de asemenea, părţile ce reveneau regelui din veniturile moşiilor, în cazul exercitării dreptului de custodie. în 1634, se făcu revizuirea tuturor fostelor proprietăţi regale. Se descoperiră înstrăinări frauduloase, în folosul unor particulari. „Frauda” fusese uneori reală, alteori nu. Interesul regelui şi instrucţiunile tainice ale comisiei de anchetă făcură să fie declarate nule şi multe transferuri legale. Proprietăţile respective fură, după cum părea mai avantajos, fie reînglobate domeniilor coroanei, fie supuse unor amenzi ce loveau în proprietarii lor.

Până aci politica regelui reuşi să înstrăineze cu totul nobilimea; e vorba, îndeosebi, de cea nouă, căci ea era în primul rând posesoarea unor proprietăţi de dată mai recentă, care nu intraseră sub regimul juridic al posesiunilor de cavaleri. Tot ea practicase şi unele acaparări din domeniile coroanei.

Încasarea impozitelor obişnuite continua să întâmpino greutăţi. Cu toate pedepsele, mulţi se sustrăgeau, sub felurite pretexte, aducându-şi aminte de opreliştea solemnă votată de ultimul parlament, în ajunul dizolvării sale.

În octombrie 1634 se introduse, în plină pace, impozitul ship-money (banii pentru corăbii). Fusese instituit în Anglia prin secolele IX – X, pe vremea când coastele ei erau ameninţate de incursiunile normanzilor 1. Regii saxoni, prin contribuţia locuitorilor, căutaseră să organizeze o flotă care să zădărnicească aceste incursiuni prădalnice, sau măcar să le semnaleze din vreme. Când incursiunile 'âncetară, măsufa deveni inutilă, la fel şi impozitul menit să o susţină. Ship-money deveni un impozit excepţional, perceput numai în cazul unor imperioase necesităţi militare. în vremea Elisabetei, flota engleză care atacase portul spaniol Cadiz fusese organizată parţial prin folosirea mijloacelor băneşti provenite din acest impozit. îl mai percepuse şi Iacob I, în 1619, pentru flota destinată combaterii piraţilor din Africa de nord şi Carol I, în 1626, pentru războiul cu Franţa. Chiar cu această ultimă ocazie se înregistrară proteste din partea oraşului Londra2.

Impus iniţial numai asupra comitatelor de pe litoral, în 1636-1637 fu extins asupra întregii ţări. El devenea în felul acesta un impozit permanent şi general, contrar uzanţelor anterioare. De aci avea să izbucnească un incident care va atrage atenţia Angliei, redeşteptând cu vigoare lupta politică împotriva absolutismului.

Bogatul negustor Richard Chambers, din Londra, refuză să plătească, pentru care fapt fu condamnat la şase ani închisoare şi 2000 de lire amendă. Lui John Hampden îi veni, ca tuturora, somaţia de a plăti noul impozit. Pentru. el suma era de 31 de shilingi şi 6 pence, o nimica toată. Hampden refuză plata, motivând că impozitul era ilegal, deoarece în noua lui formă ship-money nu fusese aprobat de parlament podării echiparea unui vas, de la cinci gospodării un vâslaş, iar de la opt câte un ora înarmat. Cf. Julius Hatschek, op. cit., p. 129.

— B r a u r e, op. cit., pp. 424-425.

ti şi, în consecinţă, nu putea constitui un drept regal necondi-' ţionat. Hampden fu dat la rândul său în judecată. îl ameninţa nobil era încăpăţânat. Pe blazonul său era înscrisă deviza: Vestigiu nulla retrorsum 1. Se prezentă la proces. Ştia că nu va fi numai procesul lui. Era în cumpănă dezbaterea unei probleme politice capitale: va fi monarhia engleză absolutistă, sau nu?

Pentru cine cunoaşte împrejurările izbucnirii revoluţiei burgheze din Franţa, procesul lui Hampden poate oferi un interesant moment de reflexie asupra deosebirii condiţiilor obiective ce au premers revoluţiilor engleză şi franceză, cât şi a temperamentului celor două popoare. în Franţa, în zilele dinaintea asaltului Bastiliei flutura pe buze şi în inimi deviza: „libertate, egalitate, fraternitate”. în Anglia din ajunul furtunii, oamenii se pasionau pentru a şti dacă e legal sau nu ca un cetăţean să achite statului 30 de shillingi. în Franţa o idee orbitoare, în Anglia o chitanţă de impozit. La Paris oratori înflăcăraţi tunând de pe tribune improvizate în faţa mulţimilor, la Londra un rece apel la instanţa civilă, cu dezbateri monotone, seci şi pedante.

Fapte în fond neesenţiale; mai mult mici curiozităţi. în istoria fiecărui popor forma pe care o îmbracă evenimentele e determinată întrucâtva şi de temperamentul specific. Pentru englezi condamnarea lui Hampden, în 1638, cu o majoritate minimă 2, a avut aproape răsunetul strigătului: „la arme!”, ce se auzea pe străzile Parisului după apelul lui Camille Desmoulins, în preziua căderii Bastiliei. Un contemporan notează că în acele zile toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Hampden, „ca asupra unui părinte al patriei, a unui cârmaci care conduce corabia printre furtuni şi stânci ameninţătoare” 3.

Rezistenţa faţă de impozit se răspândi, luând pe alocuri forme violente. La 6 ianuarie 1638 populaţia din localitatea Long-Buckby, din comitatul Northampton 4, se răscoală, aţa-cându-i pe cei ce veniseră să strângă „banii pentru corăbii”.

unufla activitatea lor politică. Cf. C. Hill, op. cit., p. 41.

Alte răscoale ţărăneşti se petrec în răsăritul Angliei, în acelaşi an, împotriva asanării mlaştinilor şi răpirii acestor pământuri. Răpirea „pădurilor ţinea în continuă fierbere pe ţăranii din Gloucester; de asemenea şi „împrejmuirile”, cu deosebire în centrul Angliei.

Dificultăţile financiare se agravau. Datoria de stat rămase tot timpul mai mare de 1000000 de lire sterline, cu toate că noul impozit aduse venituri anuale până la aproape 200000 de lire 1. Se recurse la devalorizarea parţială a monedei, ceea ce duse la creşterea imediată a preţurilor cu 10%, tulburând grozav mai ales sărăcimea oraşelor. Cum nu reuşea să obţină împrumuturi de la bancherii din City, regele, la un moment de strâmtoare, hotărî preluarea unei părţi din lingourile de aur. – în valoare de 130000 de lire – depuse de particulari spre păstrare în Turnul Londrei. Toată burghezia bogată din capitală sări ca arsă. Regele nu mai respecta proprietatea particulară!

Nu fusese decât o ameninţare. Măsura fu suspendată în schimbul unui împrumut de 40000 de lire, garantat de vistierie, cu venitul taxelor comerciale. Episodul contribui doar la răcirea raporturilor dintre marea burghezie şi regalitate.

În acelaşi sens acţiona şi o altă măsură regală. Deşi în timpul guvernării absolutiste acordarea de monopoluri se intensificase, ele aducând vistieriei un venit anual de vreo 100000 de lire, Carol I căută la un moment dat (pe la 1635) să ştirbească monopolul Companiei Indiilor Orientale, acor-dând o licenţă pentru comerţul cu Orientul îndepărtat unei companii noi, poreclită „a curtenilor”, deoarece în afacerile ei erau interesaţi direct oameni ai curţii şi chiar regele. Faptul aduse prejudicii marilor negustori din „Compania Indiilor” şi, fireşte, o animozitate în rândurile lor împotriva politicii regale 2.

Motivul care împinsese din nou monarhia engleză în ghearele impasului financiar, agravându-i dificultăţile pricinuite1 de rezistenţa populaţiei, era conflictul cu Scoţia, izbucnit în 1637.

Începuse tot dintr-o greşeală a regelui, din forţarea notei tendinţelor absolutiste. Sfătuitorul rău i-a fost William Laud, principalul promotor al persecuţiilor contra puritanilor. Se făcu încercarea de a se aduce la un numitor comun biserica H a t s c h e k, op. cit., p. 543.

Angliei şi cea a Scoţiei, unificându-le ritul. în acest scop Laud elaborase o Carte de rugăciuni comună (Common Prayer Book), pe care voi să o impună şi în Scoţia. Scoţienii văzură în aceasta un început al ştirbirii autonomiei lor. La 23 iulie 1637, când se oficiară primele slujbe după noul ritual, la Edinburgh, capitala Scoţiei, izbucni o răscoală populară, în fruntea căreia se puse nobilimea şi burghezia. în toamna aceluiaşi an, ea se generalizează, luând un caracter naţional, de apărare a libertăţii politice a Scoţiei. Consiliul secret care conducea ţara în numele regelui Angliei, deşi în tratative cu conducerea răsculaţilor, fu depus şi înlocuit printr-un Comitet de Stat, format din lorzi scoţieni. Din martie 1638, în Scoţia începu campania pentru iscălirea unui aşa-zis „Covenant” naţional, o ligă de luptă împotriva absolutismului englez, afişând pe primul plan al programului ei apărarea bisericii presbiteriene. Scoţienii hotărâră să convoace din proprie iniţiativă o adunare generală a bisericii presbiteriene, în care, potrivit sistemului de organizare a acestei confesiuni, intrau şi laici. în împrejurările din acel moment adunarea avea să joace rolul unui parlament lărgit, iar misiunea ei era să sancţioneze încheierea „Covenantului”. în fruntea partidei aristocraţiei scoţiene ce conducea mişcarea se afla ducele de Argyll, fost membru al Consiliului Secret regal din Scoţia.

Rădăcinile conflictului erau ceva mai vechi. Deja în 1625 Carol I iritase nobilimea scoţiană printr-un „Act de revocare” ce prevedea obligaţia de a restitui pământurile bisericii şi ale coroanei, intrate de multă vreme în posesia ei. La fel şi ingerinţele în autonomia bisericii scoţiene datau de câţiva ani, din iniţiativa lipsită de tact a aceluiaşi Laud 1.

În vara anului 1638, Carol I trimise în Scoţia, cu misiunea specială de a aplana conflictul, pe marchizul de Hamilton. Scoţian de origine, dar educat în Anglia, era strâns legat de curtea Stuarţilor. El duse din partea regelui un mesaj în care acesta îşi afirma convingerile sale protestante, promitea să convoace adunarea generală a bisericii şi parlamentul scoţian şi să nu impună Common Prayer Book decât pe căi legale, sub rezerva aprobării din partea celor două instituţii amintite. Regele începea astfel o politică de duplicitate, metodă pe care nu o va părăsi în tot cursul evenimentelor ulterioare. Dat de gol în mai multe rânduri, el va stărui să creadă că nesinceritatea ar fi o dovadă de abilitate diplomatică din partea sa. Această conduită îi va face numai rău. De altfel, nu era singurul vinovat. Duplicitatea nu reflecta numai caracterul său personal. Era manifestarea urii nobilimii reacţionare, sfătuitoarea sa, faţă de cei ce se ridicau, ameninţându-i dominaţia. în concepţia ei, aceştia nu erau oameni. Faţă de ei nu exista cuvânt dat. Nici un mijloc josnic, nici o perfidie nu pare de prisos claselor stăpânitoare, când vor să îngenuncheze pe asupriţi.

În instrucţiunile secrete înmânate lui Hamilton, Carol I scria: „Sunt de părere că numai forţa va aduce la ascultare acest popor. între timp, aveţi grijă să întreţineţi dezbinarea între partide şi să faceţ; cumva pentru a pune mâna pe fortăreţele din Edinburgh ţi Stirling. Vă împuternicesc să linguşiţi oricât pe scoţieni, lăsându-i să spere una şi alta. cu condiţia de a nu vă învoi la convocarea parlamentului sau a adunării generale, până nu vor renunţa la Covenant. înainte de toate trebuie să câştigaţi timp, până voi fi de ajuns de înarmat spre a-i supune” 1.

Misiunea lui Hamilton nu avu succes. La 21 noiembrie 1638 se deschise la Glasgow, sub preşedinţia învăţatului teolog Alexander Henderson, adunarea generală a bisericii presbiteriene. Participau reprezentanţi ai clerului, nobilimii, orăşenimii, chiar şi ai unei părţi a ţărănimii.

Cu tot protestul lui Hamilton, care părăsi şedinţa, decla-rând adunarea dizolvată, iar în caz de refuz vinovată de înaltă trădare, scoţienii nu şovăiră. Adunarea de la Glasgow a însemnat actul formal şi definitiv al constituirii „Cove-nantului”, organizaţie pe care am putea-o numi partida revoluţionară scoţiană. Se hotărî acolo respingerea cărţii de rugăciuni anglicane, desfiinţarea episcopatelor, declararea presbiterianismului ca singura religie recunoscută şi oficială în Scoţia. Se mai hotărî înfiinţarea unei armate cu un efectiv de 22000 de oameni, pentru apărarea acestor libertăţi ale Scoţiei. în fruntea ei fu numit experimentatul general Alexander Leslie. Ca mulţi alţi scoţieni din timpul acela, el îşi făcuse cariera militară pe continent, în slujba olandezilor, apoi a suedezilor. Fusese de faţă la lupta de la Liitzen (noiembrie 1632) din războiul de 30 de ani, în care, învingându-1 pe generalul imperial Wallenstein, regele Suediei, Gustav Adolf, îşi pierduse viaţa.

În februarie 1639 începu primul război al lui Carol I împotriva Scoţiei. Armata engleză, slab echipată din lipsă de bani, nedisciplinată, fu înfrântă. La 18 iunie 1639, regele semnă cu scoţienii pacea de la Berwick, cedând pe toată linia: acorda amnistie tuturor participanţilor la răscoală, recunoştea dreptul adunării generale în problemele religioase ale Scoţiei, promitea să convoace parlamentul scoţian, recunoscându-i drepturile în materie politică.

Nici de data aceasta nu era sincer. Voia doar un răgaz pentru a se pregăti mai bine. Mai ales pentru a strânge bani. Acum recurse el la ameninţarea, fără precedent, de a confisca depunerile particulare din Tower, dacă nu i se acordă un împrumut. Wentworth, credinciosul său, veni în Anglia. îi aducea din Irlanda 20000 de lire, promisiunea unor noi subsidii şi veşti despre armata de 8000 de oameni pe care o pregătea acolo. Se întoarse la postul său răsplătit cu titlul de conte de Strafford şi cu acela de lord-locotenent (vicerege) al Irlandei.

Onorurile îi plăceau proaspătului conte Strafford. Dar vizita lui în Anglia pare a-i fi dezvăluit lucruri grave. într-o scrisoare către un prieten apropiat el scrie, referindu-se la apropiata reluare a luptei cu Scoţia: „Dacă treaba aceasta nu izbuteşte, o să avem cu toţii mari necazuri!” Dar continuă imediat: „Ruşine celui fără curaj! Am prea mulţi dintr-ăştia în jurul meu!”

Sumele strânse de rege se topeau repede. Organizarea armatei cerea cheltuieli mari şi repezi. Căută pretutindeni să obţină un împrumut. City refuză. Spania şi Genova de asemenea. Până şi papii i se adresă. Nimic de nicăieri.

Rezistenţa poporului englez faţă de asuprire dădea roade. Tăcut, încăpăţânat, făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să evite plata dărilor. Ţinea la ceea ce se strigase cu ani înainte în faţa Westminsterului: „Parlament, parlament, nici un impozit fără el!” încercarea de guvernare absolutistă a regelui Carol I Stuart se prăbuşea acum sub presiunea imediată a unei crize financiare, agravată până la dezastru de o criză externă – războiul cu Scoţia. De fapt, şi una şi alta rezultaseră din rezistenţa maselor împotriva absolutismului. Regele trebui să capituleze. Convocă din nou parlamentul. Era o soluţie. Cea mai rea pentru el, dar singura cu putinţă.