„NU VĂ ÎNCREDEŢI ÎN REGI!”

Parlamentul se întruni la 13 aprilie 1640. Opoziţia, după cei 11 ani de „abuzuri ale despotismului” (cuvintele începuseră a se rosti, chiar dacă nu pe faţă) era puternică şi hotă-râtă. Regele, prin politica sa, cimentase şi mai mult zidul ce se ridica în jurul absolutismului, spre a-1 izola şi a-1 stăvili. De la marea burghezie din City până la sărăcimea din Southwark 1, de la vârfurile nobilimii noi până la ţărănimea săracă, toţi erau împotriva sa. Nu pentru a-1 răsturna, ci pentru a-1 obliga să domnească în respectul prerogativelor parlamentului. Vârfurile nobilimii şi marea burghezie care ţin în mână mişcarea în această fază de început, sunt orice, numai republicane şi democratice nu. Cu atât mai puţin „revoluţionare”. Nici nu erau. Nobilii, pătrunşi de lealism faţă de rege, burghezii, rumegând formule juridice şi obsedaţi de „legalitatea” pe care voiau să o restabilească şi să o apere, considerau totul ca un conflict pur constituţional, limitat. „Drepturile şi libertăţile” urmărite erau drepturile şi libertăţile clasei lor. Voiau doar ca regele să le respecte în bloc, să nu mai aibă posibilitatea de a face distincţie între persoane şi persoane, prin acordarea de privilegii, monopoluri, patente etc. Ce se petrecea dincolo de interesele clasei lor, sub ea, nu-i privea.

sesiunile anterioare. Mai înainte, opoziţia solicitase, ţinuse cuvântări elocvente, mersese până la acuzaţii şi ameninţări împotriva miniştrilor, dar în fond rămăsese în postura de a aştepta îndeplinirea revendicărilor ei prin bunăvoinţă regală.

Acum voia şi ştia că poate mai mult. Să le impună. Războiul cu Scoţia, impasul în care se afla monarhul, era şansa pe care voia să o exploateze. încă nimeni nu întrevedea o altă cale de a paraliza împotrivirea regelui şi a susţinătorilor săi, de a-i constrânge să capituleze declanşând împotriva lor forţe mai adânci şi mai puternice decât ale absolutismului feudal, ale statului său: masele populare. Numai când exploatarea crizei externe se va dovedi insuficientă, rezistenţa forţelor reacţionare mai puternică decât se crezuse, în conducerea opoziţiei părerile se vor împărţi şi unii vor sfârşi prin a vedea că victoria e imposibilă fără a atrage masele în luptă. Problema rămânea deocamdată ascunsă în păienjenişul viitorului.

În fruntea opoziţiei din parlamentul de la 13 aprilie se impuse de la început John Pym. Avea 56 de ani. Se trăgea din Somerset, dintr-o familie de mici nobili rurali înstăriţi. Făcuse studii de drept la Oxford şi intrase într-o funcţie de stat, în slujba vistieriei. Avea o bogată experienţă parlamentară, fiind deputat încă din 1614. Faţă de Eliot, care îl precedase ca „lider” al opoziţiei, era inferior ca elocinţă; nu avea pasiunea acestuia. în schimb, cuvântul său era clar, ho-tărât şi documentat. Ştia să folosească amănuntul care captivează şi convinge, uneori înainte de a demonstra o teză. Pentru Eliot acest „amănunt” era ales astfel încât să constituie auditoriului un imbold sentimental. Lui Pym, el îi servea ca punct de sprijin, îndrăzneţ ales, pentru construirea unui eşafodaj logic. Nu era străin însă nici de iscusinţa de a folosi slăbiciunile oamenilor. Evenimentele îi vor scoate la iveală şi un talent neobosit de organizator. Un om de idei, dar şi un spirit practic. Un om format în experienţa epocii sale. Era puritan, dar nu rigorist. Chiar de loc. li plăcea să se distreze în viaţa de societate uneori prea mult, dând prilej duşmanilor să folosească în pamflete amănunte despre viaţa lui privată. Umbla îmbrăcat cu îngrijire. Cei care l-au cunoscut notează că ţinuta şi felul de a vorbi lăsau impresia unui om distins. Trăsăturile îi fuseseră în tinereţe destul de sever pronunţate. Acum erau puţin îndulcite, faţa fiindu-i rotunjită de grăsimea obişnuită, la unii, cu vârsta. Ochii vioi erau ceea ce avea mai alăcut în înfăţişare.

Dominat de opoziţie, parlamentul nu voi să acorde nici în subsidiu pentru războiul cu Scoţia. El ceru mai întâi pe-lepsirea consilierilor regelui, consideraţi răspunzători pentru; uvernarea din cei 11 ani. Se gândea în primul rând la itrafford şi Laud. Departe de a voi să colaboreze la îndepăr-area crizei regimului, parlamentul o dorea agravată. Era ondiţia pentru succesul acţiunii sale, pentru smulgerea recu-Oaşterii definitive şi respectării drepturilor lui. Sub pretextul e a afla „motivele pentru care luptă împotriva lui Carol I”, parlamentul trimise o delegaţie la scoţieni. In secret, ea avea misiunea de a-i îndemna să nu cedeze în faţa regelui, ci să reia lupta. Era prea mult. Curtea bănui sau auzi ceva. Carol dizolvă parlamentul la 5 mai, după numai trei săptămâni de activitate. De aceea i s-a zis „Parlamentul Scurt”.

La o oră după dizolvare, Edward Hyde, viitorul conte de Clarendon, cunoscut prin memoriile sale privitoare la aceste evenimente, se întâlni la Westminster cu unul dintre şefii opoziţiei, Oliver Saint-John. Era fostul avocat al lui Hampden în ultima instanţă a procesului său, în faţa curţii eşichierului1. Saint-John era cunoscut de toată lumea pentru figura sa mohorâtă şi veşnica lui proastă dispoziţie. De data asta era atât de radios, încât Hyde nu se putu stăpâni să nu-1 întrebe care era motivul unei astfel de schimbări. Celălalt îi răspunse sibilinic: „Totul merge bine; şi dacă se va întâmpla ceva mai rău, lucrurile vor merge şi mai bine!”2 „Ceva şi mai rău” se arătă imediat la orizont, deşi Saint-John nu la acest lucru se gândise. Masele populare din Londra se puseră în mişcare, protestând împotriva dizolvării parlamentului, în faţa Westminsterului, pe malul opus al Tamisei, se afla palatul arhiepiscopal Lambeth. în jurul lui se adună la 6 mai o mulţime de oameni, asediindu-1 pe William Laud şi strigând lucruri de loc plăcute auzului unui înalt prelat. Demonstraţia fu împrăştiată, iar unii participanţi arestaţi. La 14 mai ea se repetă. Populaţia ceru eliberarea celor arestaţi cu o săptămână înainte.

Conducerea opoziţiei se ţinea departe de gândul apelului la mase. Dar acestea nu rămâneau departe de evenimente. Crezând încă în parlament, în îmbunătăţirea sorţii lor prin mijlocirea lui, ele se ridică în sprijinul său. Parlamentul era deja dizolvat, mare lucru nu se mai putea face. Dacă opoziţia ar fi lansat mai repede un apel către populaţie, se punea întrebareadacă regele ar mai fi îndrăznit să dizolve parlamentul, în orice caz, deputaţii încă nu erau plecaţi din Londra, când se produse tumultul de la 6 mai. Tuturora le-a dat de gândit. Pe unii i-a înspăimântat, în mintea altora începu să licărească o idee. „Poate că numai astfel se va înfăptui o dată ceea ce urmărim zadarnic de zeci de ani!” Observa* tori imparţiali exprimau acelaşi gând, în altă formă. Cu câteva zile înainte, ambasadorul veneţian Giovanni Giusti-niani raporta senatului republicii sale, cu privire la apropiata dizolvare a parlamentului: „E de temut o ruină ireparabilă, întrevăzându-se şi în acest regat păgubitoare tulburări” '.

Războiul cu Scoţia ameninţa să reînceapă. Regele nu respectase promisiunile făcute prin pacea de la Berwick. Dimpotrivă, prorogase parlamentul scoţian. La rândul lor, scoţienii, dându-şi seama că regele se pregăteşte pentru a-i ataca, nu dezarmară, ci intrară în legături cu străinătatea, pentru a primi ajutoare, lucru ce nu rămase necunoscut lui Carol. El încercă în repetate rânduri, prin proclamaţii, să prezinte englezilor pe scoţieni drept rebeli fără temei şi urzitori ai trădării. Nu convinse pe nimeni. „Toată lumea îi aplaudă pe scoţieni pentru dârzenia lor”, notează acelaşi Giustiniani.

După dizolvarea Parlamentului Scurt, regele, asistat direct de Strafford, venit de la postul său din Irlanda, încercă din nou, fără succes, să obţină un împrumut din alte ţări. Ceru Spaniei 300000 de lire, le reduse Ia 150000, sfârşi prin a cere şi numai 50000. Nu i se acordă nici atât. Spania trecea şi ea prin dificultăţi mari. Războiul ei cu Franţa se intensificase; în acelaşi an, în iunie, izbucnise în Catalonia o răscoală ce avea să ducă la confederarea temporară a acestei provincii cu Franţa. în Portugalia se arătau semne ale mişcării ce peste câteva luni o va smulge de sub dominaţia spaniolă, instaurată în 1580.

Când ostilităţile cu scoţienii reîncepură, regele era tot atât de nepregătit ca şi cu un an înainte. Armata scoţiană îl în-frânse la Newburn, înainta spre sud, ocupând Newcastle (29 august) şi Durham. Populaţia o primi cu simpatie. încă de la începutul lunii august, printre elementele puritane din armata engleză se semnalaseră dezertări. Ostaşii refuzaseră să lupte cu scoţienii, de aceeaşi credinţă cu ei.

Oastea engleză se retrase spre York, unde era cartierul general al regelui. Aci el avu o consfătuire cu o delegaţie a lorzilor englezi, care, la 24 septembrie, îi ceru să convoace din nou parlamentul. Carol consimţi, alegând data de 3 no-

        * Citat după Moritz Brosch, Geschichte von England, voi. VII, Gotha, 1892, p. 193, nota 2 (Colecţia „Geschichte der europăischen Staaten”, editată de A. H. L. Heeren, F. A. Ukert şi W. von Giese-brecht).

Îembrie 16401. Până şi clasele dominante se convinseseră că nu era altă ieşire spre a salva monarhia şi pe ele însele, decât un acord cu parlamentul. Ele vedeau că nu mai pot guverna cu mijloacele dinainte. Cei de sus nu mai pot, iar cei mulţi, cei de jos, nu mai vor să trăiască ca până atunci. Sunt semnele fără greş ale unei situaţii revoluţionare.

În octombrie se desfăşurară alegerile care aveau să dea cel mai de seamă parlament din istoria Angliei, a cărui activitate se va prelungi 13 ani. El va fi centrul organizatoric al revoluţiei engleze. După un Parlament Scurt, un Parlament Lung. Aşa i-a rămas numele.

Sistemul alegerilor nu era făcut să asigure Camerei Comunelor o compoziţie corespunzătoare structurii sociale reale a ţării. Aceasta din mai multe motive. în primul rând aveau drept de vot numai aceia care posedau o avere imobilă ce le aducea un venit anual de cel puţin 40 shillingi (=2 lire sterline). în al doilea rând, pentru că circumscripţiile electorale erau în aşa fel împărţite, încât numărul cel mai mare de deputaţi revenea regiunilor rurale, mai înapoiate, unde predomina nobilimea. Din totalul de 511 deputaţi care aveau să se întrunească în Camera Comunelor după completarea tuturor locurilor 2, regiunile de centru, de răsărit şi de sud-est, deci cele mai dezvoltate pe plan economic-social şi mai dens populate, trimiteau 137 de deputaţi. Iar restul ţării 374. Londra, cu comitatul înconjurător Middlesex, avea dreptul să aleagă 8 deputaţi, iar îndepărtatul şi numai pe jumătate locuitul comitat Cornwall, 44!

În regiunile de centru, de răsărit şi de sud-est (împreună cu Londra) victoria opoziţiei fu covârşitoare: 105 deputaţi, faţă de 32 de partizani ai regelui. în restul ţării, mai ales în nord şi vest, ea fu înfrântă. Nu grav însă. Dimpotrivă, ţinând seama de condiţii, era mai curând o victorie: se aleseră 185 de opoziţionişti, faţă de 189 de regalişti. Aproape o paritate deci, pe care opoziţia o datora comitatelor de pe coasta de sud, cu oraşele lor portuare, cu manufacturile şi comerţul lor destul de dezvoltat. în total, se înfruntau în Camera Comunelor 290 de „parlamentari” şi 221 de regalişti.

f Iniţial, la 3 noiembrie, s-au întrunit 493 de deputaţi, ţinându-se ulterior alegeri suplimentare pentru încă 18 locuri.

Ciudată compoziţie avea această, Cameră a Comunelor, ce va conduce o revoluţie burgheză, va răsturna monarhia şi va proclama republica! Reprezentanţi ai ţăranilor şi lucrătorilor nu se vedeau. Din burghezia orăşenească erau prezenţi 7-8 membri. O revoluţie burgheză aproape fără burghezie. oficial reprezentată. E foarte probabil ca printre cei vreo 60 de deputaţi de profesiune jurişti să mai fi fost elemente burgheze. Nu mulţi însă. Se ştie sigur că majoritatea acestora erau de origine nobili. Nobilimea era reprezentată prin aproape 280 de membri ai păturilor ei inferioare (squiri) şi prin 170 de cavaleri, contând în majoritate din rândurile nobilimii mijlocii1. Categorisirea nu poate fi făcută strict nici după avere nici după titlu, căci se întâmpla ca un squire bogat să fie mult mai înstărit decât un cavaler sărac. în Anglia, niciodată limitele dintre categoriile unei clase n-au fost deosebit de rigide. Chiar şi între clase feudalismul englez, faţă de cel de pe continent, permitea o osmoză cu destulă înlesnire.

Marea nobilime era de drept reprezentată în Camera Lorzilor, compusă din 149 de membri, din care 26 de episcopij. Aci partida regalistă era, evident, mai puternică. Nu lipseau însă nici aici exponenţi ai opoziţiei, de pildă lorzii Essex| Bedford, Kimbolton (viitorul conte de Manchester) şi War-* wick2. în Camera Comunelor fuseseră aleşi, printre alţii: Pym, Hampden, Holles, Oliver Saint-John, Cromwell (ca deputat de Cambridge, oraşul în care studiase).

În şedinţa de deschidere, cuvântarea regelui fu convenţională ca totdeauna, poate ceva mai puţin arogantă, lipsită de ameninţări ascunse. Expuse situaţia grea a ţării, mai ales cea financiară, cerând colaborarea deputaţilor pentru remedierea ei. Promise, de asemenea, îndeplinirea „cererilor juste” ale parlamentului. Cuvântarea făcu, în general, o impresie bună, pentru că – după cum notează Thomas May, un secretar al parlamentului, – „mai mult nu aştepta nimeni din partea regelui”.

Speakerul, Wiliam Lenthall, un jurist, răspunse cu obişnuitele formule curtenitoare, dar la sfârşit accentua că membrii parlamentului aşteaptă respectarea libertăţii cuvân-tului în cadrul dezbaterilor şi speră în acceptarea reformelor pp. 145-147.

la mijlocul veacului al XVII-lea.

pe câte vor voi să le propună, în conformitate cu privilegiile instituţiei.

Ce înţelegea Lenthall prin prima aluzie era limpede: umbra lui Eliot pluti o clipă peste cei de faţă. Ce se ascundea sub cea de-a doua au arătat-o, fără zăbavă dezbaterile din zilele următoare.

Opoziţia trecu la un atac pe toată linia. Din 7 până în 9 noiembrie luară cuvântul Pym şi o serie de alţi deputaţi. Pym vorbi despre încălcarea privilegiilor parlamentului, despre „falsificarea” religiei (schimbările introduse în rit de arhiepiscopul Laud), de atentatul la libertatea supuşilor, prin care se referea atât la arestările şi procesele arbitrare, cât şi la libertatea economică: perceperea ilegală a impozitelor, existenţa monopolurilor comerciale. Pomeni în acest sens şi de activitatea „comisiei împotriva împrejmuirilor”, pe care guvernul, ca şi altele înaintea sa (încă din secolul al XVI-lea) o instituise pentru a cerceta abuzurile strigătoare comise prin deposedarea ţărănimii. Pentru Pym însă, care vorbea în numele nobilimii noi, a acelora care promovau capitalismul cu preţul pauperizării ţărănimii, un cât de mic amestec al slujbaşilor regali în problema împrejmuirilor însemna un atentat la „libertate”! Da, la libertatea burgheză, la libertatea celui mai puternic şi mai avut de a jefui pe cel sărac şi fără apărare!

Nici Pym, nici alţii nu vorbiră despre lărgirea dreptului de vot, despre lipsa de pământ şi exploatarea ţărănimii, despre mizeria maselor de la sate şi oraşe. Nici măcar episcopatul anglican, instituţia atât de urâtă de puritani, nu fu supus săgeţilor lor. Secularizarea averilor episcopale deschidea problema reîmpărţirii proprietăţii, pe care aceşti revoluţionari cu moşii n-aveau interes să o scoată prea mult în evidenţă.

Atacul împotriva miniştrilor regelui depăşi în violenţă tot ce se auzise până atunci sub bolţile palatului Westminster. Şi nu se opri numai la cuvinte!

Unul dintre oratori spuse: „Legile nu ne mai ajută. Nici nu se pot închipui altele mai bune decât cele pe care le-am întocmit împotriva posesorilor de monopoluri şi le-am înscris în Petiţia dreptului. Şi totuşi, ca şi cum legile înseşi ar fi vinovate, am avut de înfruntat în aceşti câţiva ani mai multe monopoluri şi încălcări ale libertăţii decât în tot timpul de la cucerirea normandă încoace. Lucrurile nu se vor îndrepta până când toţi aceia. care s-au făcut vinovaţi de tulburarea păcii regatului nostru nu vor fi pedepsiţi. Căci atâta vreme cât parlamentul e întrunit, veninul lor seacă, precum al unor şerpi degeraţi; dar când parlamentul se dizolvă, veninul li se prelinge iarăşi în toate părţile, pricinuind rele mai mari decât înainte. Ce e, aşadar, de făcut? Ei bine, ceea ce nu poate vindeca legarea rănii, trebuie să vindece cuţitul. Trebuie tăiat cu sabia, spre a nu strica şi partea cea bună” i.

Cel vizat era în primul rând Strafford. Contele se afla la York, la cartierul general al oştirii. Nu se îndoia nici o clipă însă că marea lui bătălie îl aştepta în altă parte: în inima Londrei. Cei cu care împărtăşise odinioară aceleaşi idei nu-i iertau trădarea.

La 10 noiembrie, Strafford veni în capitală, spre a-şi înfrunta adversarii. Regele îl asigurase de mai înainte că nu va permite parlamentului să-i atingă măcar un fir de păr. în aceeaşi seară fu primit în audienţă la Whitehall. în cursul ei se pare că a propus regelui lansarea unei acuzaţii de înaltă trădare la adresa conducătorilor opoziţiei, sprijinită pe anumite dovezi ale înţelegerii acestora cu scoţienii.

În Londra spiritele erau agitate, ca în ajunul unei primejdii care pluteşte în aer, dar fără a şti anume dincotro vine şi ce pregăteşte. Zvonuri se strecurau pretutindeni; fiecare credea că a aflat ceva, dar voia să afle mai mult. Indiscreţii asupra convorbirii lui Strafford cu regele ajunseră la urechile opoziţiei. Momentul hotărâtor sosise. Lupta se anunţa pe viaţă şi pe moarte. Trebuia acţionat fără zăbavă.

La 11 noiembrie, la cererea lui Pym, Camera Comunelor ţinu şedinţă cu uşile închise. Lăsând la o parte toate celelalte cauze, ea trecu la dezbaterea actului de acuzare împotriva lui Strafford. Actul fu votat. Opoziţia acţiona după principiul că atacul e cea mai bună apărare.

Umbrele grăbite ale serii de noiembrie se lăsau deasupra Londrei. Şedinţa Camerei Lorzilor era pe terminate, unii membri plecaseră, când Pym, în fruntea unei numeroase delegaţii din partea Comunelor, apăru în sală, eerând cuvântul.

        ', Cuncta prius temptata, sed immedicabile vulnus Ense recidendum est, ne pars sincera trahatur' (Toate fiind mai întâi încercate, rana fără leac Trebuie tăiata CM sabia, spre a nu strica ţi partea cea bună).

Citatul s-a bucurat de popularitate; revine în dezbaterile din primăvara următoare, cu ocazia proiectului de lege pentru desfiinţarea episcopatului. Cf. Moritz Bros eh, ap. cit., voi. VII, p. 218, nota.

Grav şi hotărât, el rosti formula: „Mylords, în numele Comunelor Angliei acuz pe Thomas, conte de Strafford, lord-loco-tenent al Irlandei, de înaltă trădare. Comunele m-au împuternicit să cer înălţimilor voastre a dispune să fie înlăturat din parlament şi arestat”.

Formele consacrate ale instituţiei parlamentare cereau ca lorzii să ia fără întârziere în dezbatere un asemenea act de acuzare formulat în numele Comunelor. Ei deveneau automat instanţă de judecată, întrucât un membru al Camerei Lorzilor nu putea fi judecat decât de egalii săi. Cererii de arestare n-aveau temei să i se opună. Doar la proces puteau respinge acuzaţia, pe care Comunele erau obligate să o susţină.

Strafford nu asistase la scenă. Părăsise şedinţa mai înainte şi se afla la Whitehall. Vestea celor ce se petreceau îl ajunse aci. Când o auzi, declară cu îndrăzneală: „Mă duc să privesc în faţă pe acuzatorii mei”. Şi plecă în aceeaşi clipă la West-minster. Apăru mândru în pragul Camerei Lorzilor, voind să se îndrepte spre locul său. într-un asemenea caz persoana în jurul căreia se purta dezbaterea nu avea voie să asiste. Strafford crezu că îşi poate permite să încalce uzanţa, dar avu surpriza neplăcută de a auzi cum i se pune în vedere să părăsească sala şi să aştepte în anticameră hotărârea lorzilor. Formele vechi şi înrădăcinate, instituţiile feudale cu tradiţiile lor ruginite, pentru care îşi trădase idealurile tinereţii, devenind apărătorul lor, năzuind să le salveze, nu-1 cruţau acum nici pe el. De atâtea ori maşinăria aceasta venerabilă funcţionase lent şi fără greş, măcinând cu gravitate pe duşmanii reşelui. Acum o mână puternică se încleştase deodată pe pâr-gluile ei şi îi îndreptase căngile în altă parte. Erau aci, aproape, gata să strivească pe cel mai de seamă om al regatului, primul servitor al regelui.

Cu asemenea gânduri şi poate cu multe altele va fi străbătut Strafford de zeci de ori în lung şi în lat anticamera, căutând să-şi stăpânească tulburarea şi aşteptând ca uşile sălii de şedinţe să se deschidă.

Fu chemat înăuntru şi rugat să îngenuncheze pentru a asculta hotărârea lorzilor. Strafford ştiu ce urmează. I se aduse la cunoştinţă că, fiind acuzat de. înaltă trădare, lorzii au hotărât pentru moment arestarea sa. Şeful gărzii Camerei, „purtătorul bastonului negru” *, îi ceru sabia şi îl conduse la locuinţă, de unde, peste câteva zile, fu ridicat şi încarcerat în Turnul Londrei.

Strafford ispăşea întrucâtva şi invidia unora dintre marii nobili împotriva sa. Prea se ridicase repede intrusul acesta; din tabăra duşmanilor regelui, făcând o întoarcere din mers, ajunsese de-a dreptul cel mai puternic personaj al ţării. Din respect pentru rege, lorzii nu aveau de gând să-1 condamne. Îndrăzneala Comunelor de a se atinge de unul dintre ei o socoteau, la urma urmei, o neruşinare. Dar în adâncul sufletului erau de părere că o mică lecţie, o sperietură, nu-i strică acestui conte de obârşie mult prea nouă, pe care, după aerele sale, părea a o fi uitat.

Comunele dobândiseră prima lor mare victorie. Folosind din plin surprinderea şi deruta curţii, lansară o serie întreagă de acte asemănătoare. în decembrie sunt arestaţi arhiepiscopul Laud şi aghiotantul lui Strafford, lordul Redcliffe. Lordul-păstrător al sigiliului1, Finch, şi secretarul de stat, Winde-bank, ameninţaţi de aceeaşi soartă, fug în Franţa. Sentinţele în procesele politice din vremea celor 11 ani de guvernare absolutistă sunt anulate. Se decide revizuirea proceselor liii Prynne, Burton, Bastwick, Lilburne, Hampden şi ale altora.

Masa poporului, simţind de îndată vântul favorabil, participă cu însufleţire la toate aceste fapte. Cenzura îşi pierdu puterea. Sute de foi volante ieşiră de sub teascuri. în proză patetică sau în versuri sarcastice izbucnea ura acumulată atâta vreme contra absolutismului regal, a executanţilor săi, a tuturor abuzurilor. Curtea privea neputincioasă, paralizată, dezlănţuirea revoluţiei. Nu avea bani, nu avea armată, organele administrative şi judiciare stăteau nemişcate, de teamă, dacă nu trecuseră deja de partea parlamentului.

Comunele declarară ilegal impozitul pe corăbii şl-1 desfiinţară. Reafirmară solemn dreptul parlamentului de a vota toate impozitele şi taxele vamale.

La 19 ianuarie 1641 urmă legea potrivit căreia parlamentul trebuia convocat de rege cu regularitate, la interval de cel mult trei ani. în caz de depăşire a termenului, alegătorii aveau dreptul să ia ei înşişi iniţiativa alegerilor. Parlamentul nu putea fi dizolvat înainte de a se întruni, nici prorogat mai mult de 50 de zile peste termenul de deschidere a sesiunii, fixat iniţial. De asemenea, în primele 50 de zile după deschidere, el nu putea fi dizolvat sau prorogat. Votat şi de Camera Lorzilor, acest act fu semnat de rege în februarie. Monarhia constituţională începea să ia locul celei Ministru 4c Justiţie, absolutiste. Regele semnase imposibilitatea pentru el de a mai reveni vreodată la sistemul din cei 11 ani.

Atacuri puternice se dezlănţuiră asupra monopolurilor. Un orator le compară cu „plăgile Egiptului”. Burghezia ceru comerţ liber şi protejarea lui din partea statului. „Plăgile Egiptului” se dovediră, deocamdată, virulente. Mulţi dintre marii burghezi, bogaţii negustori şi bancheri din City, al căror sprijin financiar parlamentul voia să şi-1 asigure, erau interesaţi în menţinerea lor.

Parlamentul hotărî încheierea păcii cu Scoţia, în respectul deplin al autonomiei sale, şi vota un subsidiu de 300000 de lire pentru cheltuielile ei militare, considerând-o aliată!

Dar iniţiativele îndrăzneţe nu porneau numai dintre zidurile parlamentului. în provincie începu urmărirea preoţilor catolici şi se formară comisii pentru înlăturarea din ritualul anglican a inovaţiilor aduse de Laud. Se ridicară voci care cereau desfiinţarea imediată a episcopatului şi confiscarea proprietăţilor bisericii. Un val de petiţii năpădi parlamentul, în decembrie, în numele populaţiei din Londra, aldermanul Pennington prezentă una semnată de 15000 de persoane. Părerile în parlament erau diferite: un grup de deputaţi era de acord cu această revendicare a poporului, dar majoritatea şovăia, fără a-şi da încă pe faţă motivele ce o îndemnau la aceasta. Petiţia populaţiei londoneze fu înaintată unei comisii a parlamentului, care o cercetă şi îşi depuse raportul asupra ei la 9 martie. Pe baza acestuia Camera Comunelor elabora legea „Pentru împiedicarea episcopilor şi altora din tagma clerului de a se amesteca în afacerile de stat”. Legea însemna un compromis, o satisfacţie destul de slabă pentru popor. Episcopatul nu era desfiinţat; episcopii îşi păstrau şi locurile pe care le deţineau în Camera Lorzilor, dar dreptul lor de vot în cauzele legislative şi juridice era anulat. Cu alte cuvinte deveneau un fel de membri cu vot consultativ. De asemenea, se desfiinţau toate drepturile şi activitatea jurisdicţională a clerului şi a tribunalelor sale de orice grad.

Cu toate că partida revoluţionară se sprijinea pe ideologia religioasă a puritanismului, apar şi aceste semne ale unei laicizări a vieţii politice a statului. Ele decurgeau şi din însăşi natura dogmelor şi organizării bisericii puritane, incompatibile cu înregimentarea ei între instituţiile de stat.

Umbrind însă toate aceste măsuri, bătălia cea mare între parlament şi rege se anunţa în jurul procesului lui Strafford.

El avea să arate dacă regele mai deţine destulă putere spre a-şi impune voinţa, sau dacă parlamentul e în stare să treacă peste ea, chiar în problemele cele mai importante.

zare, compus din 28 de articole. Strafford ceru şi obţinu câteva săptămâni pentru a-1 studia şi a-şi pregăti apărarea.

Data deschiderii dezbaterilor fu astfel fixată la 22 martie, în ajun, din închisoare, Strafford scrise soţiei sale, optimist, arătându-i că acuzaţiile pot fi uşor spulberate şi, chiar dacă n-ar fi aşa, dreptul de graţiere al regelui e mai presus de orice.

Procesul se judecă în sala mare a palatului Westminster, în faţa ambelor camere, reunite. Deoparte, pe o estradă, şedeau lorzii, ca judecători. în mijloc un spaţiu liber, unde urma să ia loc acuzatul. în partea opusă stăteau membrii Comunelor, pe şiruri de scaune dispuse în formă de amfiteatru cu două braţe. Mulţime de cavaleri şi doamne de la curte ticseau lojile. într-una dintre ele, prevăzută cu draperii şi gratii, apăreau din când în când regele şi Regina.

Dar procesul nu se desfăşura numai în faţa nobilimii elegante şi a gravilor commoners 1. în jurul Westminsterului se îngrămădea zi de zi o mulţime de oameni, greu stăpânită de halebardele şi săbiile străjilor. Londra, Anglia întreagă urmărea dezbaterile. Era procesul feudalismului şi al absolutismului, întruchipate în acuzat, pornit de Anglia nouă, burgheză.

Strafford apăru în sală. Era bolnav de câteva zile, palid, cu paloarea accentuată şi mai mult de veşmintele negre pe care le purta. „Contele negru” fusese numit el de irlandezi, ani de zile supuşi guvernării sale nemiloase. Aşa apărea şi acum, în ochii privitorilor.

Ocupându-şi locul, se găsi faţă în faţă cu comisia de 13 membri ai Comunelor, în frunte cu Pym, care susţinea acuzarea. Strafford era dârz şi inteligent. Ştiu să se apere cu o iscusinţă deosebită. Duelul oratoric dintre el şi Pym a constituit una dintre cele mai impresionante pagini din analele dezbaterilor judiciare engleze.

Actul de acuzare era, în felul său, admirabil întocmit. Dar el nu se sprijinea pe referiri precise la legi în vigoare sau la precedente judiciare. înalta trădare se afla definită în legile Angliei încă din veacul al XlV-lea, din timpul lui Eduard al III-lea. însemna: atentat la viaţa regelui, a reginei sau a prinţului moştenitor, pornirea de război contra regelui, falsificarea de monedă, imitarea marii peeeţi regale ş.a. Nimic din toate acestea nu se potrivea lui Strafford. Era acuzat de încălcarea şi răsturnarea legilor fundamentale, ale ţării, a drepturilor şi libertăţilor engleze. De fapt însă acţiunea lui fusese dusă cu consensul monarhului. Abia legile sancţionate de rege după arestarea sa dăduseră instituţiei parlamentare o asemenea recunoaştere din partea regelui, încât în lumina noii stări de lucruri cel ce atenta la drepturile parlamentului ar fi putut fi socotit vinovat de înaltă trădare. Strafford ar fi trebuit deci condamnat pentru fapte care, oficial, deveniseră crime de stat numai în virtutea unor legi votate după comiterea lor.

Centrul de greutate al actului de acuzare era un protocol al Unei şedinţe a Consiliului Secret, ţinute în preajma dizolvării Parlamentului Scurt. Acest protocol fusese descoperit de tânărul deputat Henry Vane printre hârtiile tatălui său, pe atunci secretar de stat. Din el reieşea că Strafford ar fi îndemnat pe rege să ordone aducerea armatei din Irlanda în Anglia. Era deci dovada că acuzatul ar fi îndemnat pe rege să folosească armata împotriva parlamentului. Strafford însă, bazându-se strict pe textul protocolului, arătă că el nu conţine acest lucru; propunerea notată o făcuse, dar cu scopul de a folosi acea armată împotriva scoţienilor.

În încheierea apărării sale el căută să speculeze cu înde-mânare teza că era acuzat de fapte care, în momentul când fuseseră săvârşite, nu constituiau crime, din punct de vedere legal.

        „Mylords. – spuse el – e crud să fii tras la răspundere în temeiul unei legi a cărei existenţă nu poate fi constatată. Unde a mocnit timp de secole, fără un fir de fum, acest foc ce a izbucnit acum dintr-o dată, ca să mă mistuie pe mine şi pe copiii mei? Cine va mai fi sigur de sine dacă aşa ceva se va întâmpla? Nu adăugaţi durerilor mele şi pe aceea de a şti că procesul meu va deveni un precedent aducător de urgie asupra regatului!” *.

Sala fu vizibil impresionată de peroraţia sa. O clipă însuşi Pym păru descumpănit. Când privirea mândră şi duşmănoasă a omului palid care luptase cândva alături de el se aţinti asupră-i, începu să răsfoiască grăbit printre hârtiile de pe masă *. Dar totul nu dură decât o clipă. Cerând cuvântul, Pym dădu o replică strălucită, căutând a risipi aparenta lipsă de fundamentare legală a actului de acuzare:, Să fie trădare a falsifica o monedă regală, fie şi una de 12 sau de 6 pence şi să nu fie trădare a falsifica sufletul supuşilor săi, a voi să le imprimi pecetea sclaviei, încât ei să devină incapabili de a mai servi regelui şi binelui public? A voi să răstorni legile de temelie ale statului e considerat în orice ţară ca înaltă trădare. O asemenea lege a existat de la începuturile societăţii şi dacă într-adevăr a dormit vreme de secole, aceasta nu fiindcă nu a existat, ci pentru că în tot acest timp n-a apărut nici un om de o cutezanţă aşa de sfruntată, încât să ia asupră-şi răspunderea unei astfel de crime l” 2.

Cuvinte admirabil rostite şi de o adâncă semnificaţie: un sâmbure de filosofie politică, din care va germina ideea priorităţii şi permanenţei imprescriptibile a drepturilor omului, a drepturilor naturale, faţă de cele meşteşugit trunchiate în paragrafele legilor feudale.

Dar invocând asemenea argumente, Pym recunoştea implicit că procesul lui Strafford nu-şi avea locul pe arena strict juridică, ci pe cea politică. îl acuza pe Strafford că a voit „să răstoarne legile de temelie ale statului”. Ale cărui stat? Ale celui patronat de Carol I Stuart? Nu era adevărat. Era o jucărie să demonstrezi absurditatea unei asemenea învinuiri la adresa celui mai devotat slujitor al regelui; de altfel, dacă ar fi fost aşa, de ce nu îl acuza regele însuşi?

Obsedat de ideea „legalităţii”, Pym căuta cheia potrivită pentru a pune în mişcare maşinăria unor legi care fuseseră de veacuri alcătuite tocmai pentru a respinge punctul său de vedere, al clasei sale, al oricui s-ar fi ridicat împotriva regimului feudalo-absolutist. Pynv socotea justiţia deasupra intereselor de clasă şi de aci poziţia lui contradictorie, sofismele ascunse cu care îşi susţinea rechizitoriul. El avea dreptate, dar sigur nu înţelegea în ce consta dreptatea lui şi a tuturor duşmanilor lui Strafford: în faptul că, în fond, ei mânuiau principiul justiţiei de clasă. Strafford era vinovat nu în numele unei justiţii eterne, care nu existase niciodată, 'Riwson Gardiner, op. cit., voi. IX, p. 334 şi nota 1. E posibil ca relatările asupra acestei scene să fie în parte fictive, brodate de memorialiştii filoregalişti, care exagerează multe amănunte nesemnificative, pentru a crea o aureolă în jurul lui Strafford.

        * A J f r e d Stern, op. cit., pp. 87-88.

ci în numele justiţiei ce trebuia să reflecte interesele de clasă ale burgheziei şi nobilimii îmburghezite. Justiţia unei epoci noi, înaintată în raport cu cea precedentă şi radical opusă ei. Acest punct de vedere nu putea ieşi victorios cu ajutorul legilor şi formelor justiţiei feudale.

Lorzii nu găsiră temeiuri pentru condamnarea lui Straf-ford. Achitarea lui iminentă ar fi însemnat partidă pierdută pentru Comune pe tot frontul luptei politice începute în toamna precedentă.

La 10 aprilie 1641, deputatul Arthur Haselrig propuse votarea împotriva lui Strafford a unui „Bill of Attainder” *. Aceasta însemna un act special al parlamentului, având valabilitate numai asupra cazului singular pentru care era votat. Cel lovit de un „Bill of Attainder” se considera căzut în dizgraţia regelui. Drept urmare, se putea stabili asupra acuzatului o pedeapsă, chiar dacă legile obişnuite nu prevedeau nimic privitor la culpa sa. Era singurul caz în care pedeapsa avea efect retroactiv, fiind stabilită după comiterea faptului imputat. Această condamnare printr-o procedură excepţională fusese folosită mai ales în secolul al XV-lea, în timpul Războiului celor două roze, împotriva adversarilor politici deosebit de periculoşi pentru monarhie. De atunci însă punerea ei în practică devenise extrem de rară. Vo-tând-o, Camera Comunelor ar fi trebuit să recunoască transpunerea făţişă a procesului pe planul luptei politice, să înfrunte o ciocnire gravă şi riscantă cu Camera Lorzilor şi, în ultimă instanţă, cu regele, fără a cărui semnătură „Bill of Attainder” nu era valabil. Te puteai aştepta la multe, dar nu la faptul ca regele să sancţioneze dizgraţia lui Strafford.

Mulţi dintre „commoneri” ezitară. însuşi Pym se întreba dacă în felul acesta cauza parlamentului nu va suferi, fiindcă ori legea nu va putea fi impusă regelui, ceea ce însemna o înfrângere, ori va fi semnată şi aplicată, ceea ce – credea Pym – va transforma întreg procesul într-un „omor judiciar”. Ne putem întreba, chiar fără temeiuri scrise, oare Pym nu se împotrivea şi fiindcă adoptarea noii proceduri mărturisea insuccesul elocinţei sale de acuzator? Poate că nu. Discuţiile prelungite din Camera Comunelor arată că şi alţii împărtăşeau punctul său de vedere: Hampden, dintre cei mai cunoscuţi, apoi deputatul Strode şi lordul Digby, deşi ultimul era un aprig duşman personal al lui Strafford.

Exista însă şi o grupare decisă să meargă în acest caz până la capăt, prin orice mijloc şi cu orice risc. Haselrig, Henry Vane şi tânărul lord Falkland erau în fruntea ei. Ultimul, o figură aparte, foarte cult şi educat într-un spirit care, mai târziu, ar fi fost numit „liberal” 1; dacă n-ar fi murit în 1643, în vârstă de abia 33 de ani, ar fi jucat, probabil, rolul unui La Fayette2.

La obiecţiile aduse mai ales de Digby, în care revenea aluzia la „omorul judiciar”, invocând lipsa de probe suficiente pentru trădare, Falkland răspunse: „Dacă am sta să socotim prin lăţimea câtor fire de păr se deosebeşte un om înalt de unul scund, nimeni n-ar putea răspunde, deşi toată lumea ştie ce vrea să însemne un om înalt şi unul mic de statură. Aşa şi în cazul de faţă. Câte acţiuni ilegale alcătuiesc la un loc înalta trădare, e nesigur. Dar ce este înalta trădare ştim cu toţii” 3.

Pym şi ceilalţi se lăsară convinşi. „Bill of Attainder” contra lui Strafford fu votat de Comune la 21 aprilie, cu 204 voci pentru şi 59 împotrivă. Aproape 250 erau abţinerile şi voturile neexprimate. Actul fu înaintat Camerei Lorzilor, în prezenţa regelui, reginei şi a acuzatului. Oliver Saint-John îl citi, susţinându-1 apoi printr-o cuvântare în care dezvoltă teoria că parlamentul e îndreptăţit să facă inofensiv printr-o lege specială pe omul care, la timpul său, voise să răstoarne toate legile.

Camera Lorzilor refuză la început votarea procedurii excepţionale. în ziua de 1 mai regele luă personal cuvântul, opunându-se categoric condamnării. Amestecul său era contrar uzanţelor, cât timp procesul era în curs; Comunele ştiură să creeze o atmosferă ostilă în mijlocul populaţiei, în jurul acestei intervenţii. La 3 mai, mii de oameni manifestară în faţa Westminsterului, în strigăte de: „dreptate! dreptate!”, cerând condamnarea lui Strafford şi huiduind pe lorzii „straffordiani”. Era urmarea unei petiţii în acelaşi cu vederi înaintate, printre care Ben Jonson şi Edward Herbert of Cherbury (fratele poetului George Herbert), om politic şi filosof, con siderat unul dintre creatorii „religiei naturale”. Cahen – Braure, op. cit., pp. 537-538.

gheze din Franţa s-a bucurat de multă popularitate. A căutat, fără suc ces, să concilieze existenţa monarhiei cu transformările revoluţionare, pe care, până la un punct, le sprijinea.

sens, înaintată cu câteva zile înainte şi semnată de vreo 20000 de cetăţeni ai Londrei. în zilele următoare manifestaţiile se înteţiră, ajungând şi sub ferestrele Whitehall-ului. Curtea regală era ca asediată. Mulţimea purta placarde cu inscripţia: „Straffordienii, trădători de ţară”, urmată de lista celor 59 de deputaţi care votaseră împotriva condamnării. Se spune că s-ar fi strigat de către unii: „Dacă nu putem avea viaţa lordului-locotenent, o vom avea pe a regelui!” i. Sub presiunea cererilor mulţimii fură eliberaţi, la 5 mai, din închisoare unii deţinuţi politici al căror proces era în curs de revizuire. Printre ei se afla şi John Lilburne. Circulau zvonuri care de care mai alarmante. Se vorbea de o nouă conspiraţie a prafului de puşcă, pentru a nimici parlamentul. într-o şedinţă închisă, Pym destăinui Comunelor firele descoperite ale unui complot al curţii, cu ajutorul armatei din nord. Regele, la rândul său, era sfătuit de unii să caute să-şi salveze ministrul oferind în schimb conducătorilor opoziţiei posturile-cheie în stat. Iată cum apare, ca din întâmplare, ideea formării unui guvern – emanaţie a majorităţii parlamentare!

De teama manifestaţiilor populare, lorzii „straffordieni” nu mai îndrăzniră să vină la şedinţe. Orice împotrivire era imposibilă. Reacţiunea feudalo-monarhică era prea slabă. Dar şi de-ar fi fost mai tare, poporului capitalei şi al ţării întregi nu i s-ar fi'putut opune. Se profilează limpede de pe acum rolul Londrei în revoluţie, comparabil cu al Parisului din 17892.

La 8 mai „Bill of Attainder” fu primit de lorzi, cu o majoritate de 7 voturi; şi aci abţinerile au fost foarte numeroase. Doar 48 din cei aproape 150 de membri erau de faţă. Toată răspunderea apăsa acum numai pe umerii regelui, îndoielile sale erau grele. Abia cu câteva zile înainte transmisese lui Strafford asigurarea, „pe cuvântul său regal”, că nu va lăsa să se întâmple ceva, nici persoanei, nici bunurilor sale. Dar de jos, din faţa palatului răzbătea până la el tumultul a mii de oameni. Fu convocat Consiliul Secret. Regele se adresă mai ales episcopilor, membri în consiliu, cerându-le sfat cum să-şi împace conştiinţa şi onoarea, în situaţia în care era pus. Numai un singur episcop îl sfătui să reziste. Ceilalţi îi demonstrară (cine a pretins că iezuitismul a fost opera unui spaniol?) că el are două conştiinţe: una ca persoană privată, alta ca suveran. Semnând, se conforma celei de-a doua, rămânându-i prima liberă şi curată.

I se înmână regelui şi o scrisoare din partea lui Strafford, în care acestaîi lăsa deplină libertate de a hotărî, decla-rându-se gata să-şi jertfească viaţa, pentru a-1 salva. Strafford era convins că un asemenea gest mărinimos avea să constituie cel mai puternic imbold pentru „omul de onoare” care se pretindea a fi Carol I, de a-1 apăra cu orice preţ.

Regele însă, în aceeaşi zi (10 mai), semnă condamnarea. Adresă Camerei Lorzilor şi o scrisoare, trimisă prin prinţul de Wales1, întrebând-o dacă nu mai era vreo cale pentru a comuta pedeapsa capitală în închisoare pe viaţă. încheia totuşi cu fraza: „Dacă însă poporul meu îi vrea moartea, atunci trebuie să spun: fiat justiţia”2.

Lui Strafford i se comunică vestea. Calm, însă adânc dezamăgit de faptul că regele îl părăsise, el cită celor de faţă cuvintele psalmistului: „Nu vă încredeţi în regi, căci şi ei sunt fii ai oamenilor şi într-înşii nu veţi afla mântuire!”

Cu 12 ani înainte, Strafford îl părăsise pe Eliot şi urcase nepăsător treptele favorurilor regale, pe când celălalt pierea în temniţă. Trădătorul de atunci era trădat acum. de cel pentru care săvârşise trădarea.

La 12 mai 1641, aproape de Turnul Londrei, în faţa unei mulţimi imense, se vorbea de 200000 de oameni, capul lui Strafford căzu sub securea călăului. îşi impuse stăpânirea de sine până la sfârşit şi singur dădu semnul loviturii fatale.

Parlamentul era victorios. Abia când capul adversarului cel mai de temut căzuse, şefii opoziţiei respirară, convin-gându-se că ale lor stăteau încă bine pe umeri. Căci dacă Strafford ar fi scăpat, s-ar fi putut uşor aştepta să urce ei pe eşafod. Văzuseră în el singurul om a cărui energie şi inteligenţă ar fi putut restaura puterea regală. Reuşiseră să-1 suprime. „Un mort n-are tovarăşi de luptă”, reflectă contele de Essex, unul din nobilii opoziţionişti.

De un lucru încă nu erau şi nu le plăcea să se lase convinşi. De faptul că această victorie nu era meritul lor, ci în primul rând al poporului Londrei. Fără ridicarea acestuia, în săptămâna dramatică dintre 3-10 mai, regele şi lorzii n-ar fi putut fi siliţi să cedeze. Burghezia se ridica la putere cu sprijinul maselor populare. Un pigmeu viclean, pe umerii unui uriaş ce n-ajunsese încă a-şi cunoaşte rosturile proprii.

Victoria parlamentului era mai deplină chiar decât sperase el. Nu numai prin decapitarea lui Strafford. Printre hârtiile aflate pe masa regelui în ziua de 10 mai fusese semnată aproape pe neobservate, împreună cu actul de condamnare, o lege votată de Comune şi lorzi cu puţin timp înainte. Ea prevedea că parlamentul nu poate fi dizolvat decât cu propriul său consimţământ. Era sfârşitul absolutismului. Regele se recunoştea singur ca răzvrătit împotriva legilor, dacă ar fi încercat să aducă vreo atingere parlamentului.

În cursul celei de-a doua jumătăţi a lunii mai, parlamentul reluă în discuţie problema episcopatului. Haselrig, Henry Vane, Oliver Saint-John şi Cromwell elaborară proiectul legii despre „Rădăcini şi ramuri”, numită astfel fiindcă cerea tăierea „copacului episcopal” cu rădăcini şi ramuri cu tot, adică desfiinţarea completă a acestei instituţii. Poporul o cerea de mult. Tânărul poet John Milton publică două pamflete în sprijinul acestei revendicări. Oficial, în numele grupării „radicale” ce se închega printre deputaţi, propunerea fu prezentată Comunelor de sir Edward Dering, dar susţinătorul ei înflăcărat era Henry Vane, cel mai tânăr dintre conducătorii revoluţiei engleze. Nu avea decât 28 de ani. Deşi se trăgea dintr-o familie nobilă cu vază, tatăl său ajungând până la rangul de secretar de stat, tânărul Vane deveni un adept convins al puritanismului şi emigra în America de Nord, la Boston, în colonia Massachusetts, fondată în 1620 de pribegii de pe corabia „Mayflower” (Floarea-de-mai), victime ale persecuţiei religioase. în 1636 fusese ales guvernator al coloniei. Revenise în ţară îmbibat de pronunţatul spirit de libertate politică ce caracteriza pe atunci viaţa cetăţenilor din aceste colonii. Ca şi în Franţa, peste aproape 150 de ani, unde mulţi tineri nobili se vor însufleţi de pilda coloniilor americane ridicate pentru libertate, şi revoluţia engleză şi-a avut, „ în mai mică măsură, personalităţi tributare atmosferei independente a societăţii din coloniile asuprite.

Luând cuvântul la dezbaterea legii despre „Rădăcini şi ramuri”, Henry Vane vorbi în stilul caracteristic acestor revoluţionari puritani, pentru care teologia servea ca haină ideilor politice: „Episcopii nu ne-au ştirbit numai drepturile spirituale,: i au voit să ne ucidă şi libertatea politică. Au voit să ne ipsească de lumina acestor doi ochi, precum odinioară filis-: enii pe Samson 1, pentru a le robi în moara lor. Lăsaţi-ne să ie răzbunăm pe aceşti filisteni. Această plantă (episcopa-ul.

— CM.) n-a fost sădită de mâna domnului; e mâncată le putreziciune şi trebuie stârpită”2.

Dar în Camera Comunelor erau şi mulţi adversari ai inei asemenea legi. Se schiţa şi o grupare „moderată”, ai ărei exponenţi erau Falkland, Edward Hyde, John Cale-lepper. Ce-i făcea pe aceşti oameni, care doar cu câteva aptămâni înainte votaseră moartea lui Strafford, să dea lapoi în faţa desfiinţării episcopatului? Credinţa anglicană, espectul faţă de instituţiile ei? Nu. Motivul adevărat ni-1 estăinuie cuvântarea ţinută de un membru al acestui grup, eputatul Edmund Waller, din Cornwall: „Eu consider episcopatul ca un fel de val exterior de parare. Când poporul va pune stăpânire pe el, în faţa lui: va dezvălui o taină. şi noi atunci va trebui să trecem e-a dreptul la apărarea proprietăţilor noastre. Dacă prin dicare de mâini şi prin depunerea de petiţii el (poporul) va! uşi să obţină egalitatea în treburile bisericeşti, următoarea ii cerere va fi lex agraria (legea agrară), precum şi egalitea în treburile laice. Părerea mea este că episcopatul tre-lie reformat, dar nu desfiinţat”3.

Nu se poate închipui o precizare mai limpede a cauzelor >ariţiei acestor „moderaţi” şi a atitudinii lor. Mari pro-¦ietari, ei ţin la moşiile lor şi pentru aceasta apără princi-ul respectării proprietăţii în general. Desfiinţarea episco-itului era o ştirbire a principiului; ea se putea extinde upra marii proprietăţi feudale în întregul ei. Revoluţionari n sus„, împotriva absolutismului regal şi pentru garantarea epturilor şi intereselor economice şi politice ale clasei lor, eşti „moderaţi„ erau aprig conservatori faţă de o revoluţie 'e jos”, faţă de revendicările ţărănimii. Le cunoşteau, dar >ziţia lor de clasă îi făcea a nu voi să ştie de ele.

        ' E. A. Kosminski.

— I. A. L e v i ţ k i, op. cit., voi. I, p. 154. elaşi Waller definea „libertăţile fundamentale şi vitale” drept „pro-etatea bunurilor noastre şi libertatea persoanelor”. Cf. C. H i 11, cit., p. 46.

Alarma lui Waller şi a celorlalţi „moderaţi” nu era întâmplătoare. Cererea desfiinţării episcopatului cuprinsese întreaga ţară. în unele comitate ţăranii refuzau plata dijmelor, dărâmau împrejmuirile, intrau pe pământurile episcopale şi chiar pe cele ale nobililor. Se răsculară mai ales împotriva celor care asanau mlaştinile. Din februarie până în iulie, Camera Lorzilor luă măsuri împotriva a vreo zece tulburări locale de acest fel, în comitatele Lincoln, Huntingdon şi Cambridge, petrecute pe moşiile unor nobili, sau ale coroanei 1.

În aceste împrejurări e lesne de înţeles împotrivirea Camerei Lorzilor faţă de legea desfiinţării episcopatului. Bill-v.1 despre „Rădăcini şi ramuri” n-a putut fi pus în aplicare. De altfel, chiar în Camera Comunelor el fusese primit cu o majoritate foarte redusă: 135 de voturi contra 108, restul fiind abţineri.

În schimb, vin una după alta măsurile ce desfiinţează puterea absolută a regelui, consolidând-o pe aceea a parlamentului. Revoluţia, în această fază, e covârşitor politică, în iunie 1641 e dizolvată armata regala. Crearea oricăror noi forţe armate se putea face numai cu aprobarea şi sub controlul parlamentului. Regele se angaja să numească ofiţerii superiori numai dintre persoanele ce se vor bucura de încrederea parlamentului. Până la reorganizarea armatei, miliţiile comitatelor rămâneau singura forţă militară.

În luna iulie e desfiinţată Camera înstelată. Cu privire la înalta Comisie nu apăru un decret oficial de dizolvare, dar practic activitatea ei încetă complet. în luna următoare fu desfiinţată legea asupra pădurilor, datând din primele timpuri ale cuceririi normande, potrivit căreia regele era proprietarul de drept al suprafeţelor împădurite. Sunt desfiinţate, de asemenea, drepturile regale de preemţiune.

În cursul acestor luni, monarhia asistase la măsurile parlamentului fără a fi în stare să reacţioneze. Când încercase să o facă, ridicarea maselor populare o redusese la tăcere. Ca-rol I se comportase ca un om surprins de o lavină. Căuta să se ferească de a fi zdrobit şi aştepta oprirea masei lunecătoare la sfârşitul povârnişului, care trebuia să fie undeva. Un asemenea moment spera el să întrevadă spre sfârşitul verii anului 1641. Satisfăcuse toate cererile parlamentului. Ce mai puteau pretinde de la el? Avalanşa părea oprită, sau măcar încetinită într-atât încât să poţi încerca a te smulge ameninţării ei şi – de ce nu? – a relua urcuşul spre vârf. Trebuiau însă adunate forţe noi, incluzându-se şi sprijinul reacţiunii externe.

În scopul acesta, regina Henrietta-Maria anunţă intenţia de a face o vizită fratelui ei, regelui Ludovic al XlII-lea al Franţei, iar Carol voi să meargă în Scoţia, pentru a risipi neînţelegerile cu ţara sa de baştină. Sensul acestor manevre ale curţii nu scăpă parlamentului. într-o adresă, politicoasă în formă, îşi exprimă dorinţa ca regina să rămână în ţară. Abil şi el, Garol se învoi, insistând însă pentru vizita în Scoţia. Parlamentul nu avea cum să i-o refuze, dar „grija” pentru persoana regală îl îndemnă să numească o comisie care să-1 însoţească. Libertatea de mişcare a regelui era îngrădită, acţiunile sale fiind spionate de aceşti comisari parlamentari.

La 10 august regele părăsi Londra, iar peste patru zile sosi la Edinburgh. Aci duse aceeaşi politică de concesii, cu dedesubturi ascunse. Se arătă prevenitor faţă de Consiliul de Stat scoţian şi de şeful său, ducele de Argyll, „regele Campbell”, cum îl numeau adversarii, făcând aluzile la clanul său. Declară că recunoaşte hotărârile adunării generale de la Glasgow şi ale parlamentului scoţian, întrunit şi el între timp *. Se învoi chiar la desfiinţarea episcopatului în Scoţia. Sfătuindu-se cu Hamilton, agentul său secret, ajunse la concluzia că pentru moment nu era altă cale decât a face jocul Covenantiştilor, aşteptând ocazia de a-i răsturna. însuşi Hamilton, după răsunătoarea dezavuare a adunării generale de la Glasgow, simula acum o convertire şi se alăturase aderenţilor „Covenantului”.

Tratativele regelui cu Argyll atinseră şi o problemă mai delicată. El fusese în corespondenţă cu un alt nobil scoţian, marchizul Montrose, căutând să-1 atragă şi să înnoade firele unei conspiraţii a aristocraţiei regaliste din Scoţia împotriva Covenantiştilor. Montrose, temperament aventuros, tânăr, viteaz, va deveni mai târziu un erou al literaturii romantice engleze. La început fusese în fruntea mişcării covenantiste. Când începuse războiul cu Anglia, el cel dintâi îşi îmboldise calul în apele râului Tweed, trecând hotarul dintre cele două ţări. în fantezia sa aprinsă, întreţinută de studiul şi admiraţia pentru eroii antichităţii, se văzuse un fel de nou Cezar, trecând Rubiconul. Ambiţia îl duse curând la rivalitate personală cu Argyll, iar nestatornicia îl împinse între duşmanii Covenantului. Aflând de legăturile sale cu Carol I, Argyll îl închise în castelul din Edinburgh, împreună cu încă trei complici. Regele negocie şi obţinu eliberarea lor, recunoscând în schimb preluarea puterii de către partida covenantistă, cu singura condiţie ca ea să nu se amestece în afacerile engleze.

Carol dobândi astfel mai puţin decât sperase. De un sprijin din partea Scoţiei nu putea fi, momentan, vorba. Era însă un rezultat şi faptul de a fi reuşit să dejoace, măcar pentru un timp, încheierea unei alianţe între parlamentul englez şi scoţieni. Aceştia dispuneau de o armată cum nu avea nici el, nici parlamentul. Alianţa cu Scoţia putea astfel asigura, eventualului ei beneficiar, o indiscutabilă superioritate de forţe.

La 10 septembrie parlamentul intră în vacanţă, pentru şase săptămâni. înainte de a-şi întrerupe activitatea, numi un Comitet de control asupra tuturor organelor şi problemelor de stat. Format din 7 lorzi şi 48 de „commoneri”, prezidat de Pym, acest comitet semăna deja cu un guvern ieşit din rândurile majorităţii parlamentare.

Vacanţa nu aduse alte evenimente, în afară de faptul că la cunoştinţa Comitetului de control ajunseră ştiri din ce în ce mai precise despre tratative secrete ale regelui cu o parte din nobilimea scoţiană şi cu curtea franceză. îi scăpă însă urmărirea activităţii agenţilor regali tocmai pe terenul pe care pregăteau o lovitură imediată şi gravă.

La 20 octombrie 1641, parlamentul îşi reluă lucrările. Câteva zile mai târziu, căzu ca un trăsnet vestea răscoalei izbucnite în Irlanda, la 23 octombrie.

Irlanda, „insula verde” situată la apus de Anglia, fusese cucerită de englezi la sfârşitul veacului al XH-lea şi supusă unei crunte exploatări şi asupriri. Populaţia ei de origine celtă, formată în majoritate din ţărani, cunoştea încă, la fel ca în părţile muntoase ale Scoţiei, persistenţa relaţiilor gen-tilice, de clan. Reforma religioasă nu pătrunsese aci; ea fusese adoptată doar de o bună parte a cuceritorilor englezi. Altă parte a acestora, împreună cu întreaga populaţie irlandeză, rămăsese catolică. Colonizările întreprinse de englezi, mai ales în regiunea de nord-est a insulei, numită Ulster, avusese ca urmare deposedarea de pământ a ţăranilor irlandezi. Nobilii englezi acaparaseră pământuri şi de-a lungul coastei răsăritene. Strafford fusese unul din cei mai nemiloşi guvernatori în această privinţă, ca şi în aceea a exploatării fiscale. O ură adâncă clocotea în sufletele ţăranilor irlandezi împotriva asupritorilor. Peste aceste contradicţii de clasă latente se aşternea însă deformarea produsă de deosebirea religioasă, propaganda întreţinută de clerul catolic. Ea suprapuse caracterului social şi de eliberare naţională al răscoalei populare irlandeze din 1641 împotriva nobilimii şi asupririi feudalo-absolutiste, un caracter confesional, catolic, de ură contra protestantismului. N-au lipsit, cu siguranţă, intrigile papalităţii, ale curţii franceze şi spaniole, care au contribuit, prin clerul catolic local, la dirijarea mişcării împotriva parlamentului „puritan”, menţinând-o pe o linie de simpatie faţă de rege, prezentat, cum era şi adevărat, ca mai puţin intransigent faţă de catolici.

Sub influenţa dăunătoare a conducerii ei, răscoala populară irlandeză, pornită ca o luptă justă pentru libertate, a fost abătută pe un drum pe care, obiectiv, ajungea să servească scopurilor reacţiunii feudalo-monarhice engleze. Regele, la rândul său, făcuse tot posibilul, prin agenţii săi, să îndrepte mişcarea pe acest făgaş, spre a trage din ea un cât mai mare folos. într-o scrisoare, ajunsă mai târziu la cunoştinţa parlamentului (Carol se afla încă în Scoţia), el spunea: „Sper că veştile rele din Irlanda vor împiedica săvârşirea anumitor nebunii în Anglia”. Unul dintre conducătorii răscoalei irlandeze, Phelim O'Neill, pusese în circulaţie un pretins ordin al regelui, datat din Edinburgh, prin care autoriza pe „credincioşii săi supuşi catolici din Irlanda” să atace pe coloniştii englezi protestanţi. Era fără îndoială un fals; Carol nu comitea pe faţă o astfel de imprudenţă. Dar, însuşi faptul că un asemenea act a circulat şi a fost crezut, dovedeşte că în Irlanda se ştia despre anumite legături ale regelui cu conducerea mişcării. Perfidia monarhului era fără margini şi faţă de irlandezi. Planul său era să solicite parlamentului organizarea unei armate, în fruntea căreia să înăbuşe răscoala. Având însă la dispoziţie o oaste, lovitura sa următoare ar fi fost întoarcerea în Anglia, şi lichidarea prin forţă a parlamentului şi a taberei sale.' „Dezbină şi stăpî-neşte.'.” Vigilenţa revoluţionară a poporului englez, clarviziunea unora dintre conducătorii parlamentului l-au împie-licat pe Carol Stuart să aplice cu succes această străveche leviză a despoţilor.

Răscoala irlandeză, plănuită pe cât se pare de o căpetenie e clan, Roger More, alăturându-i-se clanurile O'Neill şi jprinzÂHd repede kitr, eg poporul, obţinu succese fulgerătoare.

Într-o săptămână, dominaţia engleză în Irlanda se prăbuşi; ea nu mai păstra. decât oraşele Dublin, Derry (azi London-derry), Dundalk şi încă vreo câteva localităţi mici: mai puţin de o zecime din teritoriul insulei. Ţăranii irlandezi se răfuiră crunt cu jefuitorii şi exploatatorii lor. La Londra soseau zvonuri, intenţionat exagerate, despre 20000-25000 de englezi ucişi. Conducerea răscoalei se constitui într-o organizaţie numită „Asociaţia generală a catolicilor confederaţi”. Ea prelua guvernarea teritoriilor eliberate de sub englezi. în septembrie 1643 va proclama completa separare a Irlandei de Anglia.

Parlamentul din Londra nu intră în derută la aflarea veştilor din Irlanda, aşa cum sperau regaliştii. Dimpotrivă, el se grăbi să denunţe răscoala drept o intrigă a „papiştilor”, punând cu hotărâre problema intensificării luptei împotriva, duşmanilor interni ai revoluţiei. La 10 noiembrie 1641 Pym ţinu un discurs ce ne poartă încă o dată cu gândul un veac şi jumătate mai târziu, pe malurile Senei, în faţa tribunei de pe care vorbeşte un Marat sau Robespierre. El arată că mai cumplită decât primejdia răscoalei este aceea a conspiratorilor din jurul curţii. „Boala ce izbucneşte înăuntrul organismului se lecuieşte mai greu decât pericolul dinafară, pe care-1 poţi prevedea şi preîntâmpina.” *.

        „Omul creşte o dată cu scopurile sale tot mai mari”, scrie undeva Schiller 2. Pus în faţa sarcinilor grele ale revoluţiei, Pym, acest squire rural având ceva studii de drept, se dovedea, în condiţiile timpului, un bun mânuitor al tacticii revoluţionare. învăţase să folosească totul, victorii, în-frângeri, slăbiciuni sau imprudenţe ale duşmanului – pentru a le transforma necontenit în baze de plecare la noi atacuri, hărţuindu-şi adversarul fără cruţare, nedându-i răgaz să se reculeagă.

Rezultatul imediat al tacticii lui Pym de a relua ofensiva împotriva încercărilor de redresare ale taberei regale, care începuseră o dată cu plecarea lui Carol I în Scoţia, fu elaborarea actului numit „Mustrarea cea Mare”. Aprig discutat, combătut de fracţiunea moderată tot mai influentă în Comune, actul fu adoptat la 22 noiembrie 1641 cu 159 de voturi pentru şi 148 contra, după o şedinţă finală ce dură 14 ore; erau zori de zi când deputaţii părăsiră sala. între aderenţii celor două curente, „radicalii” şi „moderaţii”, se desfăşurară scene violente. Hyde şi Colepepper cerură să se menţioneze în protocolul Camerei dezaprobarea lor. Unii deputaţi duseră mâna la mânerele săbiilor, ameninţându-se reciproc. Autoritatea lui Hampden reuşi, cu greu, să potolească spiritele. Răsunase şi vocea aspră a lui Cromwell, stârnind o impresie mai curând neplăcută, aşa cum era el, îmbrăcat neîngrijit, cu haine din postav ieftin, croite de un meşter de la ţară, cu cămaşă simplă şi nu prea curată, cu faţa dură, puţin buhăită şi roşie 1. Lordul Digby l-ar fi întrebat pe Hampden: „Cine e ţăranul ăsta?”. Iar Hampden, sub impresia încordării politice crescânde, ar fi răspuns, profetic: „Dacă s-ar ajunge la o ruptură cu regele, ţăranul ăsta ar deveni cel mai mare om din Anglia!” 2.

La sfârşitul acestei dramatice şedinţe, Cromwell şopti deputatului cu care împreună pleca spre casă: „Dacă ar fi fost respinsă „Mustrarea„, a doua zi de dimineaţă mi-aş fi vândut întreaga avere şi mi-aş fi luat pentru totdeauna rămas bun de la Anglia. Sunt sigur că mulţi oameni cinstiţi ar fi făcut acelaşi lucru” 3.

        „Mustrarea cea Mare” se compunea din 204 articole. Era mai puţin un program, decât un rechizitoriu, înşirând toate abuzurile domniei lui Carol I, de la început până la izbucnirea răscoalei din Irlanda. Totuşi, cuprindea şi unele revendicări „pozitive”, reflectând interesele economice şi politice ale marii burghezii. Astfel erau libertatea comerţului şi întreprinderilor, limitarea puterii episcopilor şi responsabilitatea miniştrilor în faţa parlamentului iar nu a regelui, ca până atunci. Mai semnificativ era însă stilul ei, care a avut darul să-i indigneze pe regalişti. Ea vorbea de rege la persoana a treia, ca despre un simplu înalt funcţionar. Nu era, aşadar, o petiţie, ci o expunere a unui litigiu, în care regele nu era considerat judecător, ci parte în cauză, supusă judecăţii unui for mai înalt. Acest for era naţiunea engleză. Ei i se adresa parlamentul când, la 14 decembrie, în ciuda opreliştii regelui, tipări şi începu răspândirea textului „Mustrării”, care deveni astfel un manifest revoluţionar.

Cromwell, când 1-a văzut luând pentru întâia dată cuvântul, la 9 no iembrie 1640.

pusă ulterior.

        * M. A. B a r g, Cromwell şi epoca sa, Bucureşti, 1953, p. 148.

Regele se întoarse din Scoţia la 25 noiembrie. în zilele următoare îi fu înaintată „Mustrarea”, asupra căreia nu se pronunţă imediat. In seara de 1 decembrie, el participă la Guildhall la banchetul dat de lordul-maior al Londrei, Ri-chard Henry, în cinstea sosirii sale. Cu această ocazie, regele căută să câştige de partea sa municipalitatea Londrei şi marea burghezie din City, având o purtare cât mai prevenitoare. în zilele următoare numi într-o serie de posturi importante pe Digby, Falkland, Hyde şi Colepepper, şefii „moderaţilor” din Camera Comunelor. Deşi pe la mijlocul lui decembrie consiliul orăşenesc al Londrei se declară public de partea parlamentului, regele, încurajat de puternica fracţiune moderată, refuză să sancţioneze „Mustrarea cea Mare” (la 23 decembrie).

Atmosfera în capitală redeveni brusc încordată. Zvonuri despre o conspiraţie a curţii împotriva parlamentului începură să circule din nou, cu insistenţă, stârnind agitaţie în mase. în taină, membrii Camerei Comunelor fură sfătuiţi să vină la şedinţe însoţiţi de slujitori înarmaţi, care să-i aştepte afară.

După 25 decembrie se produseră manifestaţii populare împotriva episcopilor şi lorzilor regalişti. La 27 decembrie mulţimea insultă pe episcopii ce se îndreptau spre West-minster şi nu voi să-i lase să participe la şedinţa Camerei Lorzilor. Scena se repetă mai multe zile la rând. Garda regală de la Whitehall interveni şi se produseră ciocniri de stradă cu meseriaşii, ucenicii şi marinarii care manifestau. Căzură mai mulţi răniţi. Atunci au răsunat pentru întâia dată poreclele de „cavaleri” pentru aderenţii regelui şi de „capete rotunde” pentru cei ai parlamentului *.

Camera Lorzilor se adresă Comunelor spre a le obţine asentimentul la b cerere către rege de a trimite trupe care să apere siguranţa parlamentului, împrăştiind poporul. în numele colegilor săi, Pym refuză, spunând: „Să ferească Domnul Camera Comunelor de a merge pe această cale. Ar însemna să descurajăm poporul, să-i răpim nădejdea de a dobândi, prin acest mijloc, ceea ce doreşte” 2.

Comunele începuseră a-şi da seama de forţa pe care o reprezintă poporul răsculat. De faptul că, folosind avântul său revoluţionar, deveneau invulnerabile în faţa loviturilor se referea la obiceiul puritanilor de a se tunde scurt. Ea nu era ade vărată, în general; mulţi puritani purtau plete, la fel cu nobilii.

plănuite, de partida reacţionară. Va trebui să mai treacă însă evenimente şi ani de experienţă uneori amară, până când burghezia şi nobilimea nouă să se convingă definitiv de acest adevăr. Şi nu era la mijloc atât o chestiune de convingere, cât una de drămuire a intereselor proprii. Oare masele populare nu vor fi un aliat prea incomod? Revendicările lor nu vor ştirbi prea mult poziţiile de clase dominante şi exploatatoare ale burgheziei şi noii nobilimi? Nu era totuşi mai rentabil şi mai lipsit de riscuri compromisul cu vechea clasă dominantă şi cu monarhia? în cercul acestei dileme oscilează necontenit conducerea revoluţiei engleze şi ea îi determină limitele, caracterul nedesăvârşit.

La 30 decembrie înalţii prelaţi din Camera Lorzilor, în frunte cu arhiepiscopul de York, Williams, anunţară că, în urma demonstraţiilor duşmănoase ale poporului şi până nu vor fi curmate, ei refuză să mai participe la şedinţele Camerei Lorzilor. în acelaşi timp, declarau nule şi ilegale orice hotă-râri ale parlamentului, adoptate în absenţa lor. Camera Comunelor ripostă imediat, înaintând o acuzaţie de înaltă trădare contra episcopilor, pe motivul că, declarând anticipat ca nule hotărâri ale parlamentului, aduceau o atingere gravă legilor fundamentale ale statului, căutând să le schimbe în mod unilateral. Chemaţi la bara Camerei Lorzilor, episcopii trebuiră, conform obiceiului, să asculte în genunchi actul de acuzare, după care fură cu toţii arestaţi! Comunele îşi atinseseră unul din ţelurile importante. înaltul cler era înlăturat din parlament, cercul duşmanilor se micşora.

Încordarea ajunse la culme. Se simţea iminenţa unor evenimente hotărâtoare. Garda regală îşi zăngănea săbiile, iar garnizoana din Turnul Londrei, pusă de curând sub comanda unui dubios mercenar regalist, un anume Lunsford, ţinea tunurile îndreptate asupra capitalei.

Pym fu informat că împotriva parlamentului se pregătea o lovitură. Ştirile proveneau probabil de la contesa de Car-lisle, care se răzbuna astfel pe rege pentru sacrificarea lui Strafford, iubitul ei.

La 3 ianuarie 1642, în Camera Comunelor se citi în numele regelui o declaraţie suspect de liniştitoare. Carol jura în faţa lui Dumnezeu şi îşi dădea „cuvântul regal” că nu are alt gând decât să apere pe membrii parlamentului de orice pericol, la fel cum s-ar apăra pe sine. Formula era cu două 'nţelesuri. Aproape în acelaşi moment, în Camera Lorzilor,: ot în numele regelui, procurorul general Herbert lansa acuzaţia de înaltă trădare împotriva lordului Kimbolton şi a „commonerilor” Pym, Hampden, Haselrig, Strode şi Holles. Ea era redactată în termenii care-1 vizaseră pe Strafford: „nimicirea drepturilor parlamentului”, „uneltire pentru o intervenţie străină în Anglia”, „pregătiri de răscoală” etc.

Lorzii, surprinşi şi încurcaţi, de teama conflictului cu Comunele, nu ordonară arestarea imediată, ci numiră o comisie oentru a verifica temeinicia actului de acuzare. Lordul Digby, care şedea lângă Kimbolton, duşmanul său personal, văzând întorsătura pe care o iuau lucrurile, simula mirarea şi îi şopti că, după părerea lui, „regele era rău sfătuit”. Şi doar el era, de o lună, ministru şi consilier secret al regelui! Un exemplu, ca atâtea altele, de laşitate şi duplicitate meschină.

În Camera Comunelor încă nu se aflase ce se întâmpla la Lorzi, dar apăruseră motive puternice pentru a se bănui că declaraţia liniştitoare a regelui era o prefăcătorie menită să abată atenţia de la lovitura plănuită. Pym aduse la cunoştinţa Camerei că oamenii regelui au percheziţionat locuinţa sa, a lui Hampden şi Holles, pecetluindu-le toate hârtiile. Se adoptă imediat o declaraţie ce constata violarea privilegiilor Comunelor şi decreta dreptul la rezistenţă al oricărui deputat împotriva unui asemenea act.

Deodată apăru un împuternicit al regelui care aduse la cunoştinţa Camerei actul de acuzare şi, cu toate că nu era încă în posesia ordinului legal de arestare di'n partea Lorzilor 1, ceru să-i fie predaţi cei cinci deputaţi. Camera refuză şi numi imediat o delegaţie care să prezinte regelui un protest energic, în şedinţă comună cu Lorzii, hotărî ridicarea peceţilor regale de la locuinţele deputaţilor şi pedepsirea făptuitorilor, precum şi trimiterea unei adrese către consiliul de conducere al Londrei, cerându-i o gardă pentru parlament, compusă din unităţi ale miliţiei orăşăneşti.

Spadele se încrucişaseră în primul asalt. Va reuşi lovitura de stat a regelui? Căci nimeni nu se îndoia că încercarea de arestare nu e decât preludiul dizolvării cu forţa a parlamentului, anularea actului de la 10 mai 1641 şi a tuturor reformelor săvârşite în ultimele 14 luni, urmate, desigur, şi de răzbunarea asupra celor ce le iniţiaseră.

În noaptea de 3 spre 4 ianuarie o parte din ferestrele Whitehallului rămaseră iluminate până spre ziuă. Acolo se ţinea un consiliu secret. Pe măsura luării unor hotărâri, curieri călări părăseau grăbiţi palatul, ducând ordine. Lordul-maior al Londrei fu trezit din somn, poruncindu-i-se să adune miliţia oraşului, stând gata să reprime orice tulburări. Turnul Londrei şi garnizoana sa fură puse în stare de alarmă. Cavalerii din garda regală forfoteau prin galerii şi prin curţile interioare, înarmându-se.

În dimineaţa de 4 ianuarie Camera Comunelor reintra în şedinţă. Se comunicară veşti despre înarmarea oamenilor regelui. Cei cinci deputaţi ameninţaţi cu arestarea luară cu-vântul pentru a combate acuzaţiile ce li se aduceau. Era un gest mai mult formal, majoritatea Camerei fiind convinsă de nevinovăţia lor şi considerând acţiunile ce formau obiectul învinuirilor regelui drept tot atâtea merite ale conducătorilor săi. Se luă hotărârea convocării unei noi şedinţe împreună cu Lorzii, pentru a cerceta cine sunt autorii actului de acuzare, „acest act scandalos” cum îl calificară unii vorbitori.

La amiază şedinţa fu suspendată pentru o oră. în acest scurt interval, cineva dintre Lorzi îi spuse în taină lui Pym că regele vrea să pună mâna pe el şi pe colegii săi. Şedinţai fu reluată, în vreme ce agenţii lui Pym circulau deja între parlament şi City. Un deputat anunţă speakerului vestea comunicată chiar atunci de un prieten, un ofiţer francez din slujbă ambasadorului Franţei: regele plecase de la White-hall spre parlament, cu o gardă înarmată. Nu rămâneau: decât puţine minute spre a lua o hotărâre. Speakerul Lenthall! aduse faptul la cunoştinţa adunării. Pe loc se hotărî ca cei cinci să se sustragă arestării. Strode voi să rămână, strigând că a fugi ar însemna a-şi recunoaşte vina. Nu era momentul pentru naivităţi de acestea. Fu târât cu forţa printr-o uşă. laterală. O barcă îi aştepta la ţărmul Tamisei şi, prin ceaţa complice care învăluia uşor fluviul, îi duse în City, unde găsiră un adăpost tăinuit la prietenii lor, într-o casă de pe strada Coleman.

Când regele, cu câteva sute de oameni înarmaţi, ajunse în faţa Westminsterului, trecătorii îşi dădură seama că se xn-tâmplă ceva grav. Negustorii de mărunţişuri, îngrămădiţi de-a lungul străduţelor înconjurătoare, închiseră grabnic gheretele lor, urmărind apoi cu curiozitate scena. Văzură cum cei mai mulţi oameni din gardă rămaseră pe scările intrării principale sau în vestibulul mare al palatului, cum câteva patrule luară sub supraveghere celelalte porţi, iar o mică ceată îl însoţi pe rege înăuntrul clădirii.

În capela Sf. Ştefan, sala de şedinţe a Camerei Comunelor, regele intră însoţit numai de nepotul său, tânărul prinţ Rupert, fiul electorului Palatinatului, Friedrich al V-lea. Uşile rămaseră larg deschise în urmă-i şi prin ele deputaţii văzură grupul de ostaşi înarmaţi cu săbii şi pistoale. Carol străbătu sala, cu un uşor salut către cei prezenţi, care se ridicară, fără a se descoperi. I se surprinse privirea ce o arunca din mers către scaunul lui Pym. Ajuns în faţă, rugă pe spea-ker să-i cedeze puţin locul. Rămânând în picioare, el începu a vorbi, în mijlocul unei tăceri de mormânt: „Gentlemeni, regret împrejurarea care m-a adus aici. Ieri am trimis un împuternicit al meu spre a aresta pe câţiva acuzaţi de înaltă trădare, în numele meu. Aşteptam ascultare, iar nu răspuns. Vă declar deschis: deşi niciodată un rege englez n-a fost mai hotărât decât mine să respecte întocmai privilegiile voastre, trebuie să ştiţi că în cazurile de înaltă trăr dare nimeni nu se bucură de vreun privilegiu. De aceea am venit să văd dacă vreunul din acuzaţi este aici”.

Privi o clipă în jur, peste rândurile încremenite ale deputaţilor, continuând ceva mai puţin hotărât: „Nu văd pe niciunul, deşi trebuia să-i recunosc. Vă spun, gentlemeni, că atâta vreme cât aceste persoane – suspecte nu de vreun delict oarecare, ci de înaltă trădare – vor fi printre voi, nu mă pot aştepta ca această Cameră să urmeze drumul drept pe care i-1 doresc din inimă. Am venit, aşadar, să vă pun în vedere că trebuie să-i prind, oriunde i-aş găsi”.

Privi din nou, mai atent, spre scaunele neocupate, apoi întrebă: „Domnul Pym e aici?”

Nu primi nici un răspuns.

        „Holles”?

Aceeaşi tăcere.

Regele se întoarse întrebând pe Lenthall ce înseamnă asta. Speakerul, punând un genunchi la pământ, vorbi regelui, respectuos, dar demn: „Cu îngăduinţa maiestăţii voastre, din locul pe care îl ocup, eu nu am ochi care să vadă, nici limbă care să vorbească, decât la ordinul Camerei, al cărei slujitor sunt. Rog prea plecat pe maiestatea voastră să mă ierte că nu pot răspunde altfel”.

        „Bine, bine.”, spuse regele, „cred că ochii mei nu sunt mai răi decât ai altuia.”

Se găsea, vizibil, în mare încurcătură. Spre a nu mai prelungi penibila scenă, sfârşi violent: „Văd că păsările mele au zburat; aştept să mi le trimiteţi îndată ce se întorc. Altfel, le voi găsi singur!”. Ieşi grăbit, întunecat la faţă şi fără a mai saluta. In urma lui, din rândurile deputaţilor se iscă un murmur ce crescu treptat în strigăte: „Privilegiu, privilegiu!”

Şedinţa fu suspendată.

Partida era numai pe jumătate câştigată de parlament. Va putea regele să-şi pună ameninţarea în aplicare? Va îndrăzni el să meargă până la dizolvarea parlamentului, dacă cei cinci nu vor apare de nicăieri? Era îndoielnic dacă respectabilii gentlemeni, care în văzul săbiilor şi pistoalelor gărzii regale mai găsiseră doar tăria să tacă eroic, vor fi în stare a se împotrivi singuri, până la capăt, în faţa unor măsuri violente. în faţa unei represiuni brutale, cheia rezistenţei nu mai era în mâinile lor.

În noaptea de 4 spre 5 ianuarie apăru ordinul regal de închidere a porturilor, spre a împiedica fuga din ţară a celor urmăriţi. Grupuri de ostaşi patrulau pe străzi, cercetând numeroase case. Londonezii stăteau cu porţile închise. Puţină lume dormi în acea noapte. Dimineaţa regele însuşi merse în City, spre a supraveghea felul cum decurgeau cercetările. Trecând prin Temple Bar1, cu o mică suită, mulţimea îl huidui şi îl urmări cu strigătele: „Privilegiul parlamentului!”. La Guildhall, unde, vorbind autorităţilor oraşului, căută să le convingă să-i dea concursul, mulţimea adunată îl întrerupse cu aceleaşi strigăte, urmărindu-1 apoi până la White-hall.

Carol ordonă imediat afişarea unei proclamaţii, punând în vedere tuturor cetăţenilor că sunt obligaţi, sub aspră pedeapsă, să denunţe şi să predea pe cei cinci deputaţi. De-acum era prea târziu. Jucase prea tare şi pierduse. în fapt, din ziua de 5 ianuarie, Londra era în răscoală. Magazinele erau închise. Miliţiile adunate sub arme treceau de partea parlamentului. Camera Comunelor, cu tot protestul unor deputaţi regalişti, declară cele întâmplate ca o violare a privilegiilor sale şi îşi suspendă şedinţele până în 11 ianuarie, pe motiv că siguranţa îi e ameninţată. Fu numit un comitet secret, ce urma să-şi ţină şedinţele în City, cu misiunea de a organiza apărarea parlamentului. La şedinţele sale partâcâpâră şi cei cinci urmăriţi. Comitetul răspunse proclamaţiei regale printr-un manifest, declarând-o „scandaloasă şi ilegală”. Asemenea vorbe, la adresa directă a unui act semnat de rege, nu se mai rostiseră în Anglia.

Forţele miliţiei orăşeneşti din cartierul City fură puse sub comanda generalului Philipp Skippon, puritan convins. Comitetul parlamentar începea astfel să exercite rolul unei' puteri executive revoluţionare, substituindu-se celei oficiale. Se formă o gardă pentru paza parlamentului. Mari adunări populare demonstrară furtunos solidaritatea populaţiei cu deputaţii Comunelor. Erau de faţă şi delegaţii din împrejurimi; un mare grup de ţărani veni din comitatul Buckin-gham, să apere pe deputatul lor, Hampden. Marinarii de pe Tamisa îşi oferiră serviciile lor parlamentului, ceea ce îl făcu pe rege să exclame cu ciudă: „Mă părăsesc până şi aceşti şobolani de apă.”. Duminică, 9 ianuarie, preoţimea predică în biserici pe o temă din psalmi, cu tâlc aleasă: „Spre porţile tale se vor îndrepta paşii noştri, Ierusalime. Clădit ai fost spre a fi cetatea în care toţi să se adune. Fericiţi aceia care-ţi vor binele.”.

În Londra totul era pierdut pentru rege. Capitala era împotriva lui; masele în fierbere erau mai puternice decât el. Sub pavăza lor, parlamentul nu putea fi înfrânt. Avea de ales între a capitula încă o dată, sau a căuta alte mijloace pentru a înăbuşi revoluţia. Alese a doua cale. La 10 ianuarie părăsi Whitehall-ul. N-avea să-1 mai vadă decât peste şapte ani, când, tot într-o zi de ianuarie, va aştepta acolo, în marea sală a banchetelor, clipa execuţiei.

Se îndreptă, cu întreaga curte, mai întâi spre castelul Hampton Court, apoi spre Windsor1.

Capitala, la 11 ianuarie, sărbători printr-o uriaşă manifestaţie pe cei cinci deputaţi care, într-o barcă, reveneau în sus pe Tamisa, spre a-şi ocupa locul în Camera Comunelor, reintrată în activitate în acea zi. Comunele votară o adresă de mulţumire municipalităţii londoneze, pentru sprijinul ei. Luară măsuri de urmărire a celor implicaţi în alcătuirea actului de acuzare din 3 ianuarie. Dintre ei, lordul Digby fugi pe continent. Ceilalţi îl urmară pe rege, în afara Londrei.

Mişcarea revoluţionară era încă o dată victorioasă, salvată de masele populare, hotărâte să lupte spre a o apăra. Dar împotrivirea reacţiunii feudalo-monarhice nu era încă înfrânta. Cei care se legănaseră în speranţa ca vor putea ajunge la o înţelegere cu monarhia trebuiau să-şi aducă şi ei aminte de cuvintele lui Strafford: „Nu vă încredeţi în regi!”. Adevărata strângere a forţelor reacţiunii abia începea. Se va dovedi destul de puternică pentru a nu îngădui victoria deplină a taberei revoluţionare pe cale nesângeroasă. Evenimentele intrară într-o fază nouă. Revoluţia engleză luă forma războiului civil.

        „MYLORD, PENTRU CE ATI LUAT ARMELE?'

Xuga regelui din Londra n-a însemnat începerea imediată a unor operaţii militare. Şi o tabără şi alta aveau nevoie de timp spre a-şi aduna forţele necesare. Vreme de câteva luni cele două părţi sunt încă în tratative. Parlamentul încearcă să-1 convingă pe Carol să revină la Londra, acceptând condiţiile care ar fi făcut din el un monarh constituţional. Regele tărăgănează hotărârile, răspunde prin contrapropuneri, în cele din urmă refuză totul. De ambele părţi se publică textul propunerilor îşi răspunsurilor, apărate, combătute, comentate în felurite pamflete şi foi volante, multe dintre ele anonime. E perioada „războiului pamfletelor” (The paper war), în care armele încă tac, dar ascuţişul cu-vântului scris taie adânc. Tara întreagă urmăreşte acest duel cu gloanţe de hârtie, aplaudmd loviturile bine ţintite. „Războiul pamfletelor” a precizat poziţia celor două tabere, cla-riificând-o pentru opinia unor mase mai largi. A avut rolul unui reactiv chimic ce pune în evidenţă două substanţe, amestecate până atunci într-o soluţie tulbure, ajutând la separarea lor.

Într-adevăr, cu toate că ficţiunea puterii „legale” a monarhiei mai dăinuie, Anglia se scindează, în fapt, în două tabere duşmane: a regelui şi a parlamentului. Anglia veche, feudală, şi cea nouă, burgheză. De partea regelui erau vechea nobilime şi clerul anglican. Parlamentul era susţinut de burghezie, noua nobilime, ţărănime şi păturile orăşeneşti sărace. Mărturiile contemporanilor cuprind caracterizări de felul acesta: „Leeds, Halifax şi Bradford, trei oraşe foarte populate şi bogate. depinzând în întregime de pos-tăvărit, urau, cum e şi firesc, nobilimea”. în Wiltshire „gentlemenii din familii vechi şi cu averi” erau „în cea mai mare parte favorabili regelui”, în timp ce „oamenii de stare inferioară, care, prin agricultură chibzuită, ţesătorie sau alte mijloace de propăşire dobândiseră averi foarte mari. erau aproape toţi prieteni ai parlamentului„. într-alt izvor se vorbeşte despre: „acele părţi ale regatului care erau populate, bogate şi răzvrătite„ 1. Alăturarea epitetelor e concludentă. Bineînţeles, această împărţire nu a fost cu totul rigidă. Se întâlnesc în tabăra regală şi elemente ale marii burghezii, legate de curte prin interese financiare. De asemenea, la mulţi dintre nobilii „de tip nou„ prejudecata feudală a „lealităţii” faţă de suveran a triumfat faţă de interesele lor economice sau simpatiile puritane2. Până şi unii ţărani din regiunile mai înapoiate, intimidaţi de ameninţările nobililor sau înşelaţi de predicile clerului, au luptat de partea regelui. Dar acestea sunt excepţii care nu schimbă mult tabloul general.

Compoziţia socială a celor două tabere determină şi delimitarea lor geografică. Anglia feudală era înrădăcinată în regiunile cele mai înapoiate ale ţării: comitatele de nord, vest, sud-vest şi o parte a celor de centru. Parlamentul era susţinut de comitatele de răsărit, de sud şi o altă parte, mai însemnată, a celor centrale. Era regiunea care cuprindea oraşele cele mai dezvoltate din punct de vedere manufacturier şi comercial, în care şi la ţară relaţiile capitaliste erau în clină afirmare.

Realiştii aveau de partea lor un avantaj momentan: oosâbilitatea de a pune mai repede în linie o oaste bine instruită, datorită deprinderii nobililor în mânuirea armelor. Parlamentul, în schimb, dispunea de resurse economice superioare: capitalurile acumulate în City, producţia ma-' nufacturieră şi meşteşugărească, flota comercială şi de război. Dispunea mai ales de un factor hotărâtor, chiar dacă nu-1 va folosi imediat: sprijinul maselor populare, avântul lor revoluţionar în lupta contra rămăşiţelor feudalismului.

La Londra, după fuga regelui, parlamentul şi, în primul rând, Camera Comunelor sunt stăpâne pe situaţie. Plecarea unora dintre lorzi şi dintre deputaţii Comunelor împreună cu reţele întărise majoritatea opoziţionistăAutoritatea Camerei Lorzilor era mult redusă. întors în parlament, Pym preciza cu hotărâre raporturile dintre cele două camere: „Comunele s-ar bucura să se poată bizui pe con-

        ¦war, ed. Ii-a, voi. I, Londra, 1888, pp. 4-5 şi nota, citind cazul concret al familiei Verney.

lucrarea şi ajutorul vostru la salvarea ţării. Daca acestea le vor lipsi, nu se vor descuraja, ci îşi vor face datoria. Fie că ţara se va prăbuşi, fie că va fi salvată – şi eu sper că va fi salvată – Comunele vor regreta dacă istoria acestui parlament va avea de povestit posterităţii că într-o asemenea primejdie ele au fost silite să salveze ţara singure”.

Deci, cu sau fără Lorzi, Camera Comunelor avea să meargă înainte. O întărea în hotărârea ei sprijinul continuu al maselor populare. Numeroase manifestaţii şi petiţii siliră Camera Lorzilor să aprobe, la 5 februarie 1642, legea cu privire la îndepărtarea episcopilor din rândurile ei.

În acelaşi timp, regele răspunse afirmativ cererii parlamentului de a numi în funcţiile de comandanţi ai fortăre-ţelor numai persoane recomandate de parlament. Puse însă condiţia să i se dea în scris care vor fi drepturile noilor comandanţi şi modalitatea înlocuirii lor.

Acest răspuns, destul de maleabil, făcea parte din tactica regelui de a temporiza, pentru a putea strânge forţele militare. La Windsor se alcătuise deja planul ca regina să plece pe continent, sub pretextul de a prezenta pe fiica sa, Măria, soţului ei, Wilhelm al II-lea de Orania, stadhouder-vX Olandei1. In realitate, avea să încerce să adune bani, arme, muniţii şi să angajeze corăbii pentru transportul acestora în Anglia. Regele urma să plece în nordul ţării, chemând nobilimea la oaste.

De aceea era Carol atât de precaut. Voia să adoarmă bănuielile parlamentului, să i-o poată lua înainte cu pregătirile, spre a-1 surprinde şi zdrobi. Merse până la a declara că renunţă la urmărirea judiciară a lui Pym şi a celorlalţi. Aprobă şi înlăturarea episcopilor din Camera Lorzilor.

La 23 februarie conduse pe soţia sa la Dover. Regina călătorea împreună cu principesa Măria şi cu prinţul Ru-pert. Regele se îndreptă apoi spre nord, stabilindu-se pentru o vreme la York. Pe măsură ce depărtarea între el şi Londra creştea, devenea tot mai dârz tonul răspunsurilor sale faţă de cererile parlamentului. La Newmarket, avu o întrevedere cu o delegaţie venită să trateze legea privitoare la trecerea unităţilor de miliţie ale comitatelor sub comanda persoanelor aprobate de parlament. Regele refuză, după o scenă violentă, declarând că a-1 lipsi complet de comandamentul forţelor armate e un fapt fără precedent în istoria Angliei şi că n-ar încredinţa comanda miliţiilor „nici fiilor lui”, necum persoanelor recomandate de parlament.

Într-o cuvântare, Pym făcu, pe marginea atitudinii regelui, o reflexie adâncă. Se cristaliza cu încetul o nouă concepţie despre stat, despre raporturile dintre suveran şi supuşi: „Maxima greşită de care sunt pătrunşi principii, că statele sunt proprietatea lor îşi pot face cu ele ce poftesc (parcă regatele ar fi pentru ei şi nu ei pentru regate) este rădăcina tuturor nenorocirilor supuşilor, a tuturor atentatelor împotriva drepturilor şi libertăţilor lor”. Iar un pamflet inspirat din tabăra parlamentului se încheia cu cuvintele: „Piară privilegiile regelui, ca să nu piară ţara”.

La 2 martie, parlamentul proclamă regatul „în stare de primejdie”, ceea ce atrăgea după sine mobilizarea miliţiilor. La 5 martie, cu tot refuzul regelui, se vota legea despre punerea miliţiilor sub controlul parlamentului. Din York, regele declară nule ambele măsuri.

Întâmpinând greutăţi în pregătirile sale militare, el începu o nouă manevră, al cărei plan îl urzise încă mai de mult. Voi să încerce a obţine chiar de la parlament fondurile pentru organizarea unei oşti, invocând un pretext potrivit la asemenea înşelăciune. La 11 aprilie, parlamentul primi o adresă prin care regele îşi exprima dorinţa de a merge personal în Irlanda, spre a înăbuşi răscoala de acolo. Propunea să i se aprobe banii necesari armatei, fie pe calea unui subsidiu votat de parlament, fie prin vânzarea parţială a bunurilor coroanei. De asemenea, cerea să i se pună la dispoziţie, în acelaşi scop, armamentul depozitat în fortăreaţa din Huli, port situat pe coasta răsăriteană, unde se afla un important arsenal. în schimb, se oferea să aprobe legea de trecere a miliţiilor sub controlul parlamentului.

Manevra regelui voia să fie prea de tot iscusită. Să sugrume pe adversari cu ajutorul banilor, oştirii şi armamentului puse la dispoziţie de ei înşişi. Dar cei din Londra erau oameni versaţi în afaceri. Descurcaseră de multe ori firele unor înşelăciuni şi mai ascunse. Nu era greu să^şi dea seama că oferta lui Carol I de a accepta punerea miliţiilor sulb comanda persoanelor în care parlamentul avea încredere (după ce cu puţine săptămâni înainte declarase că n-ar încredinţa comanda acestor unităţi nici fiilor săi) ascundea o cursă. într-adevăr, o oaste regulată, bine înarmată, instruită şi comandată, era superioară miliţiilor comitatelor. Parlamentului nu-i rămâneau suficiente garanţii împotriva unui atac pe care l-ar fi întreprins regaliştii împotriva sa, cu oastea destinată Irlandei.

Din aceste motive, proiectul regal fu respins printr-un act redactat de Pym, un model şi el de ipocrizie diplomatică. Se motiva refuzul prin aceea că expediţia în Irlanda ar fi „primejdioasă pentru viaţa regelui”; plecarea personală a suveranului împotriva lor, ar încuraja pe irlandezi, văzând că li se acordă atâta importanţă„; lipsa din ţară l-ar împiedica pe monarh „să primească bunele sfaturi ale parlamentului”.

Fără a ţine seamă de acest răspuns, Carol căută să pună mâna pe armamentul din Huli. La 23 aprilie, detaşamente armate încercară să ocupe oraşul, dar garnizoana condusă de John Hotham nu le permise intrarea. Incidentul se consumă fără a se trage vreun foc *. Regele protestă, cerând pedepsirea lui Hotham. Pentru întâia dată parlamentul nu răspunse direct regelui, ci luă apărarea comandantului de la Huli într-un manifest public.

Deznodământul se apropia. în mai şi iunie amândouă taberele îşi grăibiră pregătirile militare. Din Londra se făcu apel la un împrumut. City se arătă dispus să subscrie 100000 de lire sterline. Fruntaşii mişcării contribuiră şi ei: Cromwell cu 500 de lire, iar Hampden, care se judecase cu fiscul pentru câţiva shillingi, subscrise acum 1000 de lire.

La 20 mai, parlamentul declară pe rege vinovat de pregătirea războiului civil, iar pe aderenţii săi – trădători. După care, hotărât să pună capăt acestui „război al pamfletelor”, înainta un ultimatum, cunoscut sub numele de „Cele 19 propuneri” sau „Declaraţia din 2 iunie”, în care îşi formula definitiv revendicările, afirmând în toate punctele sale ideea suveranităţii parlamentului. De aprobarea sa trebuiau să depindă numirile membrilor Consiliului Secret, ale tuturor înalţilor funcţionari de stat, inclusiv miniştrii; şi ambasadorii. Cerea să fie consultat în problemele privind educaţia şi căsătoria copiiilor regelui. Ţinând seama de faptul că pe atunci, prin combinaţii matrimoniale, se definitivau adesea alianţele, această revendicare urma să lărgească influenţa parlamentului în politica externă. Cerea apoi recunoaşterea competenţei sale în numirea comandan- 'Rawson Gardiner, History of England, voi. X, pp. 192- ţilor armatei îşi miliţiilor, în problemele religioase, în justiţie.

Regele respinse ultimatumul, declarând că nu vrea să devină prizonierul parlamentului, făcând figura unui doge veneţian. O împăcare accepta numai cu condiţia anulării decretelor „ilegale” din ultimele luni; oferea în schimb o amnistie. cu excepţia acelora „pe care regele va găsi de cuviinţă să-i excepteze”. Tot în aceste zile, el protestă împotriva învinuirii de a pregăti războiul civil, pentru ca la 16 iunie să anunţe oficial ordinul de convocare a oştii, iar la 17 iunie aderenţii săi să atace şi să ocupe marele port Newcastle.

Parlamentul înfiinţa la 4 iulie „Comitetul de siguranţă”, compus din 5 lorzi şi 10 „commoneri”, în frunte cu Pym. Era un organ înzestrat cu puteri excepţionale, în scopul de a pregăti apărarea împotriva regaliştilor. La 12 iulie se emise decretul de recrutare a armatei. în fruntea ei fu numit contele Essex, mare nobil presbiterian, fiu al fostului ministru favorit al reginei Elisaibeta, decapitat în urma participării la un complot. Era o alegere nefericită: Essex se va dovedi un slab comandant. Lordul Bedford, şeful fracţiunii de opoziţie din Camera Lorzilor1, prelua comanda cavaleriei. Lorzii Brooke şi Kimbolton, deputaţii Holles şi Hampden deveniră colonei de infanterie. Cromwell, căpitan, merse în comitatul său, Camibridge, pentru a strânge contribuţii şi oameni. Reuşi să pună mâna pe argintăria colegiilor universităţii din Cambridge; respectabilii „doctori” şi „magistri”, cu concursul conducerii oraşului tocmai se pregăteau s-o trimită ca ofrandă la York. Lordul Brooke îşi adună oamenii în faţa străvechiului său castel de la Warwick şi le vorbi, căutând să-i însufleţească. Lorzii aceştia vedeau în lupta contra regelui un fel de reeditare a „Războiului celor două roze”. O punere în practică a dreptului de rezistenţă a vasalului împotriva unui suzeran care nu-şi respecta îndatoririle.

Poporul vedea şi simţea altfel evenimentele. înţelegea că se apropie ceasul luptei sale. Uimitor se manifestă avântul popular în contribuţiile benevole pentru întreţinerea oştirii. La Guildhall, obiectele provenite din donaţii se îngrămădiră în aşa măsură, încât nu mai erau destui oameni să le ia în primire, nici loc suficient spre a le depozita. Şiruri de oameni sărmani veniră să-şi ofere unica bijuterie: inelul de logodnă.

Starea excepţională începu a se resimţi şi în viaţa de toate zilele. Aprovizionarea cu cărbuni era ameninţată; cea cu alimente nu se ştia cât va putea fi asigurată, fără întreruperi. Un îndemn la economie, la un fel de „raţionalizare” a consumului, fu mascat de parlament sub fraze religioase, cerând tuturora respectarea unui regim de abstinenţă şi austeritate, suspendând distracţiile publice şi reprezentaţiile teatrale1, nepotrivite cu gravitatea evenimentelor, cu „era umilinţei”, cum o numeau puritanii. „Regele Pym”, obiect al batjocurii parrjfletelor regaliştilor, depuse o activitate neobosită de organizare a apărării. Mai puţin aparentă decât în marile sale zile când vorbea în Camera Comunelor, munca aceasta istovitoare i-a dublat meritul. La curajoasa elocinţă parlamentară, el adaugă acum spiritul practic al omului de acţiune: îndeplineşte rolul unui veritabil şef de stat-major al mişcării revoluţionare.

Şi tabăra regală se organiza. Comandant suprem al armatei fu numit contele Robert Lindsey, care, după moartea lui Buckingham. încercase zadarnic să salveze La Rochelle. în fruntea cavaleriei era tânărul prinţ palatin Rupert. viteaz dar imprudent. El avea dreptul de a primi ordinele direct de la rege, nefiind subordonat lui Lindsey. A fost o greşeală care a slăbit unitatea de acţiune a comandamentului regalist2.

Tot ca ofiţeri de cavalerie mai figurau lordul Digby, întors din scurtul său exil pe continent, şi un sir John Bv-ron, strămoş al marelui poet ce avea sa moară în 1824, în lupta pentru libertatea poporului grec.

Din cine se compuneau armatele adunate în grabă de ambele tabere? Grosul amândurora îl formau la început miliţiile comitatelor. Aceste detaşamente aveau, în timnuri normale, efective reduse şi stăteau la dispoziţia sheriffilor pentru menţinerea ordinii. în vreme de război, când miliţiile erau chemate la oaste, efectivele lor se măreau oână la numărul – variabil – de oameni pe care era obligat fiecare comitat să-1 pună la dispoziţia regelui. Numărul, ca atare, era obligatoriu. Persoanele care îl completau se re-

        * Rawson Gardiner, History of the great civil war, I, p. 3.

cruţau fie pe baza ofertei voluntare, fie prin desemnarea lor, la sorţi sau prin rotaţie, de către conducerea satelor şi oraşelor. Miliţiile cuprindeau deci ţărani şi târgoveţi, oameni fără instrucţie militară, supunându-se ordinului de înrolare fără tragere de inimă, nedisciplinaţi şi, de obicei, refuzând să lupte în afara comitatului, departe de vetrele lor. Disciplina şi instrucţia nu puteau fi asigurate şi pentru motivul că aceste contingente cunoşteau o fluctuaţie aproape continuă de oameni. Unii îşi îndeplineau numărul de zile la care erau obligaţi şi plecau acasă, fiind înlocuiţi cu alţii.

În funcţie de activitatea lorzilor şi sheriffilor locali, de presiunea acestora, miliţiile s-au înrolat în unele regiuni în armata regelui, în altele în cea a parlamentului. în multe localităţi s-au produs ciocniri chiar în timpul înrolării, dat fiind că oamenii nu prea ştiau ce să facă. Pe mulţi sentimentele i-ar fi atras spre tabăra parlamentară, dar autorităţile locale îi sileau dimpotrivă.

Cele mai importante unităţi de miliţie le-a dat Londra şi împrejurimile. Vreo 18000 de oameni. O parte constitui armata principală a parlamentului, în frunte cu Essex, iar altă parte rămase ca un fel de garnizoană pentru apărarea capitalei, suib comanda lui Skippon. O a treia armată a parlamentului se formă ceva mai târziu în sud-vest, comandată de generalul William Waller, iar alta în nord, încredinţată conducerii lui Ferdinand Fairfax şi a fiului său, Thomas.

Armata regelui, pe lângă miliţii, cuprindea un mare număr de nobili, servind în special la cavalerie. Ei formau în această armă nu numai cadrele ofiţereşti, ci şi o parte din masa luptătorilor propriu-zişi. De aceea, cavaleria regală a avut în prima parte a războiului un rol deosebit, fiind mult superioară altor unităţi, fie regale, fie parlamentare, sub raportul instruirii şi puterii de luptă. De altfel, cavaleria mai constituia în veacul al XVII-lea o armă cu rol foarte important în bătăliile în câmp deschis, datorită mobilităţii ei pe de o parte, iar pe de alta, faptului că infanteria nu dispunea încă de arme de foc cu tir suficient de rapid (muschetele trăgeau o lovitură la 3-4 minute şi chiar mai rar). De asemenea, artileria nu era destul de eficientă ca armă de însoţire, cu toate inovaţiile regelui suedez Gustav Adolf, care o făcuseră mai uşoară şi mai mobilă. Trăgea prea rar, cu ghiulele mici. Acestea din urmă erau adesea un simplu glob de metal plin, având efect numai asupra punctului lovit. Ghiulelele umplute cu pulbere făceau explozie datorită unui fitil ce lua foc în momentul tragerii şi în cursul traiectoriei transmitea flacăra în interior. Procedeul era imperfect: explozia se producea uneori prea devreme, alteori aşa de târziu încât ostaşii aveau câteodată timp să ia ghiuleaua în ibraţe şi să o azvârle la câţiva metri depărtare: distanţă suficientă pentru ca efectul să nu mai fie vătămător. Prin urmare, nici artileria nu constituia încă un mijloc de apărare sigur împotriva cavaleriei care şarja. Era mai valoroasă în luptele de asediu.

Cu timpul apărură îşi în armata regală şi în cea parlamentară (mai puţin) unităţi de mercenari. Un obicei în-tâlnit şi de oparte şi de alta era acela ca ostaşii unui regiment să poarte uniformă de culoarea blazonului comandantului său. Astfel, în armata regală contele de Newcastle organiză un bun corp de infanterie în tunici albe. în armata parlamentului, ostaşii lui Hampden purtau surtuc verde, iar ai lui Holles – roşu.

În vara anului 1642, unităţile regale încercară să pună mâna prin surprindere pe oraşul Coventry. Se repetă episodul de la Huli: garnizoana le respinse. în schimb, reuşi lovitura asupra portului Portsmouth, care fu predat regelui de către lordul Goring, una dintre figurile sinistre de aventurieri ce foiau în tabăra regalistă. în memoriile sale, Ed-ward Hyde, conte de Clarendon, scrie despre el că „ar fi călcat fără işovăire orice jurământ şi ar fi săvârşit orice trădare, numai să-şi satisfacă o poftă sau o pasiune ordinară.”1. Este părerea unuia care a luptat în aceeaşi partidă. Ne putem uşor închipui cum îl vedeau adversarii.

La 22 august 1642 în faţa castelului din Nottingham era adunată oastea regală.; fluturau în vânt drapelele cu deviza „Pentru Dumnezeu şi. regele Carol”. Regele însuşi apăru pe înălţimea unei terase a castelului, însoţit de cei doi fii şi de nepoţii lui, prinţii palatini iRupert şi Mauriciu. în numele său, un herald dădu citire proclamaţiei de război împotriva „rebeliunii contelui Essex”. Drapelul regal fu înălţat pe un turn al castelului, în vreme ce toţi cei prezenţi se descoperiră, izbucnind în strigătul: „Dumnezeu să ocrotească pe rege!”.

Războiul era declarat oficial.

Oastea regală începu a înainta spre sud, către valea Ta-misei. La Powick Bridge, lingă oraşul Worcester, avu loc la 23 octombrie 1642, la Edgehill, la nord de Oxford,: angaja însă o ibătălie adevărată între oastea regelui şi cea lui Essex. Cavaleria lui Rupert atacă năvalnic flancul îng al armatei parlamentare. Acesta se împrăştie, demora-zat şi de trădarea a două unităţi de cavalerie. Rupert iaintă adine în urmărire, apoi îngădui ostaşilor să prade iruţele cu provizii şi pe prizonieri. în acest timp, în cen-u şi pe flancul drept, regimentul lui Holles şi unităţile ai mici comandate de Cromwell şi Haselrig rezistară ad-irabil atacului. Contele Lindsey tu ucis într-o învălmă-ală1. Regimentul lui Hampden porni la contraatac. Sterul regelui fu ucis, stindardul căzu în mâinile ostaşilor rlamentului, apoi din nou reluat. Regele şi fiii săi, prinde Wales şi York, ce priveau de pe o înălţime destăşu-rea luptei, ajunseră în primejdie de a fi prinşi. Intoar-rea cavaleriei lui Rupert restabili situaţia, dar Essex ră-ise stăpân pe câmpul de bătaie. Nu cuteză însă să con-lue lupta, ci dădu ordin de retragere spre Warwick, către rd-vest. Astfel, nehotărârea comandamentului lipsi par-nentul de o victorie. Cu toate acestea, la Londra se cele-i izbânda printr-o întrunire la Guildhall. Realitatea era însă că regele se apropia, iar din oastea Essex doar câteva regimente acopereau drumul spre ca-ală. Oastea regală ocupă vechiul oraş universitar Oxford, e timp de patru ani avea să devină centrul reacţiunii. La eputul lunii noiembrie ajunse la Reading, pe valea Ta->ei, la sud-est de Oxford. La 12 noiembrie luă cu asalt: ntford, la numai 7 mile la apus de Londra. Lupta fu îcenă. Regimentul lui Holles ibaricadase străzile. Unită-regale din Wales îl siliră să bată în retragere, cedând idă cu stradă. Fură respinse şi regimentele lui Brooke şi tnpden, trecute la contraatac.

În Londra, primejdia atât de apropiată îndârji poporul, jimentele lui Skippon se aruncară în luptă pentru a a capitala. Erau meseriaşi, lucrători, marinari, unii mînuind pentru întâia dată o armă de foc, mulţi îmbrăcaţi doar în hainele lor de lucru. La Turnham-Green, o câmpie de lângă Brentford 1, avântul de luptă al poporului înarmat salvă capitala. Regimentele lui Skippon rezistară atacului oştii regale, care, văzând că nu-şi poate croi drum spre Londra, primi ordinul de retragere spre Oxford şi fu trimisă apoi în cantonamentele de iarnă. Câmpia de la Turn-ham a fost un fel de Valmy2 al revoluţiei engleze. Se dovedea că masele populare înarmate constituie o forţă care, cu toată lipsa de experienţă militară, e capabilă să reziste unei armate de profesie. Revoluţia burgheză îşi datora încă o dată salvarea ei sprijinului, neprecupeţit al maselor.

Răgazul pe care venirea iernii îl impuse operaţiilor militare fu folosit pentru unele încercări de împăcare. Rega-liştii se considerau învingători. Chiar dacă nu reuşiseră să ocupe Londra, cuceriseră un teritoriu întins, iar în majoritatea luptelor, mai ales a celor mari, sorţii fuseseră de partea lor. De aceea, înaintară parlamentului un fel de invitaţie la capitulare. Londra însă respinse propunerile regelui. La Guildhall, în faţa unei mari mulţimi, Kimbolton, devenit de curând conte de Manchester, în numele Camerei Lorzilor, şi Pym, în numele Comunelor, ţinură cuvân-tări în care explicau motivele refuzului şi afirmau hotărî-rea parlamentului de a lupta până la împlinirea revendicărilor sale. Mulţimea îi aclamă, strigând: „Vrem să trăim şi să murim cu voi!”.

Regelui i se răspunse prin propriile condiţii ale parlamentului, aşa-numitele „Propuneri de la Oxford”, din 1 februarie 1643. Ele cereau dizolvarea armatei regale, desfiinţarea episcopatului, judecarea „delincvenţilor” (este termenul nou care ajunge să desemneze, în general, pe cei care ridicaseră armele împotriva parlamentului), confirmarea de către rege a legii privitoare la comanda miliţiilor urbiile apusene ale Londrei.

trupele revoluţionare franceze, slab instruite şi echipate, dar cu un moral neclintit, au respins invazia armatei prusiene, considerată atunci una din cele mai bune din Europa. Numele Valmy a devenit astfel aproape un simbol al victoriei unei cauze juste împotriva unor forţe superioare. Comparaţia îi aparţine luiRawson Gardiner, op. cit., I, p. 69, acceptată cu rezerve de lucrarea recentă a lui Cahen-Braure, op. cit., p. 495.

şi o declaraţie de reabilitare din partea lui a liderilor parlamentului, ameninţaţi cu arestarea în ianuarie 1642.

Propunerile fură refuzate. Regele se încredea tot mai mult în victorie. Ajutoarele de pe continent începeau să sosească în cantităţi tot mai mari. Regina vânduse în Olanda o parte din (bijuteriile coroanei, iar o altă parte o amanetase, în schimbul unor împrumuturi. Obţinu astfel, pe rând, până la vreo 2 milioane de lire sterline1. încă din vară începuse să trimită armament oştirii regale. Parlamentul, prin reprezentantul său la Haga, Strickland, protestă contra acestor acţiuni ale reginei, dar fără rezultat. Singură burghezi-? din provincia Olanda simpatiza cu cauza parlamentului englez. Majoritatea reprezentanţilor din Stările Generale 2 înclina înspre Anglia monarhică. Se simţea de altfel şi influenţa stadhouderului Wilhelm al II-lea de Orania, căsătorit cu fiica lui Carol I.

În februarie 1643, regina părăsi Olanda cu o flotă angajată de ea, lăsând în locul ei, ca agent regal, pe contele de Norwich, tatăl lui Goring; acesta se va strădui să-i atragă în slujba regelui pe ostaşii englezi şi scoţieni ce se aflau pe continent, angajaţi ca mercenari în diferite armate, în timpul războiului de treizeci de ani, în acel moment încă în plină desfăşurare.

Regina traversă Marea Nordului pe furtună şi urmărită îndeaproape de o escadră parlamentară. Furtuna, amenin-ţând să-i zdrobească vasele, i le salvă în schimb de a fi capturate; printr-un noroc neaşteptat, reuşi să ancoreze în micul port Bridlington din Yorkshire. Abia se încheiase debarcarea, când vasele parlamentare apărură şi ele în larg, începând bombardarea portului. Regina trebui să fugă pe jos, peste câmp, într-o ţinută nu prea eroică, nici elegantă. Ajunsă la York, fu primită în triumf de „cavaleri”. Aveau şi de ce: adusese cu sine. 1000 de ostaşi şi 300 de ofiţeri, echipament pentru 20000 de oameni îşi pe deasupra 80000 de lire sterline. Cu aceste ajutoare se întări considerabil armata regală din York, de sub comanda contelui de New-castle. „Armata reginei” o numiră, ca elogiu, regaliştii: văluia că sumele trimise deja de regină în Anglia, şi cele aflate la dispoziţia ei totalizau 1200000 de lire. In februarie 1643 ele erau apreciate, probabil exagerat, la 2000000 de lire. Cf. Rawson Gard i n e r, op. cit., I, pp. 74 şi 108.

toate provinciile care alcătuiau republica „Provinciilor Unite”.

        „armata papiştilor” o poreclea, printre dinţi, poporul. Iar parlamentul vota o acuzaţie de înaltă trădare împotriva reginei.

Cu aceste forţe sporite Newcastle termină, spre apus, cucerirea oraşelor Leeds, Halifax, Bradford şi a regiunii înconjurătoare. După ce veni primăvara atacă oastea parlamentară a lui Ferdinand şi Thomas Fairfax, pricinuindu-i în cele din urmă o grea înfrângere, la 30 iunie 1643, la Atherton-Moor. Cei doi Fairfax fură siliţi să se închidă în Huli, unde fură încercuiţi şi asediaţi. Rezistenţa lor decurse cu destule greutăţi. Comandantul fortăreţei, acelaşi John Hotham care o apărase în aprilie 164Z, fusese între timp câştigat de regalişti, pregătind în taină predarea. Descoperit, el fu executat împreună cu fiul său. La interogatoriu, John Hotham-fiul şi-a motivat trădarea prin teama că „oamenii nevoiaşi din tot regatul se vor ridica acum în număr mare şi. îşi vor atribui ei titluri de nobleţe, spre desăvârşita ruinare a nobilimii.” 1.

Asemenea episoade se întâlniră şi în alte părţi. Chiar la Londra. Agenţii regali mişunau pretutindeni. Mai periculoşi erau aceia care deveniseră asemenea agenţi, după ce la început se. arătaseră zeloşi parlamentari. Elemente din rândurile nobililor, ca şi din cele ale burgheziei bogate, erau nemulţumite de prelungirea războiului. începea să se resimtă o inevitabilă perturbare a comerţului intern şi extern. Creditul era zdruncinat. împrumuturile către parlament puteau uşor să se piardă, ba să mai constituie şi vină de înaltă trădare, dacă lucrurile ar fi sfârşit rău. Curajul marii burghezii din City se măsura după perspectivele bilanţului de profit şi pierderi. înfrângerile din prima parte a războiului o deprimaseră. Era gata să renunţe la multe dintre revendicările sale, numai să ajungă cu regele la un compromis prin care să-şi salveze averea şi profiturile. îi erau neplăcute şi contribuţiile pentru întreţinerea armatei, instituite de parlament. Iniţial li se spuse „voluntare”, dar deveniră curând permanente şi impuse. Un jurist numit Fountain refuzase să le achite, invocând „Petiţia dreptului”. La care Henry Marten, unul dintre primii republicani din parlament, răspunse: „Petiţia dreptului a fost întocmită spre a-i îngrădi pe regi, iar nu parlamentele”. Şi fără multă ceremonie, Fountain fu trimis la închisoare. Pedeapsa cu închisoarea pentru refuzul achitării acestor contribuţii fu generalizată de parlament, printr-o hotărâre din octombrie 1642 K în primăvara lui 1643, se descoperi la Londra o conspiraţie regalistă. Din ea făcea parte şi poetul Edmund Waller, apărătorul episcopatului în parlament, cu doi ani înainte. îşi salvă pielea, trădând fără scrupule pe tovarăşii săi. Doi dintre aceştia fură condamnaţi la moarte şi executaţi. Agenţii regalişti purtau şoapte otrăvite îşi în urechile poporului neştiutor, ce suferea de proasta aprovizionare, de impozitele indirecte pe care le introdusese ori le sporise parlamentul, dominat de interesele unor nobili şi ale marii burghezii. Propaganda aceasta îşi făcea câteodată efectul. La 5 august, în Londra, în faţa parlamentului se produse o demonstraţie, mai ales a femeilor, cerând pace îşi întoarcerea regelui. Miliţia împrăştie demonstraţia, care nu avu alte urmări. Lorzii Bedford, Holland şi Portland, compromişi în această afacere, fugiră în tabăra regelui.

Între timp, situaţia parlamentului se înrăutăţi şi pe frontul de sud. încă din iarnă, regaliştii asediară oraşele Gloucester $i Bristol. La 18 iunie 1643 avu loc o mică ciocnire la Chalgrove-Field, la sud-est de Oxford. în cursul ei, John Hampden fu rănit mortal. Două gloanţe îi zdrobiră umărul şi îi sfâşiară braţul. Luptătorii, fără a-i putea veni în ajutor, îl văzură deodată strângând frâul şi părăsind câmpul de bătaie cu calul la pas. Ţinea capul plecat, un braţ îi atârna mort, iar celălalt îi era încleştat de coama calului. Ajunse astfel până în satul Thame, unde primi îngrijiri ce se dovediră zadarnice. în agonia ce i se prelungi câteva zile, Hampden, învângându-şi durerile, continuă să se întreţină cu unii dintre fruntaşii revoluţiei, veniţi la căpătâiul lui, dându-le sfaturi. Ultimele sale cuvinte au fost: „Dumnezeu să mân-tuiască patria mea însângerată.”

Nu putem şti cum ar fi evoluat Hampden, dacă gloanţele fatale nu i-ar fi curmat viaţa în acea zi. După cum a trăit şi a murit, el rămâne o figură luminoasă a revoluţiei engleze. Omul care a dat semnalul reluării rezistenţei împotriva samavolniciei regale, înfruntând asprimea judecăţii pentru a apăra un principiu, simbolizat prin câţiva shillingi, a rămas consecvent cauzei: lupta din faţa tribunalului o continuase cu arma în mână, fiind primul dintre principalii conducători ai revoluţiei care a murit în acest fel.

Un remarcabil fapt de arme savârşârl trupele Jăarkme'ns tului în august şi septembrie 1643. După ce armata de vest> comandată de William Waller, fu înfrântă în iulie la Lans-down şi Roundwaydown, în Wiltshire, oraşul Bristol căzu în mâinile regaliştilor, ia 26 iulie 1643. Era o grea lovitură, Bristol fiind al doilea port al Angliei, după Londra. Oraşul Gloucester, asediat, rezistă în schimb cu îndârjire. în capitală începu o propagandă aprinsă pentru un fel de cruciadă menită să-1 elibereze. Miliţiile londoneze, într-un număr impunător, cum nu se mai văzuse din ziua de la Turnham-Green, porniră spre apus, conduse de Essex. îşi croiră drum printre atacurile cavaleriei lui Rupert şi reuşiră să spargă cercul care înconjura Gloucester, silind pe regalişti să ridice asediul. între timp, armata regelui înainta spre Londra, a cărei apărare o ştia slăbită prin plecarea atâtor ostaşi. Oastea lui Essex se grăbi să revină, spre a salva capitala. La New-bury, o localitate la apus de Reading, cele două armate se întâlniră, în ziua de 20 septembrie. într-o bătălie înverşunată, terminată nedecis, miliţiile rezistară tuturor şarjelor cavaleriei lui Rupert. Drumul regelui spre Londra fu din nou oprit. Essex se retrase mai departe către răsărit, fiind primit în capitală ca un învingător. La Newbury a murit lordul Falkland, care lupta în tabăra regală, dar căutase mereu să mijlocească încheierea păcii cu parlamentul. Campania aceasta de cinci săptămâni e apreciată de unii istorici drept „punctul de cotitură al întregului război” 1.

Anul 1643 a fost bogat şi în evenimente politice interne. La 1 iulie se deschise sinodul de la Westminster, care organiză oficial biserica presbiteriană în Anglia, fără însă ca acest cult să devină încă obligatoriu şi singur recunoscut.

La 25 septembrie, o delegaţie a parlamentului semnă la Edinburgh o alianţă cu Scoţia, denumită „Ligă şi Covenant”. Cele două ţări îşi promiteau ajutor reciproc pentru apărarea drepturilor politice ale parlamentelor lor şi a religiei presbi-teriene. A fost ultimul mare succes politic al lui John Pym. Bolnav de mai multe luni, starea sa se agrava în noiembrie şi muri la 8 decembrie. Fu înmormântat în catedrala Westminster, cu onorurile cuvenite unui mare fiu al naţiunii. Zece membri ai Camerei Comunelor purtară coşciugul pe umeri, de-a lungul străzilor capitalei cernite. Parlamentul vota acoperirea datoriilor sale din fondurile statului1.

În anul 1643 începe să se impună prin activitatea sa Oliver Cromwell. La Edgehill se remarcase deja, luptând cu dârzenie în calitate de căpitan aii escadronului 67 de cavalerie, alcătuit pe cheltuiala sa. Erau vreo 60 de oameni – ţărani liberi din ţinuturile-i natale, Huntingdon şi Cambridge. în-frângerea, ca şi altele care urmară, îi serviră lui Cromwell pentru a trage concluzii adânci şi juste despre felul cum trebuia purtat războiul. înţelese în primul rând valoarea cavaleriei şi necesitatea unei solide instrucţii şi discipline a trupelor, înţelese şi ce factor de seamă este moralul în luptă. De un moral ridicat în armata regală nu se putea vorbi, în înţelesul adevărat al cuvântului. El era însă suplinit de un anumit simţ al datoriei, al onoarei de luptător, care izvora la „cavaleri” din prejudecata feudală a lealităţii vasalului faţă de suzeran. Oare în armata parlamentară nu existau posibilităţi pentru crearea unui spirit asemănător? Evident că da, numai trebuia să ştii unde să-1 găseşti. în inima cui era el sădit adânc? Desigur că nu într-a nobililor de felul lui Essex şi Manchester, ale căror şovăieli trădau contradicţia poziţiei lor: mari feudali, cu credinţa jurată regelui, luptau de partea parlamentului, simţindu-se ei înşişi vinovaţi, rebeli. Drepturile politice ale parlamentului nu erau pentru ei un crez izvorât dintr-un interes ce nu s-ar fi putut realiza şi altfel: câştigând graţia regelui.

Atunci, poate burghezia să fi fost mai însufleţită de ideea unei lupte consecvente cu regele? în parte, da. Burghezia mare însă, lumea bancherilor, a negustorilor şi a afaceriştilor de tot soiul din City, hotărât nu. Gromweâll şi mulţi alţii vedeau deja cu dezgust cum această burghezie nu urmărea decât interese meschine de îmbogăţire, gata oricând să părăsească lupta, pentru concesii infime.

Alta era însă starea de spirit a ţăranilor, a meseriaşilor şi a lucrătorilor, a oamenilor simpli. Pentru ei lupta contra regelui, a marii nobilimi feudale şi a clerului anglican era o chestiune de viaţă. Era prilejul de a se elibera de jugul exploatării „şi asupririi. Ura lor faţă de clasele exploatatoare şi instituţiile asupritoare ale statului, dorinţa de a-şi făuri o viaţă mai bună erau chezăşia avântului lor de luptă, a ataşamentului neclintit faţă de cauza parlamentului, de care ei îşi legau nădejdile. Încă nu ştiau cât de amar le vor fi înşelate. Iar puritanismul fanatic al acestor oameni neştiutori putea constitui o bază pentru spiritul de ascultare şi disciplină necesar unei armate bine organizate.

În intuirea acestor fapte, în recunoaşterea necesităţii alianţei cu masele, în canalizarea energiei lor revoluţionare împotriva regaliştilor constă unul dintre principalele merite ale llui Oliver Cromwell, conturându-1 ca o personalitate istorică deosebită. Acest merit ne conduce mai adânc în definirea rolului şi personalităţii sale. Mijloacele potrivite pentru victorie le află în primul rând acela care e sincer preocupat de a o dobândi. Vârfurile nobilimii şi burgheziei nu doreau zdrobirea completă a regelui şi a regimului absolutist, ci doar un compromis care să le garanteze anumite interese înguste de clasă. De aceea nu vedeau şi nu voiau să vadă singura cale de obţinere a unei victorii complete. Ea însemna atragerea în luptă a maselor, a acelora pe care vârfurile nobilimii şi burgheziei îi exploatau, de care se temeau şi îi urau în acelaşi timp.

Între mica nobilime rurală, din care se trăgea Cromwell, şi ţărănimea, mai ales cea liberă şi înstărită – yeomenii – nu existau contradicţii atât de adânci. Iată de ce lui Cromwell interesele de clasă nu-i indicau o rezervă faţă de ţărănime, în aceeaşi măsură ca marilor proprietari de pământ.

În jurul llui Cromwell, Haselrig, Henry Vane şi a altora începe să se schiţeze un curent mai radical decât al majorităţii parlamentului. El se caracteriza prin dorinţa de a purta războiul cu toată hotărârea, pentru a impune regelui nu un compromis, ci o capitulare. Pe plan religios, erau pentru o deplină libertate a conştiinţei. De unde numirea de „independenţi”, întrucât simpatizau cu sectele puritane pe care „presbiterienii” rigorişti voiau să le înăbuşe, încadrându-le într-o disciplină dogmatică şi organizatorică unitară. Din rân-durile independenţilor făceau parte elemente şi mai avansate, de pildă Henry Marten, unul dintre primii republicani, care, în vara lui 1643, fusese aspru atacat de majoritatea parlamentară, alungat din Camera Comunelor şi închis în Tower, fiindcă se pronunţase pentru detronarea şi pedepsirea regelui cu moartea.

După Edgehill, Cromwell spusese lui Hampden: „Detaşamentele voastre se compun în cea mai mare parte din ostaşi bătrâni care nu fac nici o treabă şi din beţivi, iar detaşamentele lor sunt alcătuite din fii de gentlemeni şi din oameni de onoare. Oare credeţi că sufletele acestor oameni decăzuţi şi vidaşi vor fi cândva în stare să-şi măsoare puterile cu gentlemenii aceştia care au onoare, curai şi botărâre? Trebuie să recrutaţi oameni însufleţiţi de o astfel de stare de spirit, încât să-i oblige să se poarte ca nişte gentlemeni, căci în caz contrar veţi fi din nou bătuţi. Trebuie să dispunem de oameni pioşi şi eu ştiu unde putem să-i găsim.” 1.

Nobilul din Cromwell exagera meritele „gentlemenilor” şi îi dicta un dispreţ prea accentuat faţă de „decăzuţii” care totuşi salvaseră de câteva ori parlamentul, luptând cu abnegaţie, chiar dacă erau fără prea multă pricepere. Dar o parte de adevăr era în spusele lui, iar pentru a determina o trezire a conducerii armatei din moliciunea ei, biciul exagerării era folositor.

Din primăvara anullui 1643, Cromwell deveni sufletul aşa-numitei „Asociaţii răsăritene” din comitatele Norfolk, Suffolk, Essex, Cambridge, Huntingdon, Hertford şi, ceva mai târziu, Lincoln. Ce reprezenta această organizaţie? După izbucnirea războiului civil, parlamentul, în teritoriile declarate de partea sa, nu desfiinţase vechile organe ale puterii administrative locale, cum erau de pildă sheriffii. Se consti-tuiseră însă pe lângă ei un fel de „comitete revoluţionare” cu scopul de a face mai operativă acţiunea de organizare militară pe plan local. în unele părţi ele aveau o compoziţie destul de democratică. Astfel pe insula Wight, în sudul ţării, din comitet făceau parte un negustor ambulant, un farmacist, un brutar, doi fermieri şi un ţăran sărac. „Asociaţia răsăriteană” reprezenta o uniune a acestor comitete în ţinuturile amintite, ocupându-se în soecial cu combaterea contrarevoluţionarilor. Activând în cadrele ei, Cromwell depuse o munca neobosită pentru a aduna voluntari şi bani. La 21 martie 1643, parlamentul transmise mulţumiri nou-numitului colonel pentru „însemnatele salle servicii”. Până către sfârşitul anului, el adună peste 1000 de oameni. Cromwell îşi puse în aplicare convingerile Ia care aiunsese. Făcu apel mai ales la yeomeni şi la toţi oamenii, indiferent de poziţia lor socială, neţinând seamă decât de verificarea devotamentului lor faţă de cauza revoluţionară. Contele Manchester, comandantul armatei ce se organiza în aceste comitate, îl acuza, la 10 august, într-o scrisoare: „Colonelul Cromwell nu^şi alege ofiţerii dintre oamenii cu moşii, ci dintre oamenii simpli şi săraci.„. într-adevăr, Cromwell scria la 29 august comitetului din Suffolk următoarele: „. Prefer un căpitan ceva mai simplu îmbrăcat, într-un veston grosolan de lână, dar care să ştie pentru ce luptă şi să îndrăgească în chip conştient cauza. – unuia pe care-1 numiţi gentleman, dar care în afară de acest titlu nu mai reprezintă nimic” 1.

Între ofiţerii recrutaţi de Cromwell se numărau cazangiul John Fox, căruţaşul Thomas Pride, cizmarul John Hewson, căpitanul de marină Thomas Rainsborough, viitori comandanţi militari valoroşi.

În escadroanele lui Cromwell domnea o disciplină severă. Nu erau admise beţia, jaful, înjurăturile, certurile. în general, aceşti oameni, chiar fără ameninţarea pedepselor, îşi impuneau singuri o comportare corectă, izvorâtă din convingerile lor puritane. în contrast cu jafurile şi silniciile săvârşite de ostaşii altor unităţi, îndeosebi de „tâlharii” din cavaleria lui Rupert2 regimentul lui Cromwell se purta omeneşte cu populaţia, câştigându-i simpatia şi sprijinul. Cromwell a pus astfel, din toate punctele de vedere, bazele unei armate de tip nou, a format nucleul unei armate revoluţionare.

Cu ajutorul ei, a obţinut încă în 1643 primele sale succese militare, în ciocnirile mai mici de la Grantham, la 13 mai şi Gainsborough, la 31 iulie. Unindu-se ou trupele conduse de Manchester şi Thomas Fairfax, el pricinui regaliştilor la Winceby, la 11 octombrie, o primă înfrângere gravă într-o bătălie în câmp deschis. Din cei 3000 de ostaşi care compuneau oastea regalistă fură ucişi 600. Cel puţin tot pe atâţia prizonieri şi 35 de steaguri căzură în manile lui Cromwell, care a dovedit cu această ocazie şi un deosebit calm şi curaj personal. Comitatul Lincoln fu curăţat de regalişti. Ei tre-buiră să ridice asediul portului Huli. Principalele forţe ale lui Fairfax, închise aci, se putură alătura din nou trupelor parlamentului.

În acalmia pe care venirea iernii o aduse operaţiilor militare, regele convocă în decembrie 1643, la Oxford, un parlament al său. Aproape 200 de deputaţi regalişti din Camera Comunelor şi vreo 80 de lorzi dezertară definitiv, venind să-şi ocupe locul în acest nou parlament. La Londra mai rămaseră vreo 30 de lorzi şi cam 300 de „cammoneri”. Locurile pert-Robber (= tâlhar).

LEGENDA.

Teritoriu controlat iniţial de parlament tzzzzriTentoriu controlat Ha iniţial de regalaţi t mia de demarcaţie aproximativa între acestea tSSE* Numiri de comitate ¦ „. -:< Hotare de ţâri 41 provincii istorice Wincebv – tocal/tâţi şi date A ale luptelor

        *¦ Direcţii principale de mişcare ale trupelor regaliste

        ^¦Direcţii principale de mişcare ale tru-pebrparlamentare Desfăşurarea războiului civil în anii 1642-1643 rămase vacante în Camera Comunelor se vor completa prin alegeri parţiale, în anii 1644-1645. Tot în decembrie sosi la Londra o misiune diplomatică olandeză, afişând neutralitatea faţă de războiul civil din Anglia şi oferindu-se să medieze între cele două părţi. în realitate, olandezii nu voiau altceva râecât să profite de situaţie pentru a obţine garantarea dreptului de pescuit în apele engleze. Misiunea încetă, după un an, fără să fi realizat niciunul dintre obiectivele propuse.

La 19 ianuarie 1644, armata scoţiană de 20000 de oameni, condusă de Alexander Leslie, trecu din nou peste Tweed. Era rezultatul alianţei dintre parlamentul englez şi cel scoţian, încheiate cu patru luni înainte. Oastea scoţiană se uni cu a lui Ferdinand Fairfax, începând cucerirea comitatului York. în aceeaşi lună, Thomas Fairfax nimici unităţile irlandeze debarcate în nordul Angliei, în ajutorul regelui. Noul an părea să înceapă favorabil pentru parlament. Colaborarea militară cu scoţienii îi dădea o incontestabilă superioritate pe frontul de nord. în februarie 1644 luă fiinţă „Comitetul celor două regate”, organ excepţional însărcinat de parlament cu conducerea operaţiilor militare comune împotriva regelui. Din el făceau parte 7 lorzi, 14 deputaţi ai Comunelor şi 4 comisari scoţieni. Cromwell, avansat cu câteva zile înainte la gradul de general-locotenent, fu chemat să facă parte din acest comitet deosebit de important.

Către sfârşitul primăverii luptele reîncepură, atât în sud cât şi în nord. O armată a parlamentului, condusă de Essex şi Skippon, trebuia să se unească cu aceea comandată de William Waller, pentru un atac asupra Oxfordului. Capitala „cavalerilor” era serios ameninţată, de forţe ce însumau cam 20000 de oameni. în nord scoţienii, împreună cu Fairfax, asediară oraşul York.

Essex şi Waller nu se prea înţelegeau unul cu altul. Din acest motiv, cât şi fiindcă amândoi erau „presbiterieni”, moderaţi, conduseră operaţiile fără nici o convingere şi nu-şi coordonară de loc mişcările. Regele reuşi la 3 iunie să spargă încercuirea, îndreptându-se cu cea mai mare parte a oştirii spre nord, în vreme ce altă parte continua să apere Oxfordul. Oastea lui Waller îl urmări, iar Essex se îndreptă către comitatele de sud-vest, unde obţinu câteva succese: eliberă portul Lyme, asediat de regalişti, cuceri Weymouth şi reuşi s-o sperie pe regina Henrietta Măria, care se afla la Exeter, încât ea fugi în Franţa, unde avea să jrămână definitiv, fără a-şi mai revedea vreodată soţul.

Profitând de despărţirea celor două armate parlamentare, regele reveni în Oxford şi, la 29 iunie, la Oropredy, pe râul Charwell1, îl înfrânse pe Waller atât de grav, încât putu porni nestingherit în urmărirea lui Essex.

Între timp, el trimisese cavaleria prinţului Rupert în ajutorul armatei de nord. La 28 iunie acesta realiză joncţiunea ou trupele contelui Newcastle. Scoţienii şi armata parlamentară ridicară asediul oraşului York şi făcură front cu faţa spre apus. Cale două oşti se întâlniră la 2 iulie 1644 la Marston Moor, la vreo 10 kilometri la apus de York. Aci s-a desfăşurat, prin efectivele aruncate în luptă, cea mai mare bătălie a războiului civil din Anglia. Forţele anglo-scoţiene dispuneau de 27000 ide ostaşi, dintre care 7000 erau cavalerişti. Regaliştii erau 18000. Inferiori ca număr de pedestraşi, ei dispuneau de o cavalerie la fel de puternică.

Ploaia care căzu de mai imulte ori în cursul zilei, con-strânse ambeile armate să se limiteze la un duel de artilerie. Spre seară timpul se mai însenină. Fiind în plină vară, pă-mântul se usca destul de repede pentru a îngădui şarjele cavaleriei.

Cromwell, care comanda flancul stâng, dezlănţui atacul asupra cavaleriei lui Rupert, aflată în faţa sa. Regaliştii contraatacară puternic. în vălmăşagul luptei, Cromwelll fu rănit la gât. Unităţile lui rezistară ca un zid, spre surprinderea lui Rupert, obişnuit ca asaltul călăreţilor săi să împrăştie repede pe adversar. Un atac al unităţilor scoţiene conduse de David Leslie 2 restabili pe deplin situaţia, permi-ţându-i lui Cromwell să treacă da al doilea iureş, decisiv. Cavaleria lui Rupert se împrăştie. Cromwell trimise o parte a unităţilor sale în urmărirea ei, iar cu grosul cavaleriei execută un puternic atac de flanc asupra „tunicilor albe” ale contelui de Newcastle, care atacau centrul oştii parlamentare, condusă de Manchester şi Ferdinand Fairfax. Atacul său pătrunse până fia celălalt capăt al câmpului de luptă, salvân-du-1 pe Thomas Fairfax, care era pe punctul de a fi înfrânt de regimentele lordului Goring.

Rezistenţa regaliştilor se prăbuşi. 1600 de oameni (din care 100 de ofiţeri) căzură prizonieri. Fură capturate 20 de tunuri, 100 de steaguri şi 6000 de muschete. Aproape 4000

Oxford. i adesea şi Leven, după titlul său de nobleţe, spre a-1 deosebi de acest David Leslie, mai târziu baron de Newark, care va deveni şi el peste câţiva ani comandant general al oştii scoţiene.

de regalişti îşi pierdură viaţa. Gloria militară a lui Gromwell era consacrată. „Europa nu a mai văzut până acum ceva asemănător în arta de a conduce armatele” – spunea unul dintre cei doi Leslie1. Chiar Rupert a rămas impresionat, numindu-1 „Cel cu coaste de fier” (Ironside), poreclă ce s-a extins apoi asupra soldaţilor lui Cromwell, în general. De fapt, nu triumfase geniul militar al lui Cromwell, ci se verificase justeţea principiului său în recrutarea şi organizarea armatei. Triumfase o armată revoluţionară, populară, cu un moral ridicat, conştient. învingea, ca totdeauna, noul asupra vechiului.

Nordul ţării căzu complet în mâinile parlamentului. Contele Newcastle fugi pe continent. Rupert se retrase spre sud-vest, cu rămăşiţele faimoasei sale cavalerii, prin comitatele Lancashire şi Cheshire2.

Bătălia de la Marston Moor ar fi putut constitui preludiul victoriei totale şi imediate a. parlamentului. Dacă ea n-a fost exploatată în acest sens, faptul se datorează aceleiaşi conduceri presbiteriene, care niciodată nu voise serios să învingă, iar acum, de când elementele populare înceoeau să-şi facă loc în armată, aproape că se temea mai mult de victorie decât de înfrângere. împăcarea cu regele îi apărea din ce în ce mai preferabilă decât alianţa cu masele populare. Nu pe plan militar prin urmare, ci pe plan politic-social trebuie căutată explicaţia insucceselor care au compromis roadele victoriei de la Marston Moor.

În sud, Essex îşi dădu, în sfârşit, în vileag incapacitatea militară 3. Cu oastea regelui pe urmele sale – oaste întărită în marş de unităţile conduse de prinţul palatin Mauriciu şi lordul Hopton – Essex îşi continuă, senin, „înaintarea” în îngusta peninsulă Cornwall, până când se trezi prins ca în capcană de forţele regale ce veneau din spate. El îşi părăsi armata şi fugi în portul Plymouth. Oastea sa, rămasă sub conducerea lui Skippon, trebui să capituleze la Lostwithiel, în ziua de 2 septembrie 1644. Ofiţerilor şi soldaţilor li se lăsă libertatea, cu condiţia de a preda întreg armamentul.

minimalizează aportul scoţienilor, care a fost totuşi foarte însemnat.

astăzi.

Essex, chiar din acest an, 1644: „Posteritatea va spune că pentru a-i elibera pe englezi de jugul regelui, i-am supus aceluia al poporului de rând!”. Cf. C. H i 11, op. cit., p. 128.

Sosit la Londra, după acest episod mai ruşinos decât zece în-frângeri, lui Essex nu i se făcu nici un reproş, însă cariera lui militară era definitiv încheiată 1.

Înfrângerea din sud, datorită în special nehotărârii şi incapacităţii comandamentului, veni să întărească, indirect, poziţia lui Cromwell şi a „independenţilor”. Ei începuseră să-i acuze pe presbiterieni de şovăieli şi considerau o crimă vărsarea sângelui ostaşilor în aceste condiţii, cerând în fruntea armatei oameni hotărâţi, convinşi de necesitatea victoriei.

Un alt fapt confirmă aproape în acelaşi timp atitudinea şovăielnică a presbiterienilor. După Marston-Moor, Cromwell propuse urmărirea fără întârziere a lui Rupert, pentru a-1 zdrobi cu desăvârşire. Contele Manchester, comandantul suprem al oştirii „Asociaţiei răsăritene” se opuse, invocând motive cu totul fără valoare. El întreprinse în silă câteva atacuri asupra fortăreţelor regaliste din Lincolnshire, dar fără a le duce la bun sfârşit. Tărăgăneala sa exasperantă avu ca rezultat unirea în linişte a resturilor cavaleriei lui Rupert cu grosul armatei regelui, întors din Cornwall şi începerea înaintării acestor forţe din nou în direcţia Londrei! Abia atunci, la somaţiile alarmate ale parlamentului, Manchester binevoi să se deplaseze spre sud, preluând comanda supremă, în locul lui Essex, bolnav.

La 27 octombrie 1644, oastea lui Manchester se ciocni cu cea a regelui, în a doua bătălie de la Newbury. Deşi dispunea de forţe superioare, Manchester, printr-o calculată încetineală, permise regelui să se retragă netulburat către Oxford, lăsân-du-şi artileria şi proviziile la Donnington Castle. Nu numai că trupele parlamentare, ale căror ostaşi începeau a nu mai pricepe de ce nu înving o dată, nu atacară această mică fortăreaţă, dar, datorită manevrelor savante ale comandantului, ele nu fură măcar de faţă pentru a trage un singur foc asupra unor unităţi regale care, după 12 zile, reveniră la Donnington Castle şi transportară la Oxford, ca la plimbare, artileria şi proviziile părăsite în primul moment, până când regele, se vede, nu apucase a-şi da seama de amabilitatea lui Manchester.

Atitudinea comandamentului devenea intolerabilă. La 10 noiembrie 1644, se ţinu lângă Donnigton Castle un consiliu militar al oştirii parlamentare. Manchester, refuzând să mai continue campania, motivă insuccesele din ultima vreme prin. „voia providenţei”. Cromwell insistă pentru un atac

        * Va muri în 1646, în vârstă de 55 de ani.

decisiv, arătând pericolul apropiat al unei intervenţii franceze, care reieşea din nişte scrisori ale reginei, interceptate recent de parlament1.

Manchester dădu din umeri plictisit şi, poate fără să vrea, îşi trăda deodată gândul ascuns, lealismui şi laşitatea ce îl stă-pâneau, pe el şi pe ceilalţi presbiterieni.

— De vom înfrânge pe rege de nouăzeci şi nouă de ori, el rămâne tot rege, împreună cu urmaşii săi. Dar dacă regele ne va înfrânge pe noi măcar o singură dată, vom fi spânzuraţi cu toţii, iar urmaşii noştri vor ajunge robi.

Cromwell însă îi răspunse cu dârzenia lui aspră:

— Mylord, atunci pentru ce aţi mai luat armele? în seamnă că nu trebuie să mai luptăm! Mai bine să încheiem o pace, oricât de înjositoare!”

Manchester n-avu ce să mai spună, dar rămase la punctul său de vedere. Armata parlamentului se retrase spre Rea-ding, în vreme ce regele, la 23 noiembrie, îşi făcea intrarea triumfală în Oxford.

Consiliul de lângă Donnigton Castle marchează începutul rupturii dintre presbiterieni şi independenţi. Cu intuiţia lui rapidă şi precisă, Cromwell simţise un lucru: poporul se săturase să moară fără rost, pentru a face jocul socotelilor „partidei sacului cu bani”, cum începu a-i porecli pe presbiterieni. Simţea că poate să învingă şi că victoria îi era furată de conducătorii săi. Evenimentele îi deschideau ochii. Dobân-dea experienţă, judecată, învăţa să distingă bine duşmanul, falsul prieten.

Cromwell se puse cu hotărâre în fruntea acelora care voiau să învingă. Abia întors în Londra, el spuse răspicat ce avea de spus în această privinţă.

ARMATA „NOULUI MODEL”

V enise o nouă iarnă. A doua de când începuse războiul. Operaţiile militare trebuiră să înceteze câtva timp. Era un răgaz potrivit pentru ca taberele să-şi refacă forţele, să întocmească bilanţul faptelor petrecute şi planurile de viitor. Regaliştii ţineau cu orice preţ să treacă drept învingători şi după acest al doilea an de lupte. Cu tot dezastrul de la Mar-ston Moor, bunăvoinţa conducătorilor presbiterieni ai trupelor parlamentare le oferise o nesperată reabilitare, dătătoare de noi nădejdi. Reintrarea triumfătoare a regelui în Oxford era menită să păstreze cu orice preţ încrederea „cavalerilor”, zdruncinată o vreme, după înfrângerile din nord.

La Londra, în schimb, domnea o nemulţumire abia înăbuşită. Parlamentul era şi nu era învingător. Ostaşii simpli văzuseră cu ochii lor cum armata regelui scăpase unor lovituri care ar fi trebuit doar date, pentru a fi hotă-râtoare. Lipsurile materiale se agravau, în capitală şi în provincie. Se trăia cu sentimentul că războiul se prelungeşte inutil. Trebuia făcut ceva. Altfel se ajungea la înfrângere, căci masele populare, mai curând sau mai târziu, ar fi sfârşit prin a-şi pierde încrederea în parlament. Majoritatea pres-biteriană, sprijinită de conducătorii scoţieni, vedea rezolvarea lucrurilor în reluarea tratativelor şi împăcarea cu regele. Independenţii socoteau însă că împăcarea nu poate avea loc înainte de dobândirea prealabilă a unei victorii depline.

Disputa izbucni, pătimaşă, în aceeaşi zi în care la Oxford se sărbătorea „victoria” regală. Parlamentul deschisese o dezbatere pe marginea desfăşurării războiului. în Camera Comunelor, Cromwell expuse un raport în care-1 atacă fără cruţare pe Manchester, acuzându-1 de tărăgănare trădătoare, „înfrângerile – spuse el – au provenit din faptul că, din capul locului, luminăţia sa n-a dorit să transforme acest război într-o victorie” 1.

Contele nu-i rămase dator. Luă cuvântul în Camera Lorzilor, acuzându-1 la rându-i pe Cromwell de „nesupunere” faţă de ordinele sale, date în calitate de comandant suprem, de „îndemn la răzvrătire”. Cită anumite afirmaţii atribuite lui Cromwell: că de-abia aşteaptă ziua când nu vor mai fi aristocraţi în Anglia, că va întoarce armele împotriva scoţienilor, dacă aceştia vor insista să impună Angliei organizarea bisericească presbiteriană, că întâlnindu-1 pe rege în luptă ar fi gata să descarce pistolul în el ca în orice alt vrăjmaş ş.a. 2. Manchester şi lorzii se gândeau chiar să înainteze împotriva lui Cromwell, un act formal de acuzare. Juriştii, consultaţi în această privinţă, îi îndemnară la prudenţă. Cromwell era prea popular în armată; numele său devenise cunoscut în ţară, asociat cu satisfacţia victoriilor; în Camera Comunelor dispunea de asemenea de sprijinul unui mare număr de deputaţi.

Polemica se prelungi vreo două săptămâni, arătând limpede formarea a două partide în parlament. Ea va constitui, în ianuarie 1645, obiectul broşurii Cearta între contele Manchester şi Oliver Cromwell unul din primele pamflete politice ale independenţilor. în Camera Comunelor alţi deputaţi se alăturară lui Cromwell, zugrăvind starea grea a ţării şi nemulţumirea populaţiei. „Victoriile noastre. – spuse unul dintre ei – au intrat parcă într-un sac fără fund. Ce câştigăm într-o perioadă de timp, pierdem într-alta. Vistieria este isecătuită, iar ţara pustiită. Jocul de-a războiul încetează o dată cu venirea toamnei, numai pentru a fi reluat în primăvara următoare; parcă sângele ce se varsă ar servi doar ca îngrăşământ pentru semănăturile noilor lupte” 3.

Cromwell dovedi un tact politic deosebit, dictat şi de ataşamentul sincer pe care-1 simţea pentru cauza revoluţiei, pentru victoria ei. în cursul unei noi cuvântări, ţinute la 9 decembrie 1644, el îşi retrase învinuirile împotriva lui Manchester, susţinând că, privind lucrurile mai adine, înfrânge-rile nu provin din greşelile unuia sau altuia; ele vor putea armata din nord cu propunerea de a detrona pe rege. Manchester suspecta de-atunci pe Cromwell de a fi sprijinit din umbră acest proiect. Cf. Rawson Gardiner, op. cit., I, pp. 431, 471.

fi evitate numai prin reorganizarea întregii armate pe baze noi. „Ce spun despre noi vrăjmaşii? Ce spun despre noi chiar acei oameni care, la deschiderea acestui parlament, se numărau printre prietenii noştri? Ei spun că membrii ambe lor Camere s-au cocoţat în diferite posturi înalte şi că, da torită legăturilor din parlament şi a influenţei pe care o au în armată, se menţin la putere şi nu permit să se termine mai repede cu războiul, temându-se ca nu cumva, o dată cu în cetarea ostilităţilor, să sosească şi sfârşitul propriei lor puteri.

Eu vă spun toate acestea pe faţă, în timp ce alţii dis cută pe la colţuri. Dacă armata nu va fi organizată în alt fel, iar războiul nu va fi dus cu mai multă hotărâre, atunci poporul nu va mai putea să-1 mai suporte şi vă va obliga să încheiaţi o pace ruşinoasă” 1.

Lovitura lui Cromwell era de o abilitate deosebită. Se disculpa de bănuiala de a fi condus de ură personală împotriva lui Manchester, atingându-şi în acelaşi timp scopul: de a-i înlătura pe presbiterieni de la conducerea armatei. La propunerea sa, Camera Comunelor, influenţată de modul cum prezentase el lucrurile în discursul de la 9 decembrie, vota „Legea renunţării voluntare” (la 19 decembrie), potrivit căreia toţi membrii parlamentului trebuiau să renunţe de bunăvoie la funcţiile lor în armată. Un fel de lege împotriva cumulului. cu consecinţe politice extrem de însemnate. Se deschidea posibilitatea ca în fruntea armatei să se ridice oameni noi, ca ea să ajungă sub controlul partidei independenţilor.

Camera Lorzilor, la 15 ianuarie 1645, refuză să aprobe legea care lipsea pe marii nobili de orice influenţă în comandamentul armatei. Ea îşi motiva refuzul prin aceea că legea „răpeşte nobilimii privilegiul de a-şi vărsa sângele pentru patrie” (?!). De asemenea, socotea că armata va fi „dezorganizată” printr-o astfel de măsură. în nădejdea că reorganizarea armatei se va dovedi anevoioasă, lorzii mai spuneau că e necesar să fie cunoscută şi examinată noua ei structură, înainte de a hotărî ceva asupra comandamentului. Cromwelî şi independenţii erau pregătiţi pentru această eventualitate. Ei prezentară grabnic planul de alcătuire a unei „New Model Army” – o armată de un model nou. Proiectul fu aprobat de Camera Comunelor la 28 ianuarie 1645; lorzii, nevoind să rişte o atitudine prea constant obstrucţionistă, aprobară şi ei legea, în februarie. Ea prevedea constituirea unei armate unice, cu un efectiv de 21500 de oameni. O treime din efective o formau regimentele de cavalerie. Pentru întreţinerea ei fu votat un buget anual de 580000 de lire sterline. Armata trebuia să aibă un comandament şi un regulament disciplinar unic; se adopta uniforma cu tunică roşie pentru toate unităţile, iar recrutarea era obligatorie.

În funcţia de comandant suprem fu propus şi confirmat Thomas Fairfax, atunci în vârstă de 33 de ani. El se remarcase în luptele din nord, împotriva contelui de Newcastle, iar atitudinea sa politică, nu îndeajuns de definită, făcea ca el să fie acceptat şi de presbiterieni1. Postul de comandant al cavaleriei, care echivala cu acela de adjunct al lui Fairfax, fu lăsat deocamdată vacant. Al treilea ofiţer superior ca rang şi funcţie, comandant al infanteriei, deveni Philipp Skippon; popularitatea sa în masele londoneze nu scăzuse după capitularea de la Lostwithiel, a cărei răspundere apăsa asupra lui Essex.

Armata „Noului Model” a fost prima armată din istoria Angliei, organizată pe baze moderne. Prin centralizarea ei strictă, prin faptul că dispunea de un buget asigurat, era superioară oricărei armate de pe continent. Mai presus de toate, ea era o armată revoluţionară prin componenţa ei socială. Nucleul cavaleriei sale îl formau unităţile „Asociaţiei răsăritene” – „Coastele de fier” recrutate de Cromwell.

Baza socială a noii armate o forma în primul rând ţărănimea liberă – yeomenii. Ei „constituiau principalul punct de sprijin al lui Cromwell” – spune Marx 2. Ofiţerii ridicaţi din rândul oamenilor simpli, pe baza meritelor lor militare – Pride, Hewson, Fox, Rainsborough, Harrison ş. a. – de-veniră colonei, comandanţi de regimente. De fapt, întreaga reorganizare a armatei nu era decât o generalizare a principiilor care-1 conduseră pe Cromwell în recrutarea primelor sale detaşamente. Armata „Noului Model” n-a fost numai o măsură de ordin militar, ci mai ales una de ordin politic. Ea consfinţea principiul războiului purtat de burghezie şi de noua nobilime în alianţă cu masele. Avântul revoluţionar al maselor a fost încadrat în forme organizate, sub controlul parlamentului. Era o dublă lovitură din partea conducătorip. 720.

lor revoluţiei. Ei foloseau masele ca forţă de şoc antifeudală, evitând astfel dezlănţuirea luptei lor în mod spontan, „de jos” şi pe linia proprie a maselor, linie ce putea prezenta un pericol, prin radicalismul ei, chiar pentru burghezie şi noua nobilime.

Lupta politică dintre presbiterieni şi independenţi nu s-a desfăşurat, în aceste zile, numai în jurul reorganizării armatei. Se conturează de pe acum faptul că independenţii, preocupaţi de problema militară şi reuşind să-şi atingă scopul în această direcţie, vor avea în armată principalul lor bastion de sprijin. în schimb presbiterienii, majoritari în parlament, îşi menţin iniţiativa şi superioritatea pe plan strict politic.

Din îndemnul lor şi îndeosebi, al reprezentanţilor Scoţiei, în „Comitetul celor două regate” se reiau tratativele de pace între delegaţii regelui şi cei ai parlamentului, în orăşelul Uxbridge, la apus de Londra. împotrivirea regelui faţă de condiţiile parlamentului – cam aceleaşi din cursul tratativelor anterioare – făcu să eşueze înţelegerea. Regele era încurajat de veştile despre răscoala regalistă din Scoţia, condusă de Montrose. Acesta, cu o oaste de highlanderi, întărită cu detaşamente irlandeze, trecuse prin foc şi sabie teritoriul clanului Campbell, pricinuind lui Argyll o grea înfrângere la Inverlochy, la poalele muntelui Ben Nevis (2 februarie 1645). Slăbirea poziţiei scoţienilor convenantişti prin această răscoală, îl făcea pe Carol I să spere în desfacerea alianţei dintre scoţieni şi parlament, sau în ineficacitatea ei, în cursul campaniei ce se prevedea pentru vară.

O altă problemă în jurul căreia, se înăspri polemica dintre presbiterieni şi independenţi a fost aceea a organizării bisericeşti, cu implicaţiile ei politice. Presbiterienii voiau să impună obligativitatea strictă a dogmelor şi organizării lor bisericeşti. în pregătirea acestui fapt, încă din 14 iunie 1643 reintroduseseră cenzura, e drept, fără prea multă severitate, întărirea şi înmulţirea sectelor independente îi determină să insiste asupra acestor chestiuni. La 23 decembrie 1644, parlamentul decretă obligativitatea cultului presbiterian, iar cu ocazia votării legii de constituire a armatei „Noului Model”, impuse tuturor ofiţerilor să depună în termen de 20 de zile, jurământ de credinţă pe „Covenantul” presbiterian. Măsura, inclusă în lege cu tot protestul lui Cromwell. determină demisia din armată a unor ofiţeri, printre care şi John Lilburne. Această victimă a persecuţiilor lui Laud se înrolase în armată, distingându-se şi ajungând până la rangul de locotenent-coionel. Pe plan politic el, cu Henry Marten şi alţi câţiva, făcea pe atunci parte din grupul radical, republican, de la extrema stângă a partidei independenţilor.

Independenţii se străduiră să împiedice măsurile presbi-terienilor, socotindu-le un atentat la libertatea conştiinţei, în timpul unei scurte şederi în Londra, Cromwell, împreună cu Oliver Saint-John şi cu Henry Vane reuşiseră să determine parlamentul să adopte, la 13 septembrie 1644, o aşa-numită „Ordonanţă de acomodare”, care prevedea rezolvarea conflictelor religioase în temeiul principiului toleranţei. Acum presbiterienii îl îngropau din nou. Unul dintre oratorii lor declară în parlament: „Dacă diavolul ar avea de ales între reintroducerea liturghiei în acest regat şi între libertatea religioasă, el ar alege-o pe cea de-a doua”.

Concepţia presbiterienilor asupra libertăţii conştiinţei se mişcă pe un plan paralel cu acela al evoluţiei concepţiei lor politice în general. Ei considerau mai periculoasă libertatea conştiinţei decât însuşi catolicismul, la fel după cum ajunseseră a suspecta mai mult alianţa cu masele, decât împăcarea cu regele.

Numeroşi fură aceia care se ridicară în numele apărării libertăţii de gândire. John Milton îşi publică acum * lucrarea „Areopagitica”, dedicată parlamentului, în care pledează pentru această cauză şi combate cenzura asupra cuvântului scris. „Priviţi – spunea el Lorzilor şi Comunelor – la această capitală puternică, oraş al refugiului, adăpost al libertăţii, înconjurat şi îngrădit de protecţia divină. într-însul nu mai sunt atâtea ciocane şi nicovale, pentru a umple cu platoşe şi arme făurăria războiului dus de Adevărul înarmat întru apărarea Dreptăţii oropsite, câte capete şi pene ce făuresc în licărul opaiţului gânduri noi, ca tribut apropiatei reforme. Libertatea, Lorzi şi Comune, ne-a creat propria voastră politică. libertatea, care e doica tuturor sufletelor mari” 2.

Apropiindu-se de obiectul direct al strălucitei sale pledoarii, Milton continua, evocând printre altele vizita pe care o făcuse în Italia lui Galileu, prizonier al Inchiziţiei: „Nu neg că este în interesul suprem al bisericii şi al statului să vegheze cum se comportă cărţile, ca şi oamenii, şi, la nevoie, să le închidă, să le întemniţeze şi să le aplice După justiţia cea mai aspră„, întocmai ca unor răufăcători. Deoarece cărţile nu sunt câtuşi de puţin nişte lucruri moarte, ci cuprind în ele o putere de viaţă, ce le face să fie la fel de active ca şi sufletul care le-a zămislit; ba chiar, asemeni unor fiole, ele păstrează esenţa şi substanţa cea mai pură a cugetului viu care le-a crescut. Pe de altă parte, dacă nu se procedează cu băgare de seamă, primejdia de a ucide o carte bună e la fel de mare ca aceea de a ucide un om. Cine ucide un om, ucide o fiinţă raţională. dar cine ucide o carte bună, ucide însăşi raţiunea. O carte bună este sângele viu şi preţios al unei minţi viguroase, anume păstrat şi îmbălsămat pentru o viaţă dincolo de viaţa obişnuită. Adesea mişcarea de revoluţie a veacurilor nu recuperează pierderea unui adevăr respins la vremea lui, şi a cărui lipsă înrăutăţeşte starea unor naţiuni întregi” 1.

Rămâne de subliniat însă faptul că nici Milton, nici independenţii în general, nu concepeau libertatea conştiinţei, a tiparului, în sens absolut. Nu înţelegeau nici un moment să o acorde regaliştilor, „papiştilor”, ci şi-o apărau doar pe a lor, împotriva tendinţei presbiterienilor de a o înăbuşi. „Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decât domnia liberei concurenţe pe tărâmul conştiinţei”2. Dar această „liberă” concurenţă nu e altceva decât formula ideală care permite impunerea dreptului celui mai tare. La fel cu faimosul „imperiu al raţiunii”, exaltat de filosofia luministă a veacului al XVIII-lea. – care nu era altceva decât „imperiul idealizat al burgheziei” 3 – libertatea conştiinţei apărată de ideologii burgheziei revoluţionare engleze de la mijlocul veacului al XVII-lea nu depăşeşte nicidecum sfera unor determinate interese de clasă; ele, după cucerirea puterii politice, vor duce la dictatura de fapt a burgheziei, în ordinea materială şi spirituală.

Mai practic şi mai realist decât Milton, Cromwell vedea ideea libertăţii conştiinţei printr-o prismă utilitară. Repro-şându-i scoţianului Crawford, general-maior în armata lui Manchester şi unul dintre reprezentanţii Scoţiei în „Comitetul celor două regate”, faptul că pedepsise pe un ofiţer penPetre Solomon, Bucureşti, 1959, pp. 183-184.

ed. a VT-a, E. S. P. L. P., Bucureşti, 1958, p. 57.

        'Friedrich Engels, Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă, înKarlMarx – Friedrich Engels, Opere alese, voi. II, ed. a Ii-a, Bucureşti, 1955, p. 123.

tru convingerile sale anabaptiste l, Cromwell spunea: „Feri-ţi-vă să fiţi aspru sau să vă lăsaţi îndemnat de alţii la asprime faţa de aceia cărora nu aveţi să le imputaţi altceva decât faptul că nu sunt întru totul de acord cu voi în chestiunile religioase. în alegerea slujitorilor săi, statul n-are a se preocupa de conştiinţa lor. îi e de ajuns dacă îl slujesc cu vrednicie” 2.

Deocamdată, această dispută s-a rezolvat în favoarea pres-biterienilor. Ea a avut însă ca rezultat imediat impunerea şi mai accentuată a lui Cromwell ca şef al „stângii” parlamentare: „marele independent”, îl porecliră adversarii. Ceea ce voia să fie o ironie, servi însă consolidării popularităţii sale.

Începuturile luptei dintre presbiterieni şi independenţi făcură să treacă destul de puţin observat procesul arhiepiscopului William Laud. După o detenţiune de trei ani, el fu judecat, tot prin procedura unui „Bill of Attainder” – fără semnătura regală – şi executat la 10 ianuarie 1645.

La 3 aprilie 1645, Camera Lorzilor aprobă o nouă versiune a „Legii renunţării voluntare”. în timp de 40 de zile trebuiau să demisioneze din posturile de conducere în armată toţi membrii parlamentului, numiţi în aceste funcţii după data de 20 noiembrie 1640. Reînnoirea comandamentului era astfel, un fapt împlinit. Essex, Manchester şi alţii demisionară. Cromwell trebuia să facă la fel, dar Fairfax, în calitatea lui de comandant suprem, îl declară indispensabil. Parlamentul îi prelungi termenul până la care era obligat să renunţe la post, iar apoi, în urma unor petiţii venite din partea populaţie: Londrei şi a ofiţerilor, la 10 iunie hotărî exceptarea lui definitivă de sub prevederea legii şi numirea sa în calitate de comandant al cavaleriei şi adjunct al lui Fairfax.

Înainte de reînceperea luptelor, regaliştii se întrecuseră în batjocuri la adresa ofiţerilor parlamentului, promovaţi în grade superioare, din oameni simpli. De la primele ciocniri însă, noua armată le impuse respect. Disciplina, spiritul combativ al ostaşilor, hotărârea comandanţilor făcuseră din armata „Noului Model” un instrument de luptă incomparabil superior trupelor regale.

În sud-vest, fortăreaţa Taunton 3 rezistă tuturor atacurilor trupelor conduse de prinţul de Wales, Hyde şi Colepepper.

Numele comandantului garnizoanei deveni întâia dată cunoscut: era colonelul Robert Blake. în acelaşi an, el va fi numit amiral în flota parlamentară, calitate în care, în deceniul următor, se va acoperi de glorie în războaiele cu Olanda şi Spania.

În comitatele de centru, armata regală începu campania din 1645 înaintând spre nord. I se atribui intenţia de a continua marşul până în Scoţia, pentru a se uni cu Montrose. Mai prudentă decât trebuia, armata scoţiană bătu în retragere, cu mult înaintea sosirii regelui. Lăsate fără sprijin, unităţile parlamentare ce înconjurau Chester suspendară asediul. La 30 mai regele era încă în centrul Angliei, unde cuceri oraşul Leicester.

În acest timp, oastea lui Fairfax pregătea asedierea Ox-fordului, apărat de cel de-al doilea fiu al regelui, ducele de York. La vestea căderii Leicesterului oastea parlamentară se îndreptă şi ea spre nord.

În tabăra regală părerile erau împărţite. Prinţul Rupert susţinea înaintarea spre Scoţia. Lordul Digby era de părere să înfrunte adversarul spre sud, pentru a nu-i lăsa pe mână tot centrul Angliei. Regele înclină pentru ultima părere, dar nu luă nici o măsură imediată pentru pregătirea apropiatei bătălii, ci merse pentru câteva zile la vânătoare. Era tocmai timpul de care aveau nevoie trupele parlamentului pentru a se concentra lângă oraşul Northampton. Confirmat de parlament ca general-şef al cavaleriei, Cromwell sosi în tabără 1, primit cu nesfârşite ovaţii. Consiliul militar decise atacul fără întârziere. Oastea înainta către Leicester şi în dimineaţa de 14 iunie 1645 se găsi faţă în faţă cu trupele regelui, pe colinele situate la 1-2 mile la nord de satul Naseby.

Între poziţiile celor două armate se afla o mică vale, uşor ridicată la mijloc, de unde izvorau două pârâiaşe care o străbăteau în lungime, unul spre răsărit, altul spre apus, pier-zându-se fiecare în nişte mici mlaştini, cam la doi kilometri una de cealaltă.

Pe lăţimea acestui front, armata parlamentului era orientată cu faţa spre miazănoapte. Număra cam 14000 de ostaşi, din care aproape jumătate erau cavalerişti. Flancul drept era comandat de Cromwell. Centrul, format din infanterie, era sub comanda lui Fairfax şi Skippon, iar cavaleria de pe aripa stingă era încredinţată lui Henry Ireton. Tot aci, la adăpostul uneî pădurici, aştepta în rezervă regimentul de dragon! al colonelului Okey.

Armata regală nu însuma decât vreo 7500 de oameni. Cavalerişti erau vreo 4000. Ordinea ei de bătaie era întru totul asemănătoare cu cea a parlamentarilor. Cavaleria pe flancuri, la mijloc pedestrimea. Cei doi adversari direcţi de la Marston Moor n-aveau să se întâlnească de astă dată. Rupert comanda grosul cavaleriei tot la flancul drept, avându-1 în faţă pe Ireton. Pedestrimea regală era condusă de sir Jacob Astley, iar flancul stâng de sir Marmaduke Langdale.

Artileria n-a jucat un rol însemnat nici în această bătălie. Pe la orele 10 dimineaţa, cavaleria se avântă la asalt cu săbiile scoase, în strigătele de luptă ale celor două tabere. Parola regaliştilor era „Regina Măria”, a parlamentarilor „Domnul e tăria noastră”.

Ca de obicei, năvalnicul prinţ Rupert luă iniţiativa. Cavaleria sa răzbi pe cea a lui Ireton, lovind şi în regimentele de infanterie din centru. Unităţile parlamentare cedară teren, părăsiră colinele, retrăgându-se aproape o milă, către izvoarele unui râu, Avon 1. Unele se împrăştiară. în situaţia deosebit de grea, Fairfax nu mai ţinu seamă de calitatea lui de comandant suprem: luptă ca un simplu ostaş. O lovitură de sabie îi smulse coiful de pe cap, fără însă a-1 răni. în schimb, fu rănit Skippon. Ireton de asemenea; pentru scurt timp ei căzu chiar prizonier, dar ai săi îl scăpară.

Ca şi la Marston Moor, soarta bătăliei fu hotărâtă şi de astă dată de cavaleria lui Cromwell. Atacul lui Langdale se frânse în faţa ei, ca într-un zid de granit. înaintând la rân-dul său, Cromwell împinse înapoi flancul stâng al regelui şi-i atacă centrul, oprindu-1 şi dând răgaz lui Fairfax să se regrupeze2. întregul front se întorsese, ca o pârghie uriaşă, spre stânga, pe direcţia nord-est – sud-vest. Rezervele trupelor parlamentului intrară în luptă. Pedestraşii regelui fură zdrobiţi. în panica generală, nici încercarea personală a lui Carol de a organiza un contraatac nu mai avu succes. „Cavalerii” depuneau în masă armele. Regele, cu o mică suită, fu Shakespeare, Stratford-on-Avon.

Alfred H. Burne şi Peter Young, The great civil war, Londra, 1959, opinează că rolul lui Cromwell în această bătălie ar fi fost totuşi mai mic decât al lui Fairfax. Cf. recenzia lui Lindsay Boynton, în „The English Historical Review”, ianuarie 1961,

ˇol. LXXVI, nr. 298, pp. 153-154.

văzut galopând nebuneşte pe uliţele târguşorului Harborough. Găsi scăpare de urmăritori abia la Leicester, la vreo 30 km spre nord de locul dezastrului. într-o oarecare ordine, deşi grav descompletată, se retrase doar cavaleria lui Rupert, către apus.

Numai trei ore a durat lupta în care au fost nimicite ultimele forţe importante ale regelui. în mâinile învingătorilor căzură 5000 de prizonieri, întreaga artilerie cu muniţiile ei, aproape toate stindardele, inclusiv cel al regelui. Capturară şi lagărul armatei, în care se aflau multe dintre familiile „cavalerilor”. în cortul regal fu găsită o întreagă corespondenţă a lui Carol, dovedind uneltirile sale în vederea intervenţiei străine şi toată duplicitatea ascunsă în dosul tratativelor cu parlamentul. „Sir – scrise Cromwell în aceeaşi seară speakerului Camerei Comunelor, William Lenthall. – aceasta n-a fost altceva decât mâna Domnului şi lui singur i se cade slavă pentru victorie.”. Dar încheia cu cuvintele: „Oamenii cinstiţi v-au slujit cu credinţă în această împrejurare”. Cromwell era prea realist pentru a nu-şi da seama în ce măsură victoria se datora vitejiei ostaşilor simpli. Cât despre „mâna Domnului”, invocarea ei devenise pentru aceşti puritani o chestiune de eleganţă oratorică sau epistolară.

Oastea parlamentului cuceri Leicester, patru zile după bătălie. Regele plecase mai departe spre nord, în comitatul York, cu frânturi neînsemnate ale armatei. Fairfax şi Cromwell nu socotiră necesar să-1 urmărească. Se îndreptară spre comitatele de sud-vest, unde mai acţiona încă o armată regală, condusă de lordul Goring. O zdrobiră la Long Sutton 1, la 10 iulie, şi eliberară oraşul Taunton, asediat din primăvară.

În aceste regiuni ţărănimea era în plină răscoală, încă din primii ani ai războiului civil. Mişcarea era deosebit de puternică în Wiltshire, Dorsetshire şi Somersetshire, dar cuprinsese şi alte ţinuturi din sud, sud-vest şi spre nord, până în Wa-les. Ţăranii răsculaţi erau numiţi clubmeni, adică „ciomăgaşi”. Nu fiindcă ar fi fost înarmaţi doar cu un simplu ciomag, cum se crede de obicei, ci mai mult ca o dovadă de dispreţ. în primăvara şi în vara anului 1645, mişcarea lor atinse cea mai mare intensitate şi întindere. Mişcarea clubmenilor era rezultatul exasperării ţărănimii din cauza jafurilor armatelor şi a distrugerilor pricinuite de război. Dezorientaţi ideologiceşte, clubmenii au făcut din încheierea păcii principala lor revendicare şi înclinau înspre tabăra regală, lăsându-se atraşi de solicitudinea înşelătoare şi interesata pe care păru a Ie-o arata la un moment dat chiar prinţul Rupert. Majoritatea parcici-panţilor la această mişcare erau ţărani; nu lipseau însă meseriaşi de la sate şi chiar orăşeni. Printre conducători se în-tâlnesc meseriaşi şi negustori, ba chiar mici nobili şi preoţi1.

Când armata parlamentului pătrunse în sud-vest, club-menii i se împotriviră. Din ordinul lui Fairfax şi al lui Crom-well ei fură atacaţi şi zdrobiţi pretutindeni. Fu cucerit principalul lor centru, oraşul Shaftesbury.

Episodul e foarte semnificativ pentru politica claselor conducătoare ale revoluţiei engleze. Sub influenţa unor conducători pentru moment mai „de stânga”, cum se arăta Cromwell, ele acceptaseră alianţa cu ţărănimea, împotriva taberei feudalo-absolutiste. Dar numai o alianţă organizată, condusă şi controlată de ele. Ţăranul înregimentat şi disciplinat era bun, cel care lupta pe cont propriu ca să-şi apere familia şi gospodăria era un criminal. Nici o înţelegere nu răzbate în mintea lui Cromwell pentru aceşti „răufăcători de clubmeni”; cu maxima indulgenţă de care era capabil, îi numeşte în rapoartele către parlament „bieţi oameni proşti”. Burghezia şi noua nobilime engleză, în măsura în care o parte a lor era pentru alianţa cu masele populare, o voiau numai în vederea realizării intereselor şi scopurilor proprii. Pentru aceste mase, pentru interesele lor, nu voiau să facă nimic.

În timpul acesta regele Carol, cu resturile oştirii sale, ajunsese până la Doncaster, în comitatul York. Despre moralul falnicilor cavaleri vorbeşte de la sine faptul că, venin-du-le aci vestea despre o mişcare a trupelor scoţiene ale lui David Leslie, mulţi îl părăsiră pe rege: el însuşi fugi îndărăt spre miazăzi şi ajunse la Oxford la 29 august. In realitate armata scoţiană, care asedia Hereford 2, îşi trimisese doar cavaleria spre nord, dar nu împotriva regelui, ci pentru a face faţă gravelor evenimente din Scoţia.

Răscoala regalistă condusă de Montrose lua proporţii. La 15 august 1645, la Kilsyth, ducele de Argyll fusese greu în-frânt. Edinburgh şi Glasgow deschiseră porţile învingătorului.

Încurajat de aceste ştiri, Carol părăsi din nou Oxford, la 31 august, cu o mică oaste, îndreptându-se către Hereford. La apropierea sa armata scoţiană încetă complet asediul, re-trăgându-se spre nord. Regele merse în Wales, petrecând câteva tarele ţinutului Wales.

zile la castelul Raglan. Aci îl ajunse o ştire de necrezut pentru el. Prinţul Rupert, căruia îi era încredinţată apărarea portului Bristol, capitulase la 11 septembrie! Şi doar cu câteva zile înainte îi scrisese că oraşul mai poate rezista patru luni. Bătăiosul prinţ părea a se fi descurajat şi săturat de gloria armelor. Neînţelegerile pe care le avea de câtva timp cu lordul Digby, principalul consilier al regelui, îl indispuseseră. Căderea unuia din forturile de apărare, deşi nu hotărâtoare pentru soarta oraşului asediat, îl decise să intre în tratative, terminate în câteva ore. în schimbul predării oraşului, Fairfax îi oferi libertatea de a merge nestingherit la Oxford, dându-i chiar o gardă de 1000 de oameni din trupele parlamentului, spre a-1 conduce în toată siguranţa.

Se ridica întrebarea: oare se poate atribui capitularea Bristolului numai descurajării sau nemulţumirilor personale ale acestui – e drept – tânăr (26 de ani) şi cam zvăpăiat principe? Nu cumva starea de spirit a locuitorilor oraşului fusese aceea care îl făcuse pe Rupert să-şi dea seama că rezistenţa nu mai poate continua multă vreme? Bristolul, după cum s-a mai spus, era al doilea port al Angliei, după Londra. E foarte de înţeles ca burghezia comercială, numeroşii meseriaşi şi lucrători din oraş să nu-i privească cu ochi prea buni pe regalişti. Un contemporan descrie astfel atmosfera din Bristol, în 1645: „Cauza şi partida regelui erau sprijinite în acel oraş de două extreme: una – oamenii bogaţi şi puternici – alta – cei de teapa cea mai de rând. Era însă detestată de cei din starea mijlocie, adevăraţii şi bunii cetăţeni.” 1

Capitularea îl scoase din fire pe rege. îi scrise lui Rupert: „E cea mai grea încercare ce mi-a fost dat să îndur vreodată. Ce-o să se aleagă de noi, dacă cineva atât de apropiat ca tine – rudenie de sânge şi prieten – se face vinovat de asemenea laşitate?”. îl demise pe prinţ din toate funcţiile şi îi trimise un paşaport „spre a-şi căuta un rost dincolo de Canal” 2.

Cearta atât de gravă dintre Carol şi Rupert avea o explicaţie mai ascunsă. Altfel ar fi cam greu de înţeles izbucnirea atât de violentă a regelui faţă de un om care-i adusese totuşi mari servicii, iar acum, în situaţia de după Naseby. mare lucru nu mai putea pretinde nici celui mai fanatic regalist.

        * Alfred Stern, op. cit., p. 159.

Carol ajunsese a avea oarecari bănuieli împotriva nepotului său. Fratele mai mare al acestuia, prinţul Karl-Ludwig, se afla de un an la Londra, făcând avansuri parlamentului, din partea căruia primise în mai 1645 o pensie de 8000 de lire sterline anual, plătită din veniturile pământurilor confiscate de la lorzii regalişti şi de la „alţi papişti”. Circula zvonul că ar intenţiona să se prezinte ca pretendent la tron, dacă parlamentul ar fi luat cumva hotărârea de a-i înlătura pe Carol I şi pe Stuarţi *.

Situaţia regelui deveni cu totul fără speranţă, după ce la Philiphaugh, în sudul Scoţiei, la 13 septembrie, David Leslie zdrobi pe Montrose, punând capăt aventurii sale şi restabilind solid puterea Covenantiştilor. De ce nu se resemna Carol să capituleze? A explicat el însuşi motivul, spunând lui Digby: „Nu renunţ la gândul de a-i atrage de partea mea fie pe pres-biterieni, fie pe independenţi, spre a-i distruge pe unii cu ajutorul celorlalţi: atunci voi fi din nou rege” 2. Cu această nădejde el merse mai întâi la Chester, cu gândul să ierneze pe insula Anglesey s, uşor de apărat, de unde putea menţine legătura cu irlandezii răsculaţi. Renunţă însă la această intenţie. Se întoarse la Newark 4, unde avu o scenă violentă cu Rupert, venit să-i ceară satisfacţie pentru jignirea suferită. Cearta sfârşi printr-o împăcare, la insistenţele nobililor din jurul regelui, sau poate şi sub presiunea atitudinii ameninţătoare a unora din ofiţerii lui Rupert. în cele din urmă, scăpând cu oarecari emoţii de trupele parlamentului, întreaga curte se închise din nou în Oxford, unul din puţinele puncte de sprijin ce mai rămăsese regelui.

Înfrângerea era completă. în fapt, războiul civil – prima lui fază – e ca şi sfârşit. Ceea ce s-a petrecut în toamna 1645 şi în prima jumătate a anului 1646 a fost aproape o formalitate pentru puternica armată a parlamentului. Operaţiunile de după căderea Bristolului par un fel de curăţire a terenului. La şi nota 1; Rawson Gardiner, op. cit., I. pp. 479-480. Bănuiala nu era cu totul neîntemeiată. în caz de stingere sau detronare a Stuarţilor, această familie, descinzând din sora lui Carol I, Elisabeta, putea emite pretenţii de „moştenitoare legală”. Cum s-a şi întâmplat, în 1714.

George I, urcat pe tron la această dată, era fiul Sofiei, sora mai mică a lui Rupert, măritată cu prinţul-elector de Hanovra, Ernst-August.

E dinastia care domneşte şi azi în Anglia.

LEGENDA X>thae6y localitâli fi date ale luptelor Ic de mişcare ale trupelor regaliste Diredii principale de'mişcare a/etnt-pehrparlamentiiu Desfăfurarea războiului civil în anii 1644-1646 în plină iarnă, din ianuarie până în martie 1646, Fairfax atacă în sud-vestul Angliei ultimele forţe regaliste, conduse de prinţul de Wales fi de sir Ralph Hopton. Le înfrânse la Torrington şi le urmări cu înverşunare până la Truro, la extremitatea peninsulei Cornwall, silindu-le să depună armele. Ambii şefi regalişti fugiră peste mare. Prinţul de Wales scăpă mai întâi pe insulele Scilly, apoi pe insula Jersey, odisee puţin glorioasă, la capătul căreia izbuti, cu greu, să ajungă în Franţa, la Paris. în suita lui se afla Clarendon, care aci, în insulele Scilly şi Jersey, începu redactarea celebrelor sale memorii despre războiul civil1.

Oraşul Exeter, asediat încă din timpul acestei campanii, capitulă în faţa lui Fairfax la 13 aprilie 1646. Toate forţele parlamentului erau libere pentru a se concentra asupra Ox-fordului.

Regele nu aşteptă lovitura finală. Nu-1 încânta, se vede, perspectiva de a muri apărându-şi capitala, asemeni ultimului împărat bizantin 2. în noaptea de 27 aprilie 1646, părăsi oraşui, în tovărăşia capelanului său, Hudson, şi a unui ofiţer devotat, Ashburnham. Era deghizat ca servitorul celui din urmă. Se îndreptă mai întâi spre Londra şi ajunse până pe dealurile de la Harrow, de unde se vedeau lucind în zare luminile capitalei. Până la Whitehall mai erau doar câteva ore de drum. Două-trei semnături şi putea fi din nou rege. N-a îndrăznit însă această lovitură de teatru. Atmosfera capitalei – o ştia – nu îi era favorabilă. Nu era sigur că presbiterienii, dispuşi la împăcare, pe baza celor „câteva semnături”, vor fi destul de puternici spre a-1 susţine. Trecuseră patru ani de război. Mii şi mii de familii suferiseră, îşi plângeau fiii, morţi, pe ogorul domnului”, în lupta împotriva sa. Se temu de poporul londonez, de dârjii puritani, ale căror feţe le mai vedea parcă privindu-1 cu ură, în acele zile de început de ianuarie din 1642.

Se întoarse, pornind spre nord. Era regele Scoţiei, patria lui. Credea că în mijlocul a lor săi va fi în siguranţă, putând să aştepte o întorsătură favorabilă. Opt zile după ce plecase din Oxford, se întâlni în taină cu ambasadorul francez Mon-treuil, care îl conduse în tabăra scoţiană, lângă Newark. O primire rece; i se dădu o gardă „de onoare”, care, de fapt, îl supraveghea. Se aşteptase să fie întâmpinat ca un rege şi era tratat ca prizonier. Nu mult mai târziu fu condus la New-castle, în nordul Angliei. în urma lui, la 24 iunie 1646, Ox-fordul capitulă.

a fost cucerit de turcii otomani.

        „AL CUI ROB VA FI POPORUL?”

Xntr-un anume sens, victoria e uneori mai grea decât lupta pentru dobândirea ei. Conştiinţa primejdiei comune îi apropie pe oameni, îi uneşte. Pune pe al doilea plan măruntele interese personale. Aruncă un oarecare văl peste rapacitatea claselor exploatatoare. Pe cei asupriţi îi însufleţeşte cu nădejdea unei schimbări în bine, după înlăturarea primejdiei, realizată în cea mai mare parte prin luptele şi sacrificiile lor. Izbânda destramă acest văl trecător şi subţire. E o dramă pe care societatea a trăit-o întotdeauna, cât a fost împărţită în clase antagoniste, în asupritori care se foloseau de asupriţi, căutau să-i înşele cu nădejdi, numai pentru a-şi înfăptui interesele, şi a continua exploatarea în forme noi. Revoluţia burgheză este, sub acest aspect, un fenomen tipic. Ea descătuşează forţele de producţie gâtuite de relaţiile feudale, de legile şi instituţiile statului feudal. îngăduie astfel o dezvoltare economică viguroasă, un însemnat salt înainte. Răstoarnă de la putere vechea clasă exploatatoare, nobilimea feudală. Eliberează masele asuprite de sub formele de exploatare ale feudalismului. Burghezia ştie să înfăţişeze toate acestea, în ideologia ei politico-socială, drept înfăptuirea unui „vis de aur” al omenirii. în funcţie de gradul ei de maturitate, înfăptuirile progresiste ale revoluţiei sale le prezintă fie ca întruchipări ale unei înţelepciuni divine rectificate – cum fac puritanii englezi – fie ca expresie a Raţiunii eterne şi imuabile, chintesenţă a înţelepciunii întregului gen uman – cum o vor face revoluţionarii francezi, precedaţi de filosofia Iuministă a veacului al XVIII-lea. O traducere în termeni abstracţi şi absoluţi a unei realităţi şi a unor scopuri cu totul concrete şi particulare: instaurarea dominaţiei de clasă a burgheziei, înlocuirea exploatării feudale prin cea capitalistă. Frazeologie menită să ascundă maselor populare schimbarea unui jug cu altul, confecţionat doar cu mai multă îndemânare, spre a le putea fi mai cu înlesnire aşezat şi fixat pe umeri.

Victoria asupra regelui şi încheierea primei faze a războiului civil din Anglia a scos cu tărie la lumină această trăsătură caracteristică oricărei revoluţii burgheze. A arătat că societatea burgheză poartă de la început în sine germenii unor noi şi puternice contradicţii de clasă. Până când problema era doborârea vechilor asupritori – nobilimea feudală, clerul anglican, absolutismul monarhic – aceste contradicţii rămăseseră latente.

Acum oastea ţărănească a lui Cromwell redusese la neputinţă aceste forţe. Terenul era defrişat. Conducătorii luptei trebuiau să se pună la lucru pentru a construi un edificiu nou, un alt stat şi o altă societate, mai bune decât cele demolate. După ce plan o vor face? Vor folosi materialul rămas din dărâmături? Vor prelua poate chiar ornamentele aurite ale blazoanelor şi coroanei, zugrăvite în trecut pe atâtea porţi ferecate pentru cei mulţi? Sau vor făuri noi planuri, noi cărămizi frământate din lutul încă mustind de sângele vărsat? Cine va fi chemat să-şi spună părerea? Cine va construi noul stat? Cât de încăpător va fi noul edificiu, câţi dintre cei ce aşteptaseră de veacuri ridicarea lui, vor fi primiţi într-însul?

Iată avalanşa de grele întrebări ce se rostogolea peste victoria parlamentului, ca blocurile de piatră prăvălite pe povâr-niş de un cutremur năprasnic. Un răspuns unic şi atotcuprinzător nu li se putea da. Fiecare dintre clasele şi păturile sociale participante la răsturnarea vechiului regim vedea lucrurile în felul ei, potrivit cu interesele sale specifice.

Presbiterienii lăsaseră să se întrevadă punctul lor de vedere încă din timpul desfăşurării războiului civil. Ei deţinuseră majoritatea în parlament; în funcţie de interesele lor se condusese, în primul rând, politica acestuia. Independenţii jucaseră rolul principal în organizarea şi conducerea armatei, fiind absorbiţi mai mult de problema războiului.

Politica presbiterienilor în acest timp fusese în esenţă antipopulară. O dovedeau veşnicele lor tratative cu regele, şovăielile în purtarea războiului, îngrădirea libertăţii conştiinţei prin impunerea obligativităţii religiei presbiteriene. O politică ce ţintea doar să adapteze vechile instituţii ale statului feudalo-absolutist la dominaţia marii burghezii şi a vârfurilor nobilimii noi. Dar nu numai aceste fapte arătau adevărata faţă a „partidei sacului cu bani”. Impozitele indirecte, introduse cu începere din 1643, contribuiau din plin la scumpirea vieţii, la înrăutăţirea condiţiilor de trai ale maselor. Situaţia lor era şi aşa precară. După o relativă redresare economică în anii 1640-1642, izbucnirea războiului civil, întrerupând legăturile dintre diferite regiuni ale ţării, adusese după sine, în chip inevitabil, greutăţi în aprovizionarea oraşelor cu articole de consum şi a manufacturilor cu materii prime. Comerţul extern, cu toate că majoritatea flotei era controlată de parlament, nu putea suplini în întregime aceste lipsuri. Pe de o parte, din pricina ostilităţii cu care statele de pe continent priveau tabăra revoluţionară engleză. Pe de altă parte, şi datorită activităţii piraţilor regalişti, foarte probabil în complicitate cu autorităţile navale olandeze.

Presbiterienii nu folosiră niciunul din mijloacele ce le-ar fi stat la dispoziţie, pentru a uşura situaţia maselor. Ei priveau războiul civil şi împrejurările ce decurgeau din izbucnirea lui, drept un mijloc de îmbogăţire. O pildă este felul în care au tratat problema proprietăţii agrare. Prin trecerea multor nobili şi înalţi prelaţi anglicani de partea regelui, pe teritoriul controlat de parlament rămăseseră multe moşii de-ale acestora. Parlamentul institui în cadrul său două comitete care să se ocupe de această problemă. Unul era „Comitetul pentru sechestre”, celălalt „Comitetul pentru amendarea delincvenţilor”. Amândouă, pe baza unor motivări juridice uşor diferite, procedau la confiscarea proprietăţilor regaliştilor. Pentru ce au servit presbiterienilor aceste importante fonduri, mai ales funciare, concentrate sub controlul şi administraţia parlamentului? în primul rând pentru garantarea împrumuturilor contractate de parlament de la diverşi bogătaşi – negustori, bancheri ş.a. Cu o uşurinţă deosebit de semnificativă, parlamentul, adică majoritatea presbiteriană, a practicat sistemul cedării definitive a gajului în proprietatea acestor creditori. Chiar în timpul războiului civil deci, pe calea unor manopere financiare îndoielnice, girate de parlament, dar manevrate din umbră de marea burghezie, s-a petrecut un transfer însemnat al proprietăţii funciare, din mâinile vechii nobilimi şi ale bisericii anglicane în acelea ale marii burghezii şi nobilimii noi. Presbiterienii ocolesc astfel, încă de la început, rezolvarea problemei agrare în favoarea maselor ţărăneşti, tratând-o în sensul strict al realizării intereselor lor de îmbogăţire.

Cel mai vădit exemplu al acestei politici, în prima fază a războiului civil, îl constituie decretul din 24 februarie 1646, pentru suprimarea „Camerei de custodie”, care se ocupa de veniturile regale provenite din aşa-numitele „posesiuni de cavaleri”, adică moşiile nobililor care erau vasali direcţi ai regelui, având faţă de el diverse obligaţii1. Actul de mai sus însemna anularea acestor obligaţii. Prin urmare, se ştergea caracterul condiţionat, dependent, al proprietăţii feudale din Anglia, ea transformându-se în proprietate deplină, de tip burghez. După cum se exprimă un autor recent, actul din 24 februarie 1646 a constituit o etapă a victoriei „landlordismu-lui întreprinzător” 2, adică a trecerii depline la agricultura capitalistă pe baza marii proprietăţi „libere”, de tip burghez. Dar măsura se limita la atât. Ea nu desfiinţa şi rămăşiţele obligaţiilor feudale ale ţăranilor de pe aceste moşii, faţă de proprietarii lor. O mai flagrantă dezvăluire a caracterului incomplet al revoluţiei burgheze din Anglia e greu de închipuit. Parlamentul dominat de presbiterieni e preocupat numai de asigurarea avantajelor pentru marii proprietari. „Revoluţia” o consideră numai a lor. De o extindere a măsurilor antifeudale, în aşa fel ca acestea să fie şi în folosul ţărănimii, nu voiau să ştie. Revoluţionarism „în sus”, conservatorism „în jos” – este poziţia ce caracterizează păturile dominante din Anglia în prima parte a războiului civil.

Încă înainte de luarea acestei hotărâri a parlamentului, politica presbiteriană stârnise îndreptăţite critici din partea unor elemente cu vederi mai democratice, reprezentând opiniile micii burghezii. într-un pamflet cu titlul Apărarea dreptului înnăscut al Angliei, îndreptat împotriva cenzurii publicaţiilor, John Lilburne scria, în octombrie 1645: „O englezi! Unde sunt libertăţile voastre? Ce-au devenit libertăţile şi privilegiile pentru care v-aţi luptat atâta vreme, pentru care v-aţi vărsat sângele cu atâta îmbelşugare şi nu v-aţi cruţat bunurile, nădăjduind că aceasta vă va duce la deplină libertate?!” s.

Acelaşi pamflet cuprinde o serie întreagă de importante idei social-politice, pe marginea viitoarei organizări a societăţii şi statului. Oamenii, spunea Lilburne, sunt egali de la natură. Prin urmare, trebuie desfiinţate toate privilegiile şi titlurile feudale, ce reprezintă tot atâtea încălcări ale principiului egalităţii. Constatare prea adevărată, dar insuficientă. Lilburne vedea încă în egalitate o noţiune pur juridică. Nu înţelegea îndeajuns că inegalitatea dintre oameni o determină nu

        * E. A. Kosminski – I. A. Leviţki, op. cit., I, p. 199.

io atât titlurile şi ¦ privilegiile, cât deosebirile de stare materială, exploatarea şi asuprirea de clasă, avându-şi baza, în ultimă instanţă, în instituţia proprietăţii private. Mai târziu va intui în parte şi acest lucru. Nu va înţelege însă de unde provin cu-adevărat atare deosebiri; înlăturarea lor o va propune prin soluţii conforme cu interesele păturii sociale al cărei reprezentant era: mica burghezie, legată de existenţa proprietăţii private. Va vedea leacul în consolidarea micii proprietăţi.

În broşura de mai sus, Lilburne schiţează şi principiul politic al suveranităţii poporului. Numai cei aleşi de popor, afirmă el, au dreptul de a exercita puterea de stat. Camera Lorzilor şi monarhia, nefiind instituţii alese, nu au acest drept. Camera Comunelor îl are, fiindcă e aleasă. Dar fiind o emanaţie a poporului, ea nu poate exercita această putere după placul ei, ci numai în funcţie de interesele celui ce a ales-o.

Nu mult după Lilburne, în 1646, apăru o altă lucrare intitulată Înfruntarea tuturor uzurpărilor arbitrare, al cărei autor era Richard Overton. El îndemna masele populare să devină conştiente de propriile lor interese, în cadrul luptei ce se desfăşura în Anglia şi care era pe cale de încheiere. Să-şi dea seama de ce au luptat, ce au urmărit prin lupta lor. Overton schiţa astfel sensul războiului civil pentru masele' populare: să-i împiedice pe rege, lorzi şi presbiterieni de a-i aduce din nou în starea de robie şi asuprire.

După cum se vede, spre sfârşitul războiului civil, în Anglia se manifestă tot mai clar nemulţumiri împotriva politicii parlamentului dominat de presbiterieni. Ele nu mai sunt determinate de modul purtării războiului, de felul cum presbite-rienii priveau raporturile de drept dintre parlament şi rege. Pe tema aceasta îi atacaseră independenţii, dobândind satisfacţie prin organizarea armatei „Noului Model” şi prin victoriile dobândite de ea asupra monarhiştilor.

Noile atacuri împotriva presbiterienilor erau acum ecoul altui fapt: al politicii lor faţă de toate păturile inferioare ale societăţii engleze – mica burghezie, lucrători, ţărănime. Nu mai era vorba de o opoziţie în legătură cu tactica de urmat faţă de rege şi partida sa, ci una care punea probleme mai adânci, de ordin social-politic. în locul întrebării „cum să învingem}”, ridicată şi rezolvată de independenţi, apărea o întrebare mai tulburătoare: „cine a învins?”, „a cui este victoria?”, „cine are dreptul să o revendice, să se bucure de roadele ei.?”.

Acest mod de a pune problema era urmarea adâncirii procesului revoluţionar, a atragerii în lupta politică şi socială a unor mase mai largi. Semnele radicalizării mişcării revoluţionare, prin aportul păturilor sociale inferioare (mica burghezie, meseriaşi, lucrători, ţărani) se iviseră deja în cadrul comitetelor formate în provincie, în timpul războiului civil, pentru supravegherea autorităţilor locale şi organizarea luptei împotriva regaliştilor 1.

Crearea armatei „Noului Model”, prin înrolarea unui mare număr de ţărani şi a unor elemente orăşeneşti mai sărace, apropiase aceste pături sociale de viaţa politică. Londra, centrul atâtor evenimente cu începere din 1640, constituise o arenă în care masele populare îşi dezvoltaseră conştiinţa politică.

În rândurile păturilor inferioare ale populaţiei din capitală şi din alte câteva centre urbane, precum şi în masa ostaşilor îşi află baza socială noul curent politic, denumit al levellerilor, adică, al nivelatorilor sau egalitariştilor. O mişcare ce joacă un rol deosebit de important în anii 1647-1649. Ea a exprimat interesele de clasă ale micii burghezii, corespunzând întrucâtva, pe acest plan, iacobinismului francez din 1793-1794. Ideologia sa reprezintă limita progresistă extrema până la care a putut avansa o parte a burgheziei engleze, în condiţiile veacului al XVTI-lea, într-o situaţie revoluţionară. Deşi levellerii, conduşi de Lilburne, Overton, Walwyn şi alţii, n-au reuşit să cucerească puterea, acţiunea lor politică influenţează în largă măsură mersul evenimentelor după încheierea primei faze a războiului civil. Atitudinea faţă de regalitate, raporturile dintre presbiterieni şi independenţi, programul şi acţiunile celor din urmă stau sub semnul presiunii de jos, exercitată de lupta maselor de la oraşe şi din armată, conduse de levelleri 2.

War, University College of Leicester, (f.a.) şi D. H. Pennington

— I. A. Roots, Tbe Committee at Stafford, 1643-1645, în „Manchester University Press”, 1957, semnalează lupta dusă în sânul acestor comitete de grupări radicale, compuse din elemente „de origine socială vădit inferioară„ („markedly lower social origin”). Cf. recenzia acestor lucrări din partea luiChristopher Hill, în „The English Historical Review”, ianuarie 1958, voi. LXXIII, nr. 286, pp. 157-159.

de O. L u t a u d, Le parti politique „Niveleur” et la premiere Revolution anglaise (Essai d'Historiographie), în „Revue Historique”, an 86

        (1962), tom CCXXVII, ianuarie-martie, pp. 77-114 şi aprilie-iunie, pp. 377-414.

Începuturile acestei mişcări radicale, puse m evidenţă prin pamfletele politice ale lui Lilburne şi Overton, au tost urmărite cu străşnicie de parlament. Pentru atacurile lor împotriva Camerei Lorzilor şi a politicii presbiteriene, Lilburne a fost arestat în iunie, iar Overton în august 1646. Primul va rămâne în închisoare, cu o foarte scurtă întrerupere, până în august 1648, iar al doilea va fi eliberat, la cererea armatei, încă în septembrie 1647 *.

La sfârşitul anului 1646, necesitatea resimţită îndeosebi de presbiterieni de a se reveni cât mai curând la o normalizare a situaţiei politice, considerându-se revoluţia încheiată şi împie-dicând astfel adâncirea mişcării revoluţionare din partea maselor populare, duse la înfiriparea indirectă a unor tratative cu regele sau în jurul persoanei sale, aflate în prizonieratul scoţian, la Newcastle. La un moment dat, în Londra se strecură chiar zvonul că regele ar fi venit în acest scop, în strict incognito, în capitală şi ar locui în City. Nimic nu era, fireşte, adevărat. Zvonul era doar ecoul deformat al demersurilor ce le făceau în acest timp pe lângă el diferite persoane din partea scoţienilor (Argyll, Hamilton şi teologul Henderson), cât şi a altor cercuri (ambasadorul Franţei, lordul Holland şi lady Carlisle), pentru a cădea la învoială cu parlamentul, pe baza acceptării presbiterianismului. Demersurile se încheiară fără rezultat, din pricina încăpăţânării regelui, care-i socotea pe presbiterieni răspunzători de acreditarea principiului ca „puterea supremă rezidă în popor”; deci, credea el, compromisul cu parlamentul ar însemna să recunoască implicit deposedarea lui de prerogativa reală a suveranităţii.

În vederea mai mult a continuării tratativelor, trimişii parlamentului englez cerură scoţienilor predarea regelui. Scoţienii pusesă condiţia achitării prealabile de către parlament a cheltuielilor armatei covenantiste scoţiene, în cursul războiului purtat de aceasta pe teritoriul Angliei, începând din ianuarie 1644. Ei îşi fixară iniţial pretenţiile la 700000 de lire sterline. După discuţii, ambele părţi căzură de acord asupra sumei de 400000 de lire2. Trebuie înlăturat felul în care a fost interpretată această tranzacţie în unele lucrări istorice şi mai Army of the Covenctnt, în „The English Historical Review”, iulie 1958, voi. LXXIII, nr. 288, pp. 459-465; autorul conchide că parlamentul, prin această sumă, i-a plătit pe scoţieni în mod echitabil, în raport cu cheltuielile lor militare.

ales în operele literare: că scoţienii l-ar fi „vândut” pe rege englezilor, pentru bani. Suma revendicată era, în principiu, un drept al lor, convenit cu parlamentul englez încă din cursul înţelegerilor iniţiale asupra colaborării militare. Scoţienii, la începutul lui 1647, nu fac altceva decât să forţeze puţin parlamentul englez de a-şi achita obligaţia asumată. Covenantiştii din Scoţia erau şi ei duşmani ai regelui. Luptau împotriva lui, în numele păstrării autonomiei ţării, încă din 1637. Deci nu banii englezilor i-au determinat „să-şi trădeze” regele.

După încheierea convenţiei amintite, comisarii parlamentului sosiră la 23 ianuarie 1647 la Newcastle, preluându-1 pe rege şi punându-i în vedere că i s-a fixat drept reşedinţă castelul Holmby, nu departe de fostul câmp de bătălie de la Na-seby. Carol fu tratat cu politeţe de către noua sa escortă. Comisarii presbiterieni aveau instrucţiuni în acest sens, pentru a facilita şi prin asemenea comportament prevenitor încheierea unui compromis între monarh şi conducerea parlamentului. La 1 februarie 1647, avu loc strămutarea regelui la Holmby, unde petrecu o captivitate destul de îngăduitoare.

O dată cu acest act începu intensificarea activităţii pres-biterienilor, adică a parlamentului, pentru „normalizarea” situaţiei interne, aşa cum o concepeau ei: prin restaurarea regimului monarhic, în schimbul unor concesii politice din partea regelui, exclusiv în favoarea vârfurilor noii nobilimi şi burgheziei.

Principalul şi cel mai imediat obstacol în calea reuşitei acestui plan îl constituia armata. După reorganizarea din 1645 ea întrunea, după cum s-a văzut, numeroase elemente populare. începuturile agitaţiei politice a levellerilor începeau să stârnească un interes tot mai viu în masa ostaşilor de rând. Un contemporan notează că pamfletele lui Lilburne erau citite cu nesaţ de soldaţi, „ca articolele de lege”. Prin prezenţa armatei, cu tradiţiile ei revoluţionare acumulate în cursul războiului civil, parlamentul resimţea în coasta sa primejdia unei opoziţii înarmate; tocmai din această cauză ea nu putea fi, la rigoare, înăbuşită cu uşurinţa cu care se putea împrăştia o demonstraţie a sărăcimii Londrei, sau grupurile izolate de ţărani protestând împotriva abuzurilor de pe o moşie sau alta, a cutărui sau cutărui lord.

Pentru ca regimul politic al Angliei să se reorganizeze în conformitate cu interesele de clasă reprezentate de partida presbiteriană, o elementară precauţie, din punctul ei de vedere, pretindea destrămarea în prealabil a acestui previzibil şi puternic instrument al opoziţiei, care era armata. Condusă de independenţi, concurenţii lor în conducerea statului, influenţată, în ce privea ostaşii, de levelleri, iniţiatorii unei mişcări şi mai radicale, manifestându-se deja prin ascuţite critici la adresa presbiterienilor, armata deveni la începutul anului 1647 centrul mişcării revoluţionare, al continuării revoluţiei spre înfăptuirea unor revendicări democratice ale maselor.

Revoluţia engleză, desfăşurată până în 1646 în forma conflictului dintre rege şi parlament, se axează acum, în prima jumătate a anului 1647, pe conflictul dintre parlament şi armată. E o deplasare a centrului de greutate al luptei de clasă de pe antagonismul – schematic vorbind – dintre feudali şi burghezi, pe acela dintre burghezie şi masele populare, estompat puţin prin divergenţele dintre diferitele pături ale burgheziei şi noii nobilimi.

La 19 februarie 1647, Camera Comunelor adoptă hotărî-rea mascată de dizolvare a armatei, sub forma proiectului de a menţine în serviciu, în Anglia, doar 6000 de ofiţeri şi soldaţi, restul urmând să plece în Irlanda, spre a lupta împotriva răsculaţilor de acolo. Luând această hotărâre, parlamentul conta în primul rând pe sprijinul lui Fairfax, presbiterian până în adâncul sufletului. Dar nici Cromwell în această perioadă, te-mându-se de creşterea spiritului revoluţionar între ostaşi, nu privea cu ochi răi măsura. El dădu parlamentului asigurări că armata se va supune dispoziţiilor sale.

Dar nu se întâmplă astfel. Abia vreo 2000 de ostaşi, din diferite regimente, nu manifestară ostilitate faţă de ideea plecării în Irlanda. Marea majoritate însă refuză, cerând în prealabil achitarea soldei, care, în regimentele de infanterie, era restantă cam pe un an şi jumătate, iar în cele de cavalerie pe vreo zece luni. O parte dintre ofiţeri se alăturară cererii soldaţilor. Măsura parlamentului precipită lucrurile exact în direcţia pe care ar fi voit să o evite: armata fu cuprinsă de o intensă agitaţie politică. Nemulţumirea ostaşilor în legătură cu problema soldei şi a impopularei expediţii în Irlanda îi făcu deosebit de receptivi faţă de ideile democratice ale levellerilor, faţă de criticile cuprinse în pamfletele lor împotriva parlamentului.

În primăvara lui 1647, levellerii se manifestă pentru în-tâia dată ca o grupare politică de sine stătătoare. De unde înainte ideile lor fuseseră dezvoltate în lucrări ale unor publicişti izolaţi, ca Lilburne sau Overton, la 15 martie 1647 acestea sunt cuprinse într-o petiţie colectivă, în numele unei grupări. Petiţia Ignorează Camera Lorzilor şi se adresează ostentativ numai Comunelor, pe care le intitulează „puterea supremă a naţiunii”.

Agitaţia levellerilor inaugurează un fel de-a doua ediţie, cu mult mai amplă şi mai interesantă, a unui „război al pamfletelor”. Publicaţiile politice ating în Anglia, în acest an şi în cei imediat următori, o densitate impresionantă. Într-o veritabilă avalanşă de manifeste, petiţii şi pamflete imprimate, se cristalizează poziţia presbiterienilor, independenţilor şi levellerilor. Printre ele, profitând de o anumită carenţă a cenzurii şi a vigilenţei politice, se infiltrează din nou, tot mai insistent, şi scrieri proregaliste *.

Fondul acestei agitaţii, al nemulţumirilor populare exprimate în felurite chipuri trebuie căutat în situaţia economică grea, în mizeria maselor. în 1647, datorită în parte şi secetei din vara precedentă, preţurile cerealelor crescură la mai mult decât dublu faţă de media obişnuită – şi de altfel ridicată – din anii revoluţiei. Din pricina recoltei slabe mulţi ţărani nu pot plăti renta către stăpânul moşiei. Unii restituie, sau pur şi simplu părăsesc parcelele avute în folosinţă şi pleacă din sat. Scumpirea cerealelor se resimte greu la oraşe de către populaţia săracă. Lucrătorii, meseriaşii se plâng de mizeria lor în petiţii adresate parlamentului. Unii emigrează în Olanda sau în alte ţări de pe continent, ori chiar în colonii.

Pe baza aceasta obiectivă progresează cu paşi repezi contopirea nemulţumirilor sociale cu cele ale armatei. Agitaţia levellerilor prinde rădăcini solide printre ostaşi. Pentru a-şi susţine revendicările, soldaţii începură să se organizeze. Faptul se întâmplă mai întâi în cele opt regimente de cavalerie comandate de Cromwell, Fairfax, Ireton, Fleetwood, Rich, Butler, Whalley şi Sheffield. Fiecare escadron îşi alese doi reprezentanţi, iar aceştia, la rândul lor, aleseră dintre ei doi reprezentanţi pe regiment. Ei deveniră cunoscuţi sub numele de „agitatori”, sau, uneori, „agenţi”. Printre dânşii se remarcau, îndeosebi, elemente levellere, cum erau ostaşii Edward Sexby şi William Allen. Primul ajunse ulterior căpitan şi apoi colonel. Dintre ofiţerii care simpatizau cu „agitatorii” mai cunoscut era Thomas Rainsborough. Fost marinar şi căpitan de vas, el însuşi fiu al unui ofiţer în armata parlamentara, mort în 1642, Rainsborough se distinsese la apărarea portului Huli, apoi la recucerirea oraşelor Bristol şi Oxford. Avansat colonel în 1644, fusese ales deputat în Camera Comunelor în 1646, în cadrul alegerilor parţiale organizate pentru completarea locurilor rămase vacante prin diferite dezerţiuni.

Constituirea consiliilor de agitatori ale soldaţilor, care în mai-iunie 1647 existau deja în toate regimentele, desăvârşeşte curând procesul îmbinării mişcării levellerilor din armată şi dinafară ei.

La 28 aprilie 1647, Sexby, Allen şi un alt agitator numit Shepherd înmânară comandamentului armatei o petiţie în numele soldaţilor din cele opt regimente de cavalerie. Petiţia, prin conţinutul ei, marchează semnul orientării hotărâte a agitaţiei din rândul ostaşilor pe o linie politică, inspirată din principiile levellerilor. Ea expune mai întâi refuzul regimentelor de a merge în Irlanda, calificând întregul plan drept o manevră a parlamentului, spre a scăpa de obligaţiile faţă de armată. In continuare, fapt deosebit de important, petiţia schiţează drept ţel al luptei soldaţilor „apărarea drepturilor şi libertăţilor poporului englez”, ameninţate de uneltirile presbiterienilor.

Actul consiliilor de agitatori stârni mare tumult în parlament. Holles, devenit unul din conducătorii presbiterienilor, propuse imediata interzicere a unor asemenea petiţii din partea soldaţilor. La 25 mai, Comunele, şi la 28 mai, Lorzii, votară măsura de dizolvare a armatei pe regimente, fiecare la un loc şi o dată deosebite. Fură numiţi împuterniciţi ai parlamentului, pentru a supraveghea această acţiune. E semnificativ că, în faţa creşterii mişcării democratice, pentru întâia dată după mulţi ani Camera Comunelor şi a Lorzilor se pun de acord, în mare grabă., în hotărârea dizolvării armatei.

Conflictul dintre parlament şi armată intră, după votarea acestei măsuri, în faza sa cea mai acută. La 29 mai, consiliile de agitatori din 16 regimente, întrunite la Edmundsbury1, întocmiră o scrisoare către Fairfax, aducându-i la cunoştinţă că refuză să se supună ordinului de dizolvare. Din închisoare, Lilburne strecoară şi publică pamfletul Strigătul lui Jonah – în care apreciază ca justă atitudinea soldaţilor de a nu asculta de aceia care „uzurpă o putere nedreaptă şi tiranică”. Din acelaşi Angliei, nu departe de Newmarket, unde era cartierul general al armatei.

loc, Overton răspândeşte pamfletul O nou-născocită stratagemă, calificând dizolvarea armatei drept opera „unui mănunchi de înşelători, trădători şi mincinoşi”. în alte pamflete, apărute ceva mai înainte, Lilburne îndemna poporul să se împotrivească oricărei tiranii, fie a regelui, fie a parlamentului. El demonstra că parlamentul, prin refuzul său de a acorda drepturi politice poporului, a devenit un tiran şi uzurpator al puterii, la fel cum fusese regele. Presbiterienii s-au transformat într-o „haită de lei lacomi şi lupi prădalnici”. De aceea, poporul i-a lipsit de încrederea sa şi trebuie să-i înlăture, ceea ce poate face în primul rând armata – cel mai de seamă sprijin al poporului1.

Întrunirea de la Edmundsbury punea deja armata, masa ostaşilor, în stare de nesupunere faţă de parlament, de autoritatea politică. Apărea iminentă o revoltă a ei. Şi nu numai o revoltă. Devenită sediul principal al unei mişcări politice democratice, armata se contura ca un mijloc de reluare, de dezvoltare a revoluţiei însăşi. Ireton scria lui Cromwell în aceste zile cu multă îngrijorare, considerând inoportună dizolvarea armatei – „o provocare” din partea parlamentului – şi încheind cu cuvintele: „prevăd furtună” 2.

Ce atitudine avea, faţă cu evenimentele, conducerea armatei – independenţii? însăşi scrisoarea de mai sus dovedeşte că până la sfârşitul lunii mai, atât Cromwell cât şi ceilalţi conducători ai independenţilor nu luaseră încă o hotărâre precisă. La început, cam prin februarie, ei sprijiniseră indirect parlamentul, neschiţând nici o împotrivire faţă de proiectele sale de a dizolva armata, prin trimiterea majorităţii regimentelor în Irlanda. Refuzul hotărât al soldaţilor i-a făcut apoi să şovăie, să nu se pronunţe, observând cu atenţie desfăşurarea conflictului.

Independenţii, dacă examinăm atent principiile lor politice din această perioadă, după înfrângerea completă a regaliştilor, nu se deosebeau în mod fundamental de presbiterieni. Reprezentau, fireşte, un fel de „partid”, grupând elemente sociale ceva mai largi decât presbiterienii, adică nobilime rurală mică şi mijlocie, burghezie de stare mijlocie – printre care unii jurişti. Dar şi acestea erau pentru ceea ce am numi, cu un termen modern, o monarhie constituţională. Nici independenţii nu simpatizau cu ideea suveranităţii poporului, cu republica şi alte revendicări democratice care începeau a se cristaliza în programul levellerilor. Opoziţia lor faţă de presbiterieni era mai mult reflexul dorinţei de a împărţi puterea cu oligarhia nobiliaro-burgheză majoritară în parlament, sau chiar de a o înlătura şi a prelua ei puterea, urmând a o exercita în folosul lor, cam în limitele aceloraşi principii politice generale. De aci atitudinea lor de expectativă, din care s-au văzut siliţi să iasă în momentul în care a apărut iminentă o nouă izbucnire revoluţionară.

La 29 mai 1647, în aceeaşi zi în care se întruniseră Ia Edmundsbury consiliile de agitatori ale soldaţilor, la cartierul general al armatei avu loc o consfătuire a consiliului militar, format din cadrele comandamentului şi alţi delegaţi ai ofiţerilor. Aci s-a pus de urgenţă problema atitudinii ofiţerimii, a independenţilor. Nu erau decât două alternative: a merge cu parlamentul, sau cu masa armatei. în ciuda tuturor ezitărilor principiale, de care era stăpânit şi însuşi Cromwell, independenţii îşi dădură seama că, din punct de vedere tactic, li se impunea a doua soluţie, oricâte părţi neplăcute pentru ei prezenta aceasta. A se alia cu presbiterienii însemna a se rupe de unicul lor sprijin de masa: ostaşii, armata. Absorbiţi de problema conducerii războiului, independenţii nu ajunseseră a-şi crea suficientă popularitate şi legături în afara armatei. Rupţi de ea, deveneau o anexă a presbiterienilor, fără nici o forţă prin care să poată impune acestora măcar o împărţire a puterii. I-ar fi pândit şi riscul de a fi măturaţi, împreună cu presbiterienii, de o insurecţie militară ce avea toate perspectivele de a fi susţinută de o nouă izbucnire revoluţionară – sigur a maselor orăşeneşti, probabil şi a ţărănimii.

În schimb, alianţa cu levellerii le oferea pentru moment numai avantaje. îşi puteau menţine controlul asupra armatei, se erijau în conducători ai noului val revoluţionar şi, cu ajutorul acestor factori, puteau răsturna pe presbiterieni şi puteau prelua puterea în mâinile lor. Pentru a doua oară punându-se problema alianţei cu masele populare *, Cromwell, deşi om al clasei sale, al nobilimii rurale, legat prin convingerile sale exclusiv de interesele acesteia şi, într-o măsură, de cele ale burgheziei, dovedea un ascuţit simţ al realităţii, un deosebit instinct politic. Cu rafinamentul său natural, Cromwell a intuit calea pe care partida sa, şi el însuşi, puteau ajunge mai grabnic şi mai sigur la putere: folosindu-se de avântul şi forţa maselor, în primul rând a elementelor populare din armată. Cronrwell – tacticianul politic – este acela care a contribuit mai mult la crearea renumelui lui Cromwell – mare personalitate istorică. Pe această bază s-a impus în fruntea revoluţiei – în faza în care intră ea acum – devenind până la o anumită limită înfăptuitorul unor revendicări democratice ale maselor şi conducând astfel revoluţia engleză spre punctul său culminant, atins la începutul anului 1649.

Consiliul militar, învingând împotrivirea lui Fairfax1, delibera până seara; la sfârşit, el îl însărcina pe Fairfax să declare parlamentului că armata nu va îndeplini ordinul de demobilizare. Ofiţerimea se alătura astfel soldaţilor.

Din acest moment situaţia politică destul de confuză de după încheierea războiului civil, începe să se clarifice. Se conturează limpede conflictul dintre cele două forţe: parlamentul şi armata. Se designează conţinutul de clasă al acestui conflict: contradicţia politico-socială dintre presbiterieni şi blocul independent-leveller, dintre vârfurile burgheziei şi nobilimii noi de o parte, iar de altă parte masele populare, conduse de mica burghezie (levellerii) şi de elementele burghezo-nobi-liare mijlocii ce alcătuiau partida independentă, strecurate în frunte în ceasul al unsprezecelea.

Evenimentele se desfăşurară în ritm tot mai tumultuos. Consiliul militar decise aducerea regelui la cartierul general. Era ideea lui Cromwell şi fu executată din ordinul său direct, în felul acesta independenţii voiau să pună capăt tratativelor presbiterienilor cu Carol Stuart, să-i lipsească de posibilitatea unei înţelegeri cu acesta în vederea unei restaurări a puterii monarhice, cu corectivele dorite de ei, act care le-ar fi asigurat un fel de, superioritate morală„, permiţându-le să apară în ochii ţării şi ai străinătăţii ca depozitari ai „legalităţii”, autori ai reintegrării Angliei într-o situaţie normală.

Regele se afla tot la castelul Holmby, sub paza unei gărzi comandate de colonelul presbiterian Graves. La 2 iunie 1647, un detaşament militar în frunte cu cornetul2 Joyce, din regimentul lui Fairfax, merse la Holmby şi aresta pe rege, cât şi pe împuterniciţii parlamentului care se aflau pe lingă el, pendefinitiv în zilele următoare, sub impresia ştirilor despre pregătirile militare ale presbiterienilor în Londra.

acela de sublocotenent de pedestraşi.

tni tratative. Regele fu condus la un castel de lângă Newmar-ketj oraşul în care se afla cartierul general.

Vestea stârni indignare în parlament. Cromwell, care, în calitate de deputat, se afla la Londra, probabil pentru a observa la faţa locului efectul loviturii sale, fu ameninţat de presbiterieni cu arestarea. E posibil ca ameninţarea să se fi şi îndeplinit, dacă Cromwell nu s-ar fi grăbit să părăsească capitala, revenind la Newmarket. Gândul său ascuns era de a trata el cu regele, asigurând astfel independenţilor aureola şi avantajele practice ale restabilirii „legalităţii”. Deocamdată însă trebuia să menţină echilibrul partidei sale pe valurile agitate ale nemulţumirilor ostaşilor, convingându-i de sinceritatea intenţiilor comandamentului armatei şi atrăgân-du-i în sprijinul planurilor sale de cucerire a puterii.

În zilele de 4-5 iunie 1647, cu ocazia unei reviste generale a trupelor, ordonată de Cromwell şi ţinută la Kentford-Heath, lângă Newmarket, s-a creat Consiliul general al armatei. Era un organ destinat să reprezinte armata în faţa parlamentului, cât şi în general, pe plan politic. El se compunea din membrii comandamentului şi din reprezentanţii regimentelor: câte doi ofiţeri şi doi agitatori de fiecare. Exagerând puţin lucrurile, am putea spune că, prin crearea Consiliului general, armata, socotindu-se reprezentantă a poporului, mandatara adevărată a voinţei şi revendicărilor sale, îşi forma în sânul ei un fel de contraparlament embrionar.

Mai îndeaproape şi mai concret privind faptul, el ne apare în primul rând ca o manevră grăbită a lui Cromwell pentru a da o formă convenabilă alianţei acceptate de ofiţe-rimea independentă cu soldaţii levelleri. în Consiliu, agitatorii erau în minoritate; activitatea şi tendinţele lor puteau fi ţinute sub control de majoritatea ofiţerească. Levellerii nu şi-au dat seama la început de acest aspect al lucrurilor. Au rămas iniţial impresionaţi de recunoaşterea oficială a instituţiei agitatorilor, de dreptul pe care comandamentul i-1 acorda, de a participa pe picior de egalitate în acest suprem organ de conducere politică a armatei. De aceea, ei au salutat crearea lui ca o victorie levelleră. Cu atât mai mult, cu cât tot la Kentford-Heath, în 5 iunie, Cromwell mai săvârşise încă o abilă punere în scenă: întreaga armată, împreună cu ofiţerii, depuseră un jurământ numit „Angajamentul solemn”, care, îa formula lui generală, părea a da satisfacţie deplină principiilor levellere. Ofiţerii şi soldaţii jurau să nu plece pe la casele lor şi să rămână împreună, până când vor fi obţinute' garanţii că „soldaţii de rând ca şi ceilalţi oameni din Anglia, ce s-au născut liberi, nu vor avea de îndurat tot soiul de samavolnicii, împilări sau poveri, cum se încearcă a se face acum” *.

La 14 iunie 1647, în numele Consiliului general se publică actul numit „Declaraţia armatei”, mai important şi de alt caracter decât „Angajamentul solemn”. Este prima încercare de stabilire a unui program politic al armatei, pe baza compromisului dintre independenţi şi levelleri.

Redactarea pare a-i aparţine în cea mai mare parte lui Ireton, care-şi face cu această ocazie debutul în rolul ce-i va reveni de acum înainte, acela de principal ideolog al independenţilor.

În preambulul ei, „Declaraţia armatei” enunţă unele principii generale, căutând prin ele să justifice întreaga atitudine a oştirii faţă de parlament. în această parte se fac cele mai multe concesii levellerilor. „Declaraţia” susţine dreptul armatei de a vorbi în numele poporului, întrucât ea nu este compusă din mercenari, ci a fost instituită de însuşi parlamentul, spre a-i apăra libertăţile sale şi pe cele ale poporului. în acest scop armata a păşit la luptă în chip conştient, iar nu ca o unealtă oarbă a parlamentului. Dintru început ea a fost în slujba poporului, spre a înlătura orice arbitrar, silnicie şi asuprire. De la acest scop ea nu înţelege să se abată, să-1 părăsească la mijlocul drumului. De aci refuzul ei de a se dizolva, continuarea luptei sale pentru anumite revendicări politice, expuse în continuare2.

        „Declaraţia” cerea epurarea imediată a parlamentului de persoanele vinovate de legături cu regaliştii. Apoi o reformă electorală, în sensul ca circumscripţiile existente să fie reorganizate, pentru ca unele localităţi neînsemnate, cu toarte puţini alegători, să nu mai aibă dreptul a trimite deputaţi în parlament, în dauna altora, mult mai populate, însă lipsite de reprezentanţi. Se face o aluzie imprecisă şi la dreptul de vot, cerându-se ca el să fie acordat proporţional cu contribuţia cetăţenilor la sarcinile comune ale statului. Evident deci, se preconiza menţinerea votului cenzitar, poate cu intenţia, nedefinită clar, de a lărgi întrucâtva dreptul de vot.

După aplicarea acestei reforme, parlamentul trebuia să se dizolve, alegându-se altul, pe trei ani, pe bazele relativ ftoî, enunţate anterior. „Declaraţia” mai pretindea libertatea tiparului şi recunoaşterea dreptului de petiţionare al cetăţenilor înaintea parlamentului. Ultimul punct reprezintă una dintre puţinele concesii făcute levellerilor, în ordinea revendicărilor concrete. Dreptul de petiţionare înseamnă, într-adevăr, o formă de manifestare şi de întărire în practica politică a principiului suveranităţii poporului.

        „Declaraţia armatei” fu supusă discuţiei parlamentului, susţinută fiind de Ireton. E uşor de înţeles ce efect au avut asupra „partidei sacului cu bani” anumite puncte ale sale, îndeosebi cel care cerea dizolvarea parlamentului. Discuţiile degenerară în apostrofe violente. Fu cât pe-aci să se ajungă la un duel între Holles şi Ireton. Până la urmă, cum era de aşteptat, parlamentul respinse majoritatea punctelor. Accepta doar să examineze problema dreptului de petiţionare şi aceea a legăturilor unora dintre membrii săi cu regaliştii, cerând însă dovezi în acest sens.

În schimb, parlamentul pretinse strămutarea regelui la Richmond 1, spre a fi pus din nou sub paza sa. De asemenea, îndepărtarea armatei la cel puţin 40 de mile de Londra2. în acelaşi timp, el ordonă intensificarea măsurilor de ordin militar, pregătindu-se de o ciocnire cu armata. Puse miliţiile din Londra în stare de alarmă, reorganizându-le febril. Trimise emisari în unităţile armatei dislocate în părţile periferice ale ţării, luând astfel legătura cu ofiţerii presbiterieni din rândurile lor, îndeosebi din unităţile din nord (Yorkshire), unde generalul Poyntz se remarcase prin înăbuşirea cu forţa a mişcării democratice din trupele aflate sub comanda sa.

Consiliul general al armatei răspunse la toate acestea cu un act de acuzare înaintat parlamentului, împotriva a unsprezece conducători presbiterieni, printre care: Holles, Sta-pleton, fostul general William Waller, Maynard, generalul-maior Massey. Cu toţii erau învinuiţi de a pregăti, în complicitate cu regaliştii, o nouă ediţie a războiului civil, împotriva armatei. în consecinţă se cerea excluderea lor din parlament. Camera Comunelor, luând în dezbatere acuzaţia, menţinu celor unsprezece calitatea de deputat. îi „sfătui” însă, de teama unor noi dovezi asupra acţiunilor lor, în urma cărora Camera tatea ei vestică.

vreo 20 mile (32 kilometri) nord-vest de capitală.

ar fi ieşit compromisă, să se abţină de a participa la şedinţe o durată oarecare de timp.

La 23 iunie 1647 fu răspândită „Noua remonstraţie” a armatei, cuprinzând dure atacuri la adresa partidei presbite-riene. Erau demascate pregătirile lor militare, cerându-se imediata lor sistare. Dacă nu vor fi satisfăcute fără întârziere revendicările armatei, glăsuia actul, ea va fi silită să adopte „măsuri excepţionale”. Era deci un veritabil ultimatum către parlament.

Ultimatumul n-a avut o urmare imediată, din mai multe motive. Independenţii, în frunte cu Cromwell, ezitau încă în a dizolva parlamentul printr-o lovitură militară. Ar fi preferat ca „Noua remonstraţie” să-şi facă efectul de intimidare, determinându-i pe presbiterieni să trateze, sau să cedeze fără luptă. Ei voiau, în acelaşi timp, să intre în tratative şi să cadă grabnic la o înţelegere cu Carol I, astfel ca, în momentul în care presbiterienii ar fi acceptat revendicările armatei, să fie, paralel, un fapt împlinit şi „legalizarea.” integrală a situaţiei politice, printr-un compromis între toţi cei trei factori, reali sau nominali: armata, parlamentul şi monarhia.

Pe Cromwell îl determinau la acest joc iniţiativele tot mai îngrijorătoare pentru el ale mişcării soldaţilor. în armata din Yorkshire, o revoltă condusă de agitatori arestase pe generalul presbiterian Poyntz şi-l adusese sub escortă la noul sediu temporar al cartierului general, oraşul Reading. Aci Fairfax se grăbise să-1 elibereze. Deşi mişcarea din armata de nord fusese clar în avantajul armatei, scutindu-1 pe Cromwell de grija de a fi prins între două focuri, în eventualitatea izbucnirii conflictului armat cu parlamentul, el nu ţinu seamă de acest aspect al lucrurilor, ci îl indispuse în primul rând actul de revoltă al soldaţilor.

În aceste împrejurări confuze avu loc la Reading, la 16 iulie, un furtunos consiliu militar. Levellerii, reprezentaţi prin Sexby şi maiorul Tulidah, cerură cu insistenţă lansarea ordinului de marş asupra Londrei. Cromwell şi Ireton se opuseră, susţinând ca ar mai fi posibilă o înţelegere paşnică.

Abia evenimentele petrecute în capitală la 26-27 iulie îl determinară pe Cromwell să cedeze presiunii ostaşilor şi să ordone marşul asupra Londrei. în aceste zile presbiterienii, printr-o demonstraţie duşmănoasă a aderenţilor lor, au organizat o lovitură împotriva deputaţilor independenţi, obligându-i să fugă din parlament şi să vină la cartierul general, punându-se sub scutul armatei. Miliţiile londoneze fură mobilizate şi pregătite de luptă. Comandant al lor fu numit Massey, iar adjunct Poyntz. Toate acestea dovedeau că ciocnirea nu mai putea fi înlăturată.

Armata se îndreptă spre Londra. Bravada presbiterienilor fusese inutilă. Ei nu puteau conta pe combativitatea miliţiilor capitalei, care le erau ostile, ca şi majoritatea populaţiei. La 4 august, unităţile înaintate ale lui Rainsborough ocupară Southwark. Municipalităţii Londrei i se trimise o invitaţie ultimativă de a capitula în termen de 12 ore. Consiliul municipal, în şedinţă permanentă, hotărî să cedeze fără luptă. Presbiterienii, văzând că paradele lor de curaj n-au reuşit să intimideze armata, abandonară partida. Principalii conducători fugiră în străinătate. Massey şi Poyntz în Olanda. Holles, Stapleton şi Waller, pe bordul vasului „Leopard”, fură interceptaţi de o corabie a parlamentului, dar un ordin al amiralului William Batten, simpatizant ascuns al presbiterienilor, îi lăsă să debarce peste câteva zile în portul Saint-Malo, din Franţa 1.

În dimineaţa de 6 august 1647, unităţile armatei începură să intre în Londra, întâmpinate cu demonstraţii de simpatie din partea populaţiei. Municipalitatea Londrei făcu act de supunere în faţa comandamentului armatei, pregătindu-i primirea cu onoruri.

La 6 august se încheia, pentru moment, o fază a luptei de clasă în Anglia, în împrejurările create prin victoria asupra regelui, în războiul civil. Partida independenţilor a ştiut să manevreze cu abilitate, canalizând în folosul ei lupta social-politică a orăşenilor săraci şi a soldaţilor. In felul acesta episodul încheiat prin ocuparea Londrei de armată se prezintă, în aparenţă, mai mult ca o luptă pentru putere între cele două partide ale claselor dominante: presbiterienii şi independenţii. Ultimii şi-au asigurat victoria, răsturnân-du-şi adversarii de la putere, printr-un fel de lovitură de stat, cu ajutorul armatei.

Lupta maselor pentru a imprima o structură democratică societăţii şi statului englez, după sfârşitul războiului civil, nu şi-a văzut, aşadar, realizate scopurile. Puterea politică a rămas tot în mâinile unei minorităţi, reprezentând anumite pături, ceva mai largi, ale claselor exploatatoare. Evenimentul de la 6 august nu făcuse altceva decât să dea un răspuns întrebării amare pe care o punea un pamflet politic leveller: „Al cui rob va fi poporul?”.

li – Revoluta burgheză din Anglia ÎNTRE MONARHIA iCONSTITUŢIONALĂ ŞI REPUBLICA DEMOCRATICĂ J. oziţia independenţilor se întărise considerabil, în vreme ce a presbiterienilor era slăbită, atât prin fuga an străinătate a unora dintre conducători, cât şi prin însăşi dovada de slăbiciune pe care o oferise eşecul încercării lor de a împiedica intrarea armatei în Londra.

În fapt, deşi neoficial, independenţii deţin dună 6 august 1647 rolul de căpetenie în conducerea ţării. Acest rol însă – lucru în aparenţă surprinzător – ei continuă a-1 mai împărţi oarecare timp cu presbiterienii. Deputaţii independenţi, alungaţi la 26-27 iulie, şi-au reluat locul în Camera Comunelor. Desigur mai activi, mai agresivi, mai încrezători în forţa partidei pe care o reprezentau. Presbiterienii pierduseră pe unii din rândurile lor, dar continuau să formeze majoritatea în Camera Comunelor, pentru a nu mai vorbi de cei vreo 10-20 de lorzi rămaşi, care, de asemenea, le împărtăşeau opiniile. O majoritate ce păstra amintirea evenimentelor din 4-6 august: deci cam timorată. O parte a ei va prefera să adopte o poziţie neutră, neîndrăznind să-şi spună cuvântul, ci doar aprobând în ultima clipă hotărâri care şi de altfel obţinuseră majoritatea. Şi Parlamentul Lung, ca şi Convenţiunea franceză din 1792-1794, a avut prin urmare un fel de „mlaştină” 1. Un grup mai restrâns al presbiterienilor, reculegându-se de pe urma loviturii primite, aşteptau ocazia revanşei, iar până atunci căutau a se folosi de indulgenţa manifestată de independenţi, care îi lăsaseră să rămână în parlament – mai impunmd, în câteva cazuri, votarea unor acte conforme cu linia lor politică.

Poziţia independenţilor în perioada ide după 6 august până la începutul anului 1648 este contradictorie. Am putea spune că ea trece printr-o criză. De unde provenea acest fapt, cum am mai accentuat, surprinzător în aparenţă? Problema nu e cu totul simplă. în iunie-iulie 1647, independenţii acceptaseră să meargă împreună cu levellerii. Până când făcuseră figură de „opoziţionişti” faţă de parlament, alianţa aceasta interesată nu le crea nici o răspundere. Efervescenţa revoluţionară din masa soldaţilor şi din oraşe le folosea ca platformă pentru cucerirea puterii politice. Din momentul însă în care deveniseră „partid de guvernământ”, lucrurile se schimbau. Nu mai puteau canaliza nemulţumirile populare exclusiv împotriva presbiterienilor! Alianţa cu masa oştirii, cu levellerii, comporta obligaţii din partea ambelor părţi. Soldaţii şi-o împliniseră pe a lor: îi purtaseră pe independenţi în triumf la Westminster. Acum devenea scadentă cealaltă obligaţie, din partea opusă: satisfacerea revendicărilor armatei, care între timp erau împărtăşite de mase tot mai largi.

Criza politicii independenţilor, după 6 august, constă tocmai în nehotărârea lor de a se pronunţa în faţa alternativei: „Continuăm sau nu alianţa cu masele?” Răspunsul era mult mai greu decât în situaţia de la sfârşitul lunii mai. Acum această alianţă nu mai era, nu mai putea fi doar o chestiune de tactică. Ea devenise cu necesitate o problemă de conţinut în materie politică. însemna ca independenţii să se învoiască a ataca şi rezolva în sensul democratic, cerut de masele orăşeneşti, probleme ca: organizarea statului în formă republicana, acordarea unor drepturi politice largi tuturor cetăţenilor, o schimbare adâncă a sistemului fiscal şi, până la urmă. – punctul cel mai nevralgic – a structurii proprietăţii '.

Elementele sociale nobiliare şi burgheze ce compuneau partida independenţilor nu puteau accepta o atare perspectivă, potrivnică intereselor lor de clasă. Criza prin care trec independenţii se vădeşte a fi aşadar, în ultimă instanţă, criza alianţei lor cu levellerii – expresia limitelor lor de clasă. Desfăşurarea revoluţiei i-a împins până la un hotar dincolo de care nu puteau trece decât negându-se pe ei înşişi. Lucru pe care de bună voie nu-1 face nici o clasă, nici un grup social.

Situaţia aceasta, momentul acesta critic 1-a sesizat, cu intuiţia lui sigură, marele practician în materie politică care a fost Cromwell. Simţea primejdia pentru partida sa: ruli* pându-se de mase, se izola politiceşte. Ştia că gruparea independentă nu are în acel moment o bază socială. destul de largă pentru a-şi asuma singură puterea politică, înfruntând şi înăbuşind mişcarea levelleră.

De aceea, independenţii manifestă, după 6 august, o „surprinzătoare” indulgenţă faţă de presbiterieni. De aceea continuă ei tratativele cu regele: refac punţile de legătură cu diferitele grupuri ale reacţiunii, de la monarhie şi vechea nobilime, până la vârfurile noii nabilimi şi marea burghezie comercială-cămătărească. Caută o lărgire a bazei lor sociale „spre dreapta”, în direcţia în care interesele lor de proprietari şi exploatatori îşi puteau găsi temeiuri de conciliere mai uşor decât „spre stânga”, la păturile mai sărace, sau complet lipsite de avere. Independenţii îşi fixează în această perioadă, în chip definitiv, aspectul principal al rolului jucat de ei în dezvoltarea revoluţiei engleze: acela de a zăgăzui revărsarea ei în albia abruptă, cu ape vijelioase, limpezi şi proaspete, pe care masele populare ar fi voit să i-o croiască, sfărâmând până la temelie stâncile strivitoare ale societăţii, statului şi instituţiilor feudale. Numai împrejurări grave, depăşind prevederile şi intenţiile lor, îi vor face să revină pe plan tactic la o alianţă cu levellerii, preluând şi aplicând unele dintre revendicările politice ale acestora, în 1648 şi începutul lui 1649. Imediat însă după ce, prin acest nou balans, vor reuşi să-şi consolideze propriul echilibru politic, ei vor reveni, fără echivoc, la linia pe care şi-o conturează în ultimele luni din 1647, dezvoltând-o şi agravând-o, atât în conţinut cât şi în formă.

Cel mai important document care precizează platforma politică a independenţilor în această perioadă a fost elaborat de Ireton încă la 1 august 1647. Redactat în numele armatei, deşi era departe de a reprezenta opiniile masei soldaţilor, el poartă numele de „Articolele propunerilor oferite de armată” 1. E un veritabil proiect de constituţie. Prevedea dizolvarea parlamentului existent şi alegerea unuia nou, pe baza votului cenzitar, fiecare comitat urmând a fi reprezentat proporţional cu contribuţia sa la sarcinile fiscale. Se admitea, aşadar, o reorganizare a circumscripţiilor electorale, respingându-se în schimb lărgirea dreptului de vot, întrucât censul era menţinut. Viitorul parlament avea să fie ales pe doi ani, în care interval de timp putea fi efectiv în sesiune între 120 şi maximum 240 de zile. înainte de 120 de zile parlamentul nu putea fi dizolvat decât din propria sa iniţiativă. El avea să fie pe mai departe compus din două camere. Menţinerea Camerei Lorzilor în acest proiect de constituţie, alături de păstrarea neschimbată a censului, sunt avansurile pe care independenţii le fac presbiterienilor, cât şi vechii nobilimi regaliste. De asemenea, era menţinută monarhia, cu prerogativele limitate de prevederile actului. Dintre aceste limitări, una importantă decurgea din crearea Consiliului de Stat – organ executiv suprem – cu membri numiţi de parlament. „Propunerile” lipseau pe rege de dreptul de a-i numi pe principalii demnitari ai statului şi puneau bazele unui guvern, emanaţie a parlamentului, deci – se subînţelegea – răspunzător întrucâtva în faţa sa. O limitare tranzitorie a prerogativelor regale consta în lipsirea regelui pe 10 ani de dreptul de a comanda armata şi miliţiile.

Ultima parte a „Articolelor” e ceva mai valoroasă. Ea conţine fie unele idei proprii, mai vechi, ale independenţilor, fie anumite concesii faţă de levelleri. în prima categorie s-ar încadra respingerea obligativităţii Covenantului, deci principiul libertăţii conştiinţei, în jurul căruia se mai frânseseră câteva lănci, începând de prin 1643-1644. Tot astfel mai era şi desfiinţarea monopolurilor şi a tuturor piedicilor din calea libertăţii comerţului. Din a doua categorie făceau parte acceptarea dreptului de petiţionare, desfiinţarea impozitelor indirecte (accizelor) pe unele produse de larg consum, o reorganizare mai justă a sarcinii impozitelor pe comitate, achitarea datoriilor către armată şi o „reglementare” a ze-ciuielii. Ultimul punct se îndepărta de ideile levellerilor. El nu-şi însuşea desfiinţarea zeciuielii, care era cuprinsă de la sine în revendicarea levelleră a „egalizării” proprietăţii funciare, a promovării micii proprietăţi libere.

Levellerii au judecat ca insuficiente propunerile formulate de independenţi. Ei s-au văzut înşelaţi în speranţa de a înfăptui, împreună cu aceştia, opera de largă democratizare spre care nădăjduiseră în clipele marşului asupra Londrei. în august-septembrie, se produce astfel o ruptură făţişă între independenţi şi levelleri. Din aceste zile încep levellerii a da ofiţerilor porecla de „granzi”, din cauza pretenţiei lor de a face pe importanţii şi a dirigui singuri treburile statului şi ale armatei, ignorând din ce în ce pe „agitatorii” din Consiliul general.

Ruptura se adânci şi mai mult din clipa în care independenţii, pe baza proiectului lor de constituţie, începură tratative cu regele, în somptuoasa „captivitate” pe care, după ocuparea Londrei, i-o oferiseră în castelul Hampton-Court. Carol era tratat cu atâta respect şi i se îngăduia o atât de mare libertate, înoât aproape că se vedea iarăşi ree; e în întreaga putere a cuvântului. Afecta a se crede stăpân pe situaţie, contând pe teama independenţilor de mişcarea populară şi pe o schimbare de regim, favorabilă lui, în Scoţia. „Fără mine – ar fi ideclarat el o dată – nu veţi putea face nimic. Dacă nu vă voi sprijini, veţi pieri!” în această stare de spirit el îşi permise, ca de atâtea ori, să tărăgăneze orice soluţie, prin veşnicele sale răspunsuri evazive.

Levellerii, care cereau abolirea monarhiei, considerau tratativele cu regele drept o trădare. Ei şi-au spus deschis această părere despre independenţi. Un pamflet al lui Lilburne intitulat înşelătorii daţi în vileag, spunea: „Nu vă încredeţi în ofiţerii din conducere, căci ei îndeobşte sunt venali şi s-au transformat în duşmani ai adevăratelor şi legiuitelor libertăţi ale Comunelor Angliei, (devenind „granzi„ şi gândindu-se numai la ei.”1.

În septembrie 1647, într-un alt pamflet: Sfatul meu către soldaţii simpli, Lilburne îl învinuia pe Cromwell de trădare şi îi îndemna pe ostaşi să aleagă noi agitatori, întrucât unii dintre cei vechi se lăsaseră ademeniţi de „granzi”. Aceste noi alegeri avură într-adevăr loc, contribuind la promovarea elementelor levellere celor mai hotărâte în consiliile de agitatori din armată.

Important este şi pamfletul anonim, cu titlul Apelul liberului popor englez către soldaţi, care denunţă cu tărie, drept o mârşavă duplicitate, convorbirile independenţilor cu regele, „omul care din cap până în tălpi e mânjit cu sângele celor mai scumpi prieteni şi ostaşi ai noştri”. Cromwell e avertizat să-şi schimbe orientarea politică, fiindcă altfel va pierde încrederea soldaţilor. Pamfletul mai cere eliberarea din închisoare a lui Lilburne şi Overton, condamnaţi de parlament cu un an înainte, pentru activitatea lor publicistică, în care lansaseră atacuri împotriva Camerei Lorzilor2.

berat în septembrie, iar Lilburne la sfârşitul lui noiembrie 1647. Ultimul însă, abia eliberat, a fost din nou întemniţat în ianuarie 164S.

Acest ultim pamflet dezvăluie, chiar prin titlul său, tendinţa de apropiere mai strânsă între levellerii civili şi cei din armată. într-adevăr, în lunile de toamnă ale anului 1647, „agitatorii” încep să^şi dea seama de inutilitatea cooptării lor în Consiliul general al armatei. Ei tind să se desprindă de acest organ, în care cererile lor nu mai erau ascultate de majoritatea ofiţerească, şi să se contopească cu mişcarea le-vellera din capitală. Procesul a fost desigur favorizat întru-câtva de prezenţa armatei în Londra. El marchează un pas către constituirea unei partide levellere mai omogene. Faptul e pus în evidenţă prin elaborarea, în octombrie 1647, a celor mai importante documente programatice ale mişcării levellere, ajunsă şi pe plan ideologic la o cristalizare a concepţiilor ei, la o formulare completă a lor.

Primul dintre ele, mai mult cu caracterul unui manifest politic, se intitula Cauza armatei just expusă 1. Autorul principal era levellerul civil John Wildman2. Manifestul începe prin constatarea că toate petiţiile înaintate până atunci în numele armatei fuseseră respinse de parlament, iar ofiţerii, la rândul lor, şi-au trădat promisiunile făcute soldaţilor.

Reluând apoi teza că armata este apărătoarea conştientă a drepturilor şi libertăţilor poporului englez, manifestul se bazează pe ea spre a justifica în principiu luarea sa de poziţie şi, în general, amestecul armatei în problemele politice.

        „Cauza armatei” expune în continuare revendicările le-vellerilor, în chip mai complet decât documentele emanate anterior din cercurile lor.

Cere abolirea „monarhiei, imediata epurare a parlamentului de aderenţii regelui şi dizolvarea sa în cel mult 9-10 luni. Acordarea dreptului de vot tuturor cetăţenilor de la vârsta de 21 de ani în sus, excluzând pe cei trecuţi de partea „delincvenţilor”; alegerea pe această bază a unui nou parlament, pe timp de doi ani. Deputaţii lui, cât şi miniştrii aleşi de el, vor fi răspunzători în faţa poporului. Parlamentul nu va putea fi dizolvat înainte de expirarea celor doi ani, decât cu propriul său consimţământ.

De la categoria revendicărilor politice generale, manifestul trece la cele de ordin social. Cere micşorarea impozitelor pentru cetăţenii săraci şi suprimarea taxelor pe articolele de primă necesitate. în schimb, să fie sporite impozitele asuconducătorilor levelleri sunt oameni tineri, în jurul vârstei de 30 de ani.

pra' mărfurilor de import şi veniturilor imari. Prin ultimele propuneri erau vizaţi negustorii şi toţi bogătaşii din City, ele urmărind în genere o repartizare mai justă a sarcinilor fiscale, uşurând masele populare şi punându-i pe cei bogaţi la o contribuţie proporţională cu veniturile lor. O nuanţă ce merită să fie reţinută apare şi în modul în care manifestul recomanda achitarea soldei restante către armată: din fondurile rezultate prin vânzarea pământurilor episcopale. Satisfacerea revendicărilor economice ale ostaşilor era astfel legată de un aspect parţial al desfiinţării marii proprietăţi feudale. în direcţia aceasta şi mai importante sunt punctele care cer restituirea către ţărani a pământurilor „împrejmuite” * şi abolirea copyhold-xshxi, adică a rămăşiţei celei mai evidente a dependenţei posesiunii funciare a ţăranului faţă de marea proprietate nobiliară.

Programul leveller, aşa cum se prezintă el în „Cauza armatei”, îmbrăţişează, prin urmare, şi problema ţărănească. Preconizează desfiinţarea unora dintre rămăşiţele mai apăsătoare ale obligaţiilor feudale. Dar el este departe de a fi, în această privinţă, complet şi consecvent. Lipseşte revendicarea de bază: (desfiinţarea marii proprietăţi funciare. Cauza acestei lipse esenţiale nu e întâmplătoare. Cercurile conducătoare ale levellerilor nu erau perfect unitare în legătură cu anumite revendicări. Aderenţi ai micii proprietăţi şi prin aceasta, implicit, ai principiului proprietăţii private, o parte dintre levelleri şovăiau în a susţine punerea efectivă în aplicare a parcelării proprietăţii, a trecerii reale şi neîntârziate de la marea proprietate la cea mică. Ei şovăiau pentru că întrevedeau într-o atare măsură, o dată hotărâtă, un început de negare a proprietăţii private, a dreptului de proprietate în principiu. Prinşi în această contradicţie, caracteristică de altfel micii burghezii în multe împrejurări ulterioare, din alte locuri şi timpuri, mulţi dintre levelleri n-au putut fi revoluţionari consecvenţi pe acest plan. De altfel, (însuşi Lilburne, ca şi alţi amici ai săi, recunoscând răspândirea numelui lor de „levelleri” (nivelatori, egalizatori), protestau împotriva lui, declarând că nu li se potriveşte2.

din cursul aceluiaşi an.

Cf. O. L u t a u d, op. cit., în „Revue Historique”, an 86 (1962), tom CCXXVII, ianuarie-martie, p. 86.

Apariţia „Cauzei armatei” suscită o vâe reacţâune dm partea independenţilor. La 20 octombrie Cromwell ţinu în parlament un discurs de trei ore, condamnând pe autorii ei şi căutând să justifice tratativele cu regele. Peste două zile atacurile împotriva levellerilor se repetă într-o şedinţă a Consiliului general al armatei, ţinută la Putney, în imediata apropiere a Londrei. Autorii manifestului sunt învinuiţi de a fi „calomniat” armata, prin atitudinea lor faţă de conducerea ei. Tot acolo însă se decise întrunirea din nou a Consiliului general, la idata de 28 octombrie, spre a examina cererile cuprinse în „Cauza armatei”.

Mişcarea levelleră, prin caracterul şi ideile ei avansate, nu stârnea numai resentimentul claselor posedante din Anglia. Ea începea să aibă ecouri şi pe continent: favorabil în rân-dul maselor, net ostil în cel al claselor dominante. Acest dublu aspect reiese, direct sau indirect, dintr-o scrisoare adresată de Mazarin, în septembrie 1647, reprezentantului Franţei la Londra, Pompone de Bellievre, în care se spunea printre altele: „Cât despre englezii răuvoitori faţă de Franţa şi despre planul de a trimite agitatori, cum îi numesc ei,. va trebui să observaţi cu grijă cum va evolua acest plan. asi-gurându-vă că se vor lua măsurile trebuitoare ipentru ca acest, să-i zicem venin, să nu se răspândească printre noi.” 1.

În zilele premergătoare întrunirii Consiliului general al armatei, care trebuia să constituie o dezbatere decisivă asupra viitoarei organizări social-politice a Angliei, levellerii se pregătiră intens pentru a se prezenta cu un program cât mai bine definit. Ei formulară revendicările lor – în general cuprinse deja în „Cauza armatei” – sub forma unui proiect de constituţie pe care-1 numiră „Acordul poporului pentru o împăciuire trainică şi imediată” 2. Alături de „Cauza armatei”, el reprezintă al doilea act capital ce sintetizează poziţia levellerilor. Fiind un iproiect de constituţie, opus „Articolelor de propuneri” ale independenţilor, „Acordul poporului” are un conţinut politic mai strict, de enunţare a unor principii fundamentale, într-o formă ceva mai abstractă decât în „Cauza armatei”.

Levellerii plănuiau să supună „Acordul” unei consultări naţionale, printr-o campanie de strângere de semnături pe textul său. Ei formulau principiul drepturilor naturale ale omului şi al suveranităţii poporului, pe care le vedeau aplia „The Agreement of the People for a firm and present Peace”.

cabile numai în cadrul unei republici, prin introducerea votului universal şi a reprezentării diverselor comitate în mod strict proporţional cu numărul populaţiei. Orice privilegii se desfiinţau, legile urmând a fi egale pentru toţi, după cum oamenii sunt egali de la natură.

Camera Comunelor urma să devină unicul organ legislativ şi de control al puterii executive, având dreptul de a declara război şi a încheia pace, de a dirija politica externă, de a-şi da avizul în numirea şi revocarea funcţionarilor statului. Puterea legislativă era deci unică şi indivizibilă, la fel ca şi sursa ei – suveranitatea poporului.

O singură prerogativă îi era interzisă Camerei Comunelor: nu putea lua hotărâri care să constrângă conştiinţa cetăţenilor. Adică nu se putea amesteca în problemele religioase, nici nu putea obliga pe nimeni la serviciul militar. Ultima prevedere e în legătură cu anumite convingeri pacifist-mis-tice, profesate de sectele religioase.

Convocarea Consiliului general din 28 octombrie 1647 şi acceptarea de către independenţi a unei largi discuţii pe marginea revendicărilor levellere e un semn al unei uşoare abateri a lor de la linia hotărâtă a neutralizării „stângii” şi a tratativelor cu regele, pe care păşiseră după ce se văzuseră stăpâni pe Londra. Această uşoară „cotitură spre stânga” e determinată de interese precise, de anumite condiţii concrete.

Prelungirea tratativelor cu regele îi pusese pe independenţi într-o situaţie dificilă. Nici lor nu le reuşise ceea ce urmăriseră mai înainte şi presbiterienii: de a pune poporul în faţa unui fapt împlinit, prin realizarea unui acord între rege şi conducerea mişcării revoluţionare. Ei nu puseseră deci mina pe această armă a „legalităţii”, a restabilirii unei situaţii „de drept”, cu care sperau să poată opri definitiv avântul revoluţionar, tendinţele democratice ale maselor. Dimpotrivă, prelungirea tratativelor făcuse ca ele să fie cunoscute întregii ţări şi dezaprobate de majoritatea poporului. Iar efervescenţa revoluţionară în mijlocul acestuia crescuse, îndreptându-se de astă dată împotriva independenţilor, demascaţi şi ei ca adversari ai revendicărilor populare.

Mai mult decât atât. Independenţii începuseră să-şi dea seama că nici nu vor ajunge vreodată la un acord cu regele. Că acesta nu doreşte un acord, ci vrea să-i înşele, să câştige timp spre a reorganiza forţele contrarevoluţionare.

Un colonel, Hutchinson, relatează în memoriile sale că, întrebându-1 pe Ireton asupra perspectivelor unei înţelegeri cu Carol I, acesta i-a răspuns, făcând oarecum un bilanţ al ¦lor: „El ne-a oferit vorbe şi noi i-am plătit cu propria sa monedă, fiindcă am descoperit că nu are nici o intenţie favorabilă binelui poporului, ci vrea doar să se folosească de neînţelegerile noastre, pentru a recâştiga prin viclenie ceea ce a pierdut prin luptă” 1.

Acestea deci sunt împrejurările care îi decid pe independenţi să convoace Consiliul general: vor să încerce iarăşi o lărgire a bazei lor sociale în mase, însă nu prin acceptarea revendicărilor acestora, ci pe cât posibil prin înşelarea lor, atrăgându-i cumva pe levelleri la subscrierea celor cuprinse în „Articolele propunerilor”.

Lucrările marii conferinţe de la Putney, dintre 28 octombrie-11 noiembrie 1647, sunt binecunoscute, datorită păstrării notelor luate în şedinţele ei de unul dintre secretarii Consiliului general al armatei. Aceste voluminoase însemnări se cheamă astăzi, după autorul lor, „arhiva lui Clarke”.

Conferinţa s-a ţinut în localul unei biserici, la Putney.

În afară de membrii Consiliului general al armatei – deci comandamentul, delegaţii ofiţerilor şi ai „agitatorilor” – au participat şi reprezentanţi ai levellerilor civili, ca Wildman şi Maximilian Petty. Prin aceasta, întrunirea a depăşit cadrul unei şedinţe obişnuite a Consiliului general al armatei, ridicându-se la nivelul unei veritabile conferinţe politice comune a celor două partide – independenţii şi levellerii. Discuţiile purtate au delimitat cu toată ascuţimea deosebirile de pro gram dintre unii şi alţii. Ele n-au dus, aşadar, la rezultatul scontat de Cromwell şi de ceilalţi „granzi”: de a-i determina pe levelleri să renunţe la revendicările lor democratice ra dicale, acceptând linia politică moderată trasată în „Artico lele propunerilor”. *

De la început, levellerii şi-au afirmat cu hotărâre punctele de vedere. Sexby, din partea „agitatorilor”, vorbind printre primii, i-a criticat aspru pe Cromwell şi Ireton pentru tratativele lor cu regele. El exprima prin aceasta poziţia net antimonarhică a levellerilor, cerinţa lor de a fi abolită regalitatea şi instaurată republica. îl susţinură în continuare şi alţii: Allen, Wildman. Colonelul Rainsborough spuse răspicat: „Cât despre mine, trebuie să spun că sunt împotriva regelui. Sunt împotriva lui şi împotriva oricărei puteri care ar dăuna poporului” 2.

Tuturora le răspunse, în numele independenţilor, mai în-DÂi Ireton. Vehement, el vorbi chiar prea mult, prea tăios, riscând să compromită din oapul locului orice putinţă de în-jelegere, dând pripit pe faţă unele cărţi pe care un Cromwell le-ar mai fi ţinut ascunse. „Nu voi merge nici în ruptul capu-ui – strigă el – alături de aceia care urmăresc pieirea parlamentului şi a regelui” *.

Cromwell, care prezida şedinţa, interveni pe un ton mai noderat. Preciza în primul rând că, în tratativele cu regele,

        :1 a acţionat ca persoană particulară, fără a se considera eprezentant al parlamentului. Printr-o abilă disociere între ine şi punctul de vedere oficial al parlamentului şi al „granilor”, Cromwell slăbea greutatea atacurilor iniţiate de leveleri pe această temă. El evita o ruptură făţişă şi imediată ntre aderenţii şi adversarii monarhiei, lăsând să se înţeleagă ă discuţiile pot continua, tratativele cu regele nereprezenînd, în ce-1 privea, o atitudine definitivă şi oficial adoptată.

Tecând la fondul problemei, Cromwell folosi acelaşi proceeu de a^şi afirma părerile, evitând însă să dea impresia că oşteşte ultimul său cuvânt. încercă să zdruncine indirect arumentele adversarilor, afectând îngrijorare pentru soarta iitoare a statului şi împingând uşor discuţia înspre examiarea consecinţelor mai îndepărtate implicate în propunerile vellerilor, consecinţe pe care aceştia nu le-ar fi cântărit Ldeajuns. „Propunerile dumneavoastră sunt noi pentru mine

— spuse el. Cuprind schimbări considerabile în modul de

        : vernare. V-aţi gândit, oare, ce urmări ar putea avea ele?

        'are prin aceasta nu se vor produce tulburări, nu vor face

        : estea ca Anglia să semene cu Elveţia, unde un canton se >ate ridica împotriva celuilalt? Ce roaide poate da o aseenea ondine, dacă nu pieirea naţiunii?” 2.

În continuare, Cromwell califică abolirea monarhiei ca m salt prea mare„, contravenind „formei de organizare a itului, cu care englezii s-au deprins”.

Revenind la cuvânt, Ireton aborda problema formei de it şi a drepturilor naturale ale omului ide pe un plan teo-tic. El opuse părerilor levellerilor un fel de teorie a con-ictului social. Constituirea societăţii organizate şi a statu-i datează – afirma el – din clipa în care între oameni intervenit o convenţie, care le-a creat drepturi şi obligaţii: iproce. Ele reglementează, în ultimă instanţă, viaţa societaţii. Expresia lor sunt legile. Deci omul în societate nu poate să tindă spre realizarea unor drepturi pe care i le-ar fi creat de-a dreptul natura. Acestea, dacă există, sunt asociale, sau, mai bine-zis, presociale. în societate, omul poate aspira doar la drepturile pe care i le-a creat legea, convenţia dintre Oameni (The Human Engagement), iar nu natufa.

Ingenioasă şi elegantă în formă, argumentarea lui IretcM nu rezistă însă unei critici de fond. Ea caută să dea ideii contractului social o funcţie conservatoare. Levellerii i-ar fi putut obiecta lui Ireton că miezul problemei consta în a stabili de ce se creează acea pretinsă convenţie între oameni? Care e obiectul ei? Ce anume trebuie ea să apere? Oare nu drepturile şi obligaţiile omului? Şi care sunt acestea? Pot fi ele stabilite în chip abstract, convenţional sau arbitrar? Dar în cazul acesta oricine ar putea să declare ca „lege”, ca expresie a convenţiei sociale, tot ce-i convine lui, chiar dacă acel ceva nedreptăţeşte şi asupreşte pe mulţi alţii. Iar dacă legea e într-adevăr o expresie a voinţei generale, atunci ea nu poate face altceva dedât să oglindească interesele cele mai generale, mai universal recunoscute de toţi şi pentru toţi oamenii. Şi care pot fi acestea dacă nu cele legate de natura umană însăşi? Aşadar, convenţia între oameni, legea, nu poate fi valabilă decât dacă apără drepturile naturale ale omului.

Atât teza independentelor cât şi cea a levellerilor reprezentau o poziţie înaintată faţă de absurda teorie a dreptului „divin” al autorităţii regale, care-i obliga pe cetăţeni la: supunere fără murmur. Ideea „legii în locul arbitrarului” a constituit o lumină revelatoare în istoria societăţii şi teoria. drepturilor naturale a jucat un rol revoluţionar în lupta pentru doborârea feudalismului şi absolutismului. Dar toate aceste idei n-au fost decât o „eroare necesară”, condiţionată „de stadiul de atunci al cunoştinţelor despre dezvoltarea societăţii, iar ulterior complet depăşită. Fiindcă statul, raporturile politice dintre oameni nu se pot explica prin ele însele, ici îşi au o cauză mai profundă. Ele n-au apărut pe baza unei idilice şi conştiente „convenţii între oameni„ sau „contract social„. „Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa” 1. Prin dezvoltarea forţelor de producţie, îii societate se creează posibilitatea realizării unui surplus de produse. Apare astfel şi posibilitatea însuşirii acestui surplus de către unii, în dauna altora. Societatea se împarte în exploatatori şi exploataţi, în clase antagoniste. în interesul exploatatorilor, pentru a le asigura exploatarea, apare statul. Raporturile politice oglindesc, aşadar, interese opuse de clasă; ele nu sunt expresia unei convenţii, ci sunt impuse prin forţă. Statul e un instrument al asupririi, al dominaţiei de clasă, nu al apărării unor drepturi naturale şi eterne ale tuturor cetăţenilor. La fel şi legile. Această formă şi funcţie a politicului persistă atâta vreme oât societatea este împărţită în clase antagoniste.

Fireşte, nici independenţilor, nici levellerilor nu li se poate pretinde mai mult decât viziunea social-politică posibilă în condiţiile vremii lor. Desprinderea unei interpretări măcar raţionale a fenomenelor sociale de concepţiile teologice era abia la începuturile sale. Nu ne pot surprinde prea mult nici apelurile la „înţelepciunea divină”, pe care le fac protagoniştii acestei dispute, pe calea rugăciunilor. Aşa şi-au început cea de-a doua zi a şedinţelor, în 29 octombrie. Puritanilor – să nu uităm – li se potrivesc destul de bine cele spuse de Marx despre Luther: „El a transformat pe popi în laici, pentru că a transformat pe laici în popi. A emancipat trupul din lanţuri, pentru că a pus inima în lanţuri” x.

În 29 octombrie, discuţiile s-au purtat în jurul dreptului de vot. Poziţia adoptată de cele două tabere reprezintă o continuare şi o aplicare a principiilor apărate şi de unii şi de alţii în ziua precedentă. Levellerii considerau participarea la viaţa politică un drept natural al fiecărui om. Rains-borough declară: „Sunt de părere că şi cel mai sărac om nu este de loc obligat să se supună guvernului, dacă nu a luat parte la alegerea lui!”.

Independenţii pleacă în schimb de la ideea că dreptul de vot, participarea la viaţa politică în general, nu e un drept dobândit prin naştere de fiecare om, ci el derivă din-tr-o determinată reglementare a lui, în cadrul convieţuirii sociale. Făcând o atare afirmaţie, ei se văzură obligaţi să precizeze baza pe care, după părerea lor, se cristalizează aceste norme de viaţă politică, în cuprinsul „convenţiei între. oameni„. Baza lor este proprietatea, căreia, la rândul ei, independenţii îi neagă atributul de „drept natural” al fiecărui om.

Proprietatea, în concepţia lor, este deci un produs al înţelegerii dintre oameni. O lege. Existenţa ei, ca şi modul în care se află ea repartizată, trebuie respectate, la fel ca orice interdicţie penală sau normă morală, statornicită în societate. Orice măsură, orice instituţie care, direct sau indirect, ar putea avea ca efect lezarea ei, trebuie evitate.

În sensul de mai sus vorbi Ireton: „Eu nu cred că există vreun drept comun pentru toţi. şi nimeni nu are dreptul de a participa la rezolvarea problemelor regatului. în afară de aceia care au în permanenţă un interes la aceasta”. Mergând mai adânc, ideologul „granzilor” dezvălui până la capăt fondul concepţiei sale social-politice: „Doriţi să respectaţi numai legea naturii – se adresă el levellerilor – dar în virtutea ei nu aveţi mai multe drepturi decât mine asupra acestei bucăţi de pământ, sau a oricărei alta; în aceeaşi măsură ca voi sunt şi eu liber să-mi însuşesc tot ceea ce-mi este necesar pentru întreţinerea sau satisfacţia mea personală. Mă îngrozesc la gândul urmărilor unei asemenea propuneri şi nu văd de loc temeiuri suficiente pentru a susţine că oricine s-a născut într-o anumită localitate are dreptul de a dispune de pământurile şi de averea acesteia. Dacă guvernarea nu va aparţine exclusiv acelora care au interes. permanent, atunci în regat se va ajunge, fără doar şi poate, la desfiinţarea proprietăţii”.

Dar ce drepturi mai rămâneau atunci – după Ireton – persoanelor fără proprietate? Vorbeşte tot el: „. De a nu fi izgoniţi peste hotarele ţării, de a nu li se refuza aerul de respirat, de a circula pe drumuri.”.

Independenţii căutau, aşadar, să dea doctrinei drepturilor naturale o interpretare cât mai limitată, excluzând din sfera lor dreptul de participare la viaţa politică. Susţinându-1 pe Ireton, un alt „grand”, colonelul Rich, explică şi mai limpede motivele acestei atitudini: „în ţara aceasta cinci oameni din şase nu au proprietate; unii au câte zece slugi, alţii câte douăzeci, unii mai mult, alţii mai puţin. Dacă stăpânii şi servitorii vor avea aceleaşi drepturi electorale, cei lipsiţi de proprietate vor alege pe cei de-o seamă cu ei. Şi ce va putea împiedica majoritatea unui asemenea parlament să desfiinţeze, pe cale legislativă, proprietatea?”.

Levellerii răspunseră îşi ei tot prin oratorii din ajun, îa 2 se adăugară însă şi alţii. Rainsborough puse făţiş pe ependenţi în faţa dilemei: „Recunosc ei că izvorul le->r rezidă în popor?” Dacă recunosc, atunci trebuie să tiită şi dreptul de vot pentru toţi cetăţenii, iar dacă pe sta îl tăgăduiesc, înseamnă că neagă şi primul principiu. Rainsborough, ca şi Maximilian Petty, dezvoltară cu iune toate argumentele ce le aveau în favoarea votului versal. „Faptul că eu sunt sărac – întrebă Rainsborough dă, oare, cuiva dreptul să mă asuprească? Oare de ce tlemanul de la ţară care are trei-patru proprietăţi (şi r singur Dumnezeu ştie cum de a pus mâna pe ele!) la vocarea parlamentului trebuie să fie membru al aces-' i şi să aibă dreptul a-i asupri pe săracii care trăiesc în inătatea lui?”.

Petty căută să demonstreze şi într-alt chip absurditatea emulul electoral existent, care prevedea dreptul de vot tru posesorul unui freehold cu un venit de cel puţin de shillingi anual. El arătă că în practică există loturi pământ sub titlul de copyhold sau leasehold1 după care ¦ealizează un venit anual cu mult mai mare, uneori până L00 de lire anual! Şi totuşi deţinătorii acestora urmează i excluşi de la dreptul de vot.

Prin argumentarea sa, Petty, reprezentant al unei nuanţe unele privinţe mai moderate a partidei levellere, nu ludea cu totul posibilitatea acceptării unui cens, drept eriu al dreptului de vot. în schimb, el sugera asimilarea freeholdul a oricărei forme de posesiune funciară. în 1 acesta se atingea un alt aspect nevralgic al problemei: aţia copyholderilor şi cea a leaseholderilor. Cât priveşte cei din urmă, importanţa sumei citate de el ca venit al (100 de lire) ne arată că e vorba de elemente aren-; şti înstărite, mai curând aparţinând unei burghezii ru-în dezvoltare. în schimb pentru copyholderi aluzia sa Iară: el deschide o poartă spre desfiinţarea sau măcar marea situaţiei de inferioritate a posesiunii lor; deci un de „atac prin ocolire” asupra rămăşiţelor relaţiilor fun-e feudale.

        [reton şi independenţii rămaseră însă rigizi, opunând cu ipăţânare teza că votul universal va duce la desfiinţarea prietăţii. „Proprietatea – spuse Ireton – e cel mai iamental element al constituţiei regatului; dacă-1 înlă- ' Lot arendat cu contract.

turaţi, prin aceasta aţi înlăturat totul„ 1. Exasperat, Petty aruncă fraza: „Ca să spun drept, inima îmi va sălta în piept de bucurie, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu să fie înlăturaţi regele, lorzii şi proprietatea”.

Iar Rainsboirough: „Nu văd cum s-ar putea obţine libertatea, dacă nu va fi desfiinţată proprietatea. Un lucru aş vrea doar să ştiu: pentru ce au mai luptat atunci soldaţii? înseamnă că ei au luptat pentru a deveni robi, pentru a face ca puterea să încapă în mâna oamenilor bogaţi, a proprietarilor de pământuri şi pentru a deveni robi pe vecie”.

Pe marginea acestui punct culminant al discuţiilor, e momentul să facem unele precizări. Deşi în aparenţă expresiile folosite de oratorii levelleri par a revendica „desfiinţarea proprietăţii”, sensul exprimării lor nu trebuie înţeles astfel. Ei nu vizau instituţia proprietăţii private ca atare, ci numai inegalitatea gravă a repartizării ei în acel timp. Idealul lor social-politic era o republică a micilor proprietari. Ideal de altfel neîmpărtăşit de toţi şi inconsecvent apărat chiar de unii care iniţial îl proclamaseră. Le-vellerii profesau în igenere iluzia micnburgheză că proprietatea privată ar putea ocroti individul împotriva exploatării De aceea, prin „desfiinţarea proprietăţii” ei înţelegeau, de fapt, o „reconsiderare” a raporturilor de proprietate, „sacrificarea” parţială a marii proprietăţi, pentru a crea o bază celei mici. „Desfiinţare” aşadar, în sensul de renunţare la intangibilitatea absolută a proprietăţii. Cu alte cuvinte, dacă ar fi trăit în secolul al XlX-lea sau al XX-lea, i-ar fi zis simplu: reformă agrară.

Ei nici n-au avut curajul să-şi axeze programul pe această revendicare. Au strecurat-o numai ca o aluzie, ca o ameninţare, pedalând în schimb pe celălalt deziderat: dreptul de vot pentru toţi, indiferent dacă au sau nu proprietate. Au împins pe primul plan revendicarea ce li ce părea că va reuşi mai uşor să înfrângă împotrivirea păturilor avute. Poate iarăşi cu speranţa, cum se temeau independenţii, spunându-le-o în faţă, că prima va atrage şi realizarea celei de-a doua.

Discuţiile din 29 octombrie înregistrară, spre sfârşitul lor, apostrofa curajoasă adresată de Sexby independenţilor, din pricina refuzului acestora de a accepta votul universal: „Sunt uimit cât de înşelaţi am fost. Păcat că nu aţi adus la cunoştinţa soldaţilor acest lucru de la început şi sunt J77 sigur că atunci aţi fi avut sulb steagul vostru un număr mult mai mic de oameni.”1.

Din păcate, nu toţi levellerii erau atât de hotărâţi, de consecvenţi în apărarea votului universal. Acest fapt le-a slăbit capacitatea de a se împotrivi independenţilor. Astfel, chiar Petty făcu un pas îndărăt, declarându-se dispus să accepte excluderea de la dreptul de vot a calfelor, ucenicilor, servitorilor şi a celor care trăiesc din milostenii, pe motiv că aceştia, depinzând de voinţa altora, nu-şi vor exercita dreptul după convingerea lor, ci se vor strădui să le facă pe plac patronilor.

Sexby, Rainsbarough şi un alt ofiţer leveller, căpitanul Hendley, protestară împotriva acestei inconsecvenţe. Grupul levellerilor radicali, reprezentat de ei, nu era însă majoritar în cadrul mişcării. Putem conchide că lărgirea cadrului partidei levellere, contopirea ei cu gruparea levellerilor „civili” a adus mişcării o infuzie de concepţii mai moderate, de esenţă mic-burgheză, trădând inconsecvenţa acestei pături sociale; s-a micşorat, în schimb, influenţa elementelor mai radicale, ieşite din rândurile soldaţilor simpli, adică a ţăranilor, lucrătorilor şi meseriaşilor, pe care însăşi înrolarea lor voluntară în armată îi indicase de la început drept elemente mai conştiente, mai hotărâte, mai revoluţionare.

Bazându-se pe existenţa unei fracţiuni moderate printre levelleri, Cromwell propuse o procedură nouă de discuţii, şi anume constituirea unei comisii restrânse care să elaboreze propuneri de conciliere între punctele de vedere ale independenţilor şi levellerilor. Şedinţele plenare ale Consiliului general urmau a fi reluate numai după elaborarea acestei platforme comune.

Comisia propusă lucră în zilele de 30-31 octombrie, ajungând, datorită slăbiciunii unor reprezentanţi ai levellerilor, la un proiect de compromis defavorabillor. El prevedea menţinerea monarhiei şi a Camerei Lorzilor; alegerea unui nou parlament, pe doi ani, cu dreptul de a nu putea fi dizolvat fără propriul său consimţământ; ca organ al puterii executive urma a se crea un Consiliu de Stat, cu membri recomandaţi de parlament; problema dreptului de vot era lăsată spre soluţionare definitivă acestui viitor parlament; asupra alegerilor pentru noul parlament se adopta formula elastică: „Ele vor fi organizate potrivit normelor egalităţii şi proporţionaiităţii, astfel incit Camera Comunelor să devină, după putinţă, reprezentanta dreaptă a tuturor alegătorilor, în întregul lor”.

Fiecare era liber să priceapă din aceasta ce voia. Fiindcă formularea de mai sus nu pomeneşte nici de votul universal, nici de cel cenzitar. Compoziţia parlamentului de care urma să depindă soluţionarea finală a problemei, plutea astfel în vag.

La reluarea şedinţelor Consiliului general, la 1 noiembrie, mai mulţi oratori levelleri protestară împotriva proiectului comisiei de împăciuire. Ei cerură insistent includerea unor drepturi mai mari pentru Camera Comunelor şi acceptarea fără echivoc a dreptului de vot universal, ex-ceptând pe servitori şi pe cei care trăiau din mila publică. Aşadar, procedura la care recursese Cromwell nu dăduse rezultatul aşteptat. în plenul Consiliului, levellerii nu se lăsară înşelaţi; sesizară greşeala comisă de reprezentanţii lor în comisia de împăciuire, care ameninţa să le compromită întreg programul.

Rainsborough merse şi mai departe. Într-una din şedinţe (Cromwell nu era de faţă) propuse ca pentru luarea unei hotărâri asupra viitoarei forme de stat, a instituţiilor şi legilor sale fundamentale, să se convoace o adunare generală pe armată. Acolo avea să se vadă de partea cui este masa soldaţilor. Paralel cu această propunere începu a se răspândi un manifest semnat de Wildman, în care el îi demasca pe Cromwell şi Ireton ca trădători ai poporului, îndemna pe ostaşi să reziste manevrelor şi presiunilor „granzilor”, să lupte în unire cu poporul, spre a înlocui clica de conducători ai armatei.

Ofiţerii îşi dădură seama că adunarea de la Putney e pe punctul de a deveni centrul unei noi răscoale populare, îndreptată împotriva lor. Cromwell decise imediat întreruperea şedinţelor Consiliului general; ordonă „agitatorilor” să se întoarcă la regimente, promiţând că „Acordul poporului” va rămâne pe mai departe în examenul conducerii armatei.

Era în 11 noiembrie 1647. Ruptura dintre independenţi şi levelleri era consumată. Dezbaterile serviseră doar spre a arăta ceea ce constata plastic o publicaţie a vremii: că levellerii şi independenţii „se împacă tot atât de puţin ca focul cu apa. Scopul unora este domnia poporului, scopul celorlalţi este oligarhia”. Levellerii considerară dizolvarea Consiliuluî general drept ilegală, întrucât el nu era Un orgari format din membri numiţi, ci aleşi. Pamfletul intitulat Scrisoarea agitatorilor din câteva regimente cuprinde această idee, cât şi aceea că actul unilateral al conducerii armatei i-a dezlegat pe ostaşi de obligaţia supunerii faţă de ea.

Ofiţerii, mereu pentru a preveni cumva răscoala ce plutea în aer, cerută grabnic prin Fairfax aprobarea de către parlament a fondurilor necesare pentru o achitare parţială a soldelor restante. Parlamentul vota pe loc alocaţia. Deputaţii presbiterieni se arătară chiar mai zeloşi decât cei independenţi. Ei trăgeau nădejdea să câştige, prin acest gest, armata de partea lor, împotriva independenţilor. Ar fi fost o interesantă ironie şi o deosebită satisfacţie pentru partida „sacului cu bani” să se vadă debarasată de Cromwell şi ai lui, cu ajutorul aceloraşi oameni cu care independenţii îi puseseră la respect. Dar nădejdea aceasta se întemeia pe presupunerea greşită că masele ar fi fost mult mai naive decât erau. Anii de frământări revoluţionare maturizaseră conştiinţa politică a poporului, îndeosebi a ostaşilor. Ştiau acum să facă distincţie între duşmanii de diferite nuanţe. Cu toată bunăvoinţa târzie ce-i cuprinsese deodată pe presbiterieni, levellerii nu uitară atitudinea acestora faţă de ostaşi în perioada cuprinsă între sfârşitul războiului civil şi intrarea armatei în Londra.

În vălmăşagul acestor evenimente căzu deodată vestea că regele fugise de la Hampton-Court! în 11 noiembrie, profitând de libertatea tot mai mare ce-i fusese acordată, dispăruse. Câteva zile nici nu se ştiu unde se află. Se bănuia că s-ar îndrepta spre Scoţia, dar curând se auzi că a ajuns pe insula Wight, de lângă coasta de sud a Angliei. Acolo el spera să găsească sprijin la guvernator – un regalist, deşi puritan – colonelul Robert Hammond1. Acesta însă, de teama consecinţelor, se mărgini să-1 primească, găzduindu-1 în castelul Carisbrooke şi stabilindu-i un regim prin care, de fapt, Carol îşi continua captivitatea „politicoasă” de la Hampton-Court. Parlamentul ordonă să se întărească paza insulei, luând toate măsurile ca regele să nu o poată părăsi, în nici o direcţie.

Fuga regelui stârni o reacţie diferită în rândurile poporului şi ale ostaşilor. Unii levelleri acuzară de îndată pe Cromwell de trădare şi cerură convocarea neîntârziată a adunării generale a armatei. Alţii însă, şi aceştia par a fi alcătuit majoritatea, prevedeau un pericol mai grav: reorganizarea unei mişcări contrarevoluţionar*, regaliste. în această eventualitate ei socoteau necesară amânarea momentană a divergenţelor dintre armată şi conducerea ei, restabilind unitatea taberei revoluţionare. Această împrejurare i-a salvat pe independenţi. Cu toată probabilitatea, ei i se datorează în primul rând faptul că revoluţia s-a dezvoltat mai departe sub conducerea lor, putând preîntâmpina sau înfrânge tentativa de a-i răsturna de la putere, ce se pregătea din partea levellerilor radicali.

Cromwell nu se sustrase cererii de a convoca adunarea generală a armatei. O fixă însă pe grupuri de regimente, în trei locuri şi la date diferite. Comandamentul emise şi ordinul, ce trebuia semnat în prealabil de ofiţeri şi soldaţi, ca în timpul adunărilor să se supună cu toţii dispoziţiilor primite de sus, aibţinându-se de la orice tulburare.

Prima adunare se ţinu la 15 noiembrie 1647, lângă satul Ware, din comitatul Hertfordl. Din partea comandamentului participară Cromwell şi Fairfax. Din primul moment simţiră atmosfera încărcată, dându-şi seama că pe lângă regimentele convocate se mai înfăţişaseră încă două, din proprie iniţiativă: al lui Harrison şi al lui Robert Lilburne, fratele mai mare al cunoscutului conducător leveller. Ostaşii aveau înfipt pe pălării textul „Acordului poporului” şi purtau pancarte cu deviza: „Pentru libertatea Angliei şi drepturile soldaţilor”. Printre ei se aflau ofiţerii levelleri Rains-borough, Ayres şi Scott. Primul voi să se apropie de Fairfax spre a-i înmâna textul „Acordului” şi a-î îndemna ca, potrivit propunerii făcute cu două săptămâni înainte la Putney, actul să fie supus aprobării soldaţilor. Un ofiţer din garda lui Cromwell îl îndepărtă însă pe colonel, înainte de a ajunge în faţa lui Fairfax.

Cromwell şi Eairfax cuvântară ostaşilor, îndemnându-i sa înceteze nemulţumirile, să aibă încredere în comandanţi şi să semneze cu toţii jurământul de ascultare faţă de aceştia. Şapte regimente dădură urmare cuvintelor lor, fără a manifesta vreun semn de nesupunere. Regimentele lui Hara-ison şi Lilburne însă refuzară să arunce pancartele şi textul „Acordului”. Era momentul critic: semnalul revoltei, care putea uşor să se extindă, făcându-i şi pe ostaşii din celelalte regimente să se răzgândească. Fulgerător, Cromwell înţelese pericolul. Cu sabia în mână, riscând totul, se repezi printre rândurile soldaţilor, începând a le smulge el însuşi textul şi inscripţiile „răzvrătitoare”. Intimidaţi, ostaşii şovăiră. Cromwell, cu ofiţerii din anturajul său, aresta pe loc 14 agitatori. Toţi soldaţi; nu se atinse de nici un ofiţer leveller. îi judecă acolo pe loc, în faţa frontului încremenit. Pe trei îi condamnă la moarte, hotărând însă că sentinţa se va executa numai asupra unuia, prin tragerea la sorţi. Barbara şi stupida procedură fu îndeplinită imediat. Sorţii căzură pe ostaşul Richard Arnold. Câteva clipe mai târziu, ropotul unei salve de puşti îl culcă la pământ, dinaintea tovarăşilor săi. De ce n-au îndrăznit soldaţii să se opună actului brutal al lui Cromwell? Desigur nu atât atitudinea lui sfidătoare i-a paralizat pe nişte ostaşi care, în lupte, înfruntaseră primejdii şi mai mari. E probabil că în primul rând supunerea majorităţii regimentelor, deci, în fond, lipsa suficientei unităţi a mişcării levellere din armată, i-a descurajat şi pe cei mai hotărâţi. Şi-au dat seama că, în aceste condiţii, chiar de snar fi răfuit cu Cromwell personal, comandamentul dispunea de forţe cu care să se răzbune, pe toţi aşteptându-i, în acest caz, ştreangul1.

Prin forţă brutală şi folosind neîndestulătoarea sudură a mişcării democratice a maselor, Cromwell a putut înăbuşi în* ceputul de răscoală în armată, transformând-o din nou într-un instrument executor al intereselor partidei independenţilor.

Reînceperea mişcării contrarevoluţionare regaliste, al cărei prim semn fusese fuga lui Carol pe insula „Wight, i-a servit în acelaşi scop. în faţa primejdiei reîntronării absolutismului, le-vellerii au renunţat pentru un timp la revendicările lor, înţe-legând necesitatea de a combate în primul rând duşmanul mai primejdios. Sub imperativul acestei situaţii se reîncheagă blocul independent-leveller, spre a salva măcar cuceririle de până atunci ale revoluţiei.

Din nou cerbicia marilor nobili şi a regelui aruncau ţara în suferinţele războiului civil.

AL DOILEA RĂZBOI CIVIL La sfârşitul anului 1647, situaţia din Anglia, destul de confuză, părea a fi revenit la anul 1642. Lucrurile stăteau cam la fel ca în lunile dinaintea izbucnirii războiului civil. De o parte parlamentul, cu armata sa, de alta regele, a cărui tabără îşi refăcea rândurile.

Unele deosebiri existau, fireşte. în dezavantajul oarecum al ambelor părţi. Regaliştii îşi aveau forţele destrămate de înfrân-gerile suferite. Ridicarea lor trebuia să se organizeze în secret, sub formă de răscoale izolate, în teritorii controlate de armata şi administraţia parlamentară. Tocmai de aceea speranţa lor principală era în Scoţia. Aci, preponderenţa puterii independenţilor în Anglia stârnise resentimente printre presbiterienii covenantişti. Ei, ca şi presbiterienii din parlamentul englez, după marşul armatei asupra Londrei înclinau tot mai mult spre o împăcare cu regele. Iniţiativa lor în această direcţie se desfăşoară liber, în vreme ce presbiterienii englezi erau stânjeniţi de prezenţa armatei, de presiunea mişcării republicane şi democratice a maselor din Londra. în Scoţia se produce astfel o apropiere între presbiterienii covenantişti, „de stânga” şi cei „de dreapta”, regalişti; cei din urmă ajung treptat să preia conducerea politică.

La rândul ei, tabăra parlamentului era mai puţin unită decât în 1642, deşi victoriile din războiul civil o întăriseră. Presbiterienii, împinşi pe planul al doilea, pândeau ocazia de a se debarasa de independenţi. Masa soldaţilor şi orăşenimea săracă, reprezentate de levelleri, după cele întâmplate în noiembrie, nu mai aveau aceeaşi încredere în conducerea armatei. Acceptând ca o necesitate reluarea în comun a luptei contra regaliştilor, în adâncul sufletului mulţi levelleri îl socoteau pe Cromwell un trădător al cauzei poporului. Masele ţărăneşti, care aşteptaseră mult şi nu primiseră aproape nimic de la revoluţie, dădeau şi ele semne de indiferenţă faţă de soarta I parlamentului. Din toate aceste motive, anul 164$ a fost poate cel mai critic din istoria revoluţiei engleze.

        „Pacificarea” armatei fu continuată de Cromwell fără dificultăţi. Celelalte două adunări pe regimente decurseră fără tulburări. La 19 noiembrie, Cromwell înainta parlamentului un raport cu privire la încheierea frământărilor din armată, la împrejurările în care se desfăşuraseră lucrurile şi la măsurile luate. Parlamentul vota o adresă de mulţumire, atât lui Cromwell cât şi lui Fairfax. Un vot fu împotrivă: era al ofiţerului leveller Ludlow. în scurt timp, „agitatorii” consideraţi mai periculoşi au fost îndepărtaţi din armată. Reprezentanţii celor rămaşi n-au mai fost chemaţi la nici o şedinţă. Astfel, instituţia Consiliului general al armatei îşi încetează activitatea. Rolul conducător, atât din punct de vedere militar cât şi politic, îl va juca de aci înainte numai Consiliul ofiţerilor. După cum se procedase şi la înăbuşirea încercării de revoltă din 15 noiembrie, împotriva ofiţerilor levelleri nu s-au luat măsuri de represiune. Cea mai proeminentă figură dintre ei, Rainsborough, fu îndepărtat în chip elegant. Aducându-şi aminte de fosta lui meserie de căpitan de marină, la 22 decembrie 1647 Consiliul militar îl avansa viceamiral şi comandant al flotei1, în locul lui Baţţen, care trăgea astfel abia acum consecinţele voitei sale neglijenţe, cu ocazia fugii pe continent a lui Holles, Stapleton şi Waller.

Şi mai complicate erau raporturile cu regele. Înlăturată ameninţarea din partea conducătorilor taberei parlamentare „de stânga”, trebuia procedat în grabă la reglementarea primejdiei redevenite acute „dinspre dreapta”. Consiliul ofiţerilor şi independenţii în general, după recenta defenestraţie a levellerilor, nu mai acţionează, în cursul lunii decembrie, cu atâta hotărâre în faţa presbiterienilor din parlament. Nu mai aveau siguranţa din trecut în sprijinul armatei. Iniţiativa rezolvării raporturilor cu regele trecu astfel temporar în mâi-nile presbiterienilor. Parlamentul, în penumbră după intrarea armatei în Londra, reapare pe planul întâi.

La 25 noiembrie 1647 se creează o nouă comisie parlamentară pentru a trata cu regele. Pe baza propunerilor ei, pe la mijlocul lunii decembrie se votează „Cele patru bill-uri”, condiţiile minimale oferite regelui pentru o împăcare. Ele cuprindeau: lipsirea monarhiei de prerogativa conducerii armatei, pe timp de 20 de ani; după expirarea termenului, această prerogativă avea să fie exercitată numai cu aprobarea parlamentului; abrogarea tuturor decretelor antiparlamen-tare; anularea titlurilor de lord acordate de rege după izbucnirea războiului civil; recunoaşterea dreptului parlamentului de a-şi ţine şedinţele în locul şi timpul ce i se vor părea mai potrivite.

Revendicările de mai sus sunt expresia minimală a principiului limitării puterii regale şi al garantării drepturilor parlamentului.

Împuterniciţii parlamentului plecară pe insula Wight, în-mânând lui Carol propunerile. Dar pe insula Wight aveau loc, în secret, şi alte tratative. Trei emisari scoţieni, Lauderdale, Loudoun şi Lanark, se aflau în preajma regelui. Englezii îi propuneau să renunţe la puterea absolută, scoţienii să respecte Covenantul şi să accepte presbiterianismul în Anglia. Intre două rele, Carol alese pe cel mai mic. Opta fără şovăire pentru alianţa cu scoţienii. Mai ales că englezii, în schimbul concesiilor cerute, nu-i ofereau decât tronul, ceea ce el considera ca un drept de la sine înţeles. Dimpotrivă, scoţienii se angajau să-i pună la dispoziţie armata lor, dacă cea engleză va refuza să se dizolve, iar lui Carol nu i s-ar da posibilitatea să revină imediat la Londra, pentru ca acolo, ca rege, nu ca semicaptiv, să rezolve prin tratative diferendul său cu parlamentul.

La 26 decembrie, pe insula Wight, Carol şi trimişii Scoţiei semnară un acord în acest sens. Pentru păstrarea secretului, textul, închis într-o cutie de plumb, fu îngropat în grădina castelului Carisbrookex. El înseamnă sfârşitul Co-venantului din 25 septembrie 1643, nimicirea eforturilor de odinioară ale lui Pym de a cimenta alianţa politică dintre parlamentul englez şi cel scoţian.

Secretul acordului se păstră doar câteva zile. Cromwell intercepta o scrisoare a regelui, ce cuprindea unele aluzii suspecte. Refuzul net pe care monarhul îl opuse la 28 decembrie celor patru propuneri ale parlamentului – sub motivul că ele „înjosesc puterea regală” – constituia de asemenea un indiciu. Atitudinea comisarilor scoţieni din Londra, care se exprimară în termeni de dezaprobare a activităţii şi atitudinii armatei faţă de rege, era şi ea un semn că hotarele de miazănoapte ale ţării nu mai erau sigure.

La 3 ianuarie 1648 sosi la Londra răspunsul negativ al lui Carol la cele patru bill-uri. O mare fierbere cuprinse parlaI I meritul. Chiar o parte dintre pfesbiterienî dădură semne de neîncredere în posibilitatea de a se ajunge vreodată la o înţelegere.

De momentul acesta se folosiră independenţii pentru a recâştiga iniţiativa politică şi a-şi reconsolida poziţia, prin atragerea din nou de partea lor a soldaţilor şi a maselor populare. Ei trecură hotărât ipe o poziţie antiregalistă. Cromwell se ridică primul, cerând să nu se mai acorde încredere regelui, „un om atât de perfid”, ci să se facă ordine în ţară fără el. Deputatul Thomas Wroth ceru instaurarea unei „orânduiri fără rege”. Ireton susţinu acelaşi lucru, motivând că regele lipsise poporul de pace şi linişte. Şi după cum cu sabia înăbuşise mişcarea levellerilor din armată – mişcare republicanătot astfel proaspătul republican Cromwell duse mâna la spadă în timpul peroraţiei la o nouă intervenţie a sa în discuţii. Argumentul, de acum experimentat, completă de minune pe celelalte. La 15 ianuarie 1648, Camera Comunelor adoptă, cu 141 de voturi pentru şi 92 contra, actul numit „Declaraţia de rupere a tratativelor” x. Membrii Comunelor se angajau să nu mai întreţină nici un fel de legături cu regele. Orice persoană care ar fi făcut acest lucru fără aprobarea parlamentului, devenea vinovată de înaltă trădare. Fu publicat şi un manifest justificativ către populaţie, întâmpinat de aceasta cu numeroase adrese de adeziune, sosite din Buckingham, So-merset, Devon şi alte comitate. Consiliul ofiţerilor, întrunit la Windsor, îşi însuşi declaraţia. Camera Lorzilor, după ezitări încurajate mai ales de Manchester şi Warwick, sfârşi prin a-şi da votul.

Spre insula „Wight iporniră dispoziţii de înăsprire a regimului de pază. Regele trebui să renunţe la o parte din suită, iar libertatea de mişcare îi era îngrădită între limitele castelului Carisbrooke şi ale parcului înconjurător.

Comisarii scoţieni părăsiră Londra. Prin aceasta, „Comitetul celor două regate” înceta, practic, de a mai exista. Vestea tot mai insistentă a alianţei scoţienilor cu regele îl făcea de altfel să-şi piardă orice rost. în locul său, ca organ executiv, fu creat un nou „Comitet al Siguranţei”, numit adesea, după sediul său, şi „Comitetul de la Derby-House”. Din el făceau parte 7 lorzi şi 13 membri ai Comunelor, Cromwell deţinând rolul principal.

Evenimentele prilejuiră şi levellerilor o reluare a activităţii politice. Mai puţin a celor din armată, strict supravegheaţi şi descompletaţi de represiunea din noiembrie, cât a levellerilor civili. Lilburne, ieşit din închisoare în noiembrie, organiză la 17 ianuarie în Londra, în colaborare cu Wildman, un mare miting popular. Participanţii aprobară o petiţie către Camera Comunelor. Tot atât de importantă ca şi conţinutul, este şi motivarea ei. Levellerii afirmau despre Camera Comunelor că „e formată din vânduţi”, însă, dat fiind că împrejurările nu îngăduie luarea imediată a armelor spre a o răsturna, ei simt ca o datorie să continue, fie şi pe calea unor astfel de petiţii, a face cunoscut ţării programul partidei democratice.

Petiţia a fost tipărită în 13000 de exemplare şi răspândită atât în Londra, cât şi în provincie. Ea cerea, printre altele, sporirea salariilor pentru lucrători, ajutoare săracilor şi scăderea impozitelor. Aceste revendicări arată că levellerii civili sufereau, la rândul lor, un proces de radicalizare; ei caută sprijinul păturilor mai sărace ale oraşelor, depăşind poziţia unui Petty, care la Putney se declara împotriva dreptului de vot al celor complet lipsiţi de proprietate.

Lilburne şi Wildman încercară, prin corespondenţă, să formeze în toată ţara comitete de acţiune pentru sprijinirea petiţiei. în mod obiectiv aceasta trebuia să ducă la o reînchegare şi întărire a unui cadru de organizare a mişcării levellere.

Parlamentul, influenţat de presbiterieni, se folosi de calificativele adresate Camerei Comunelor, pentru a-i aresta pe Lilburne şi pe Wildman, la 19 ianuarie. Primul fu încarcerat iarăşi în Turnul Londrei, iar al doilea în închisoarea Fleet. Dintre zidurile noii sale captivităţi, Lilburne răspândi, în ianuarie şi februarie pamfletele Sfidarea tiranilor şi O lovitură de bici actualei Camere a Lorzilor1. într-însele, el pleda pentru o putere legislativă unică, desfiinţându-se Camera Lorzilor, instituţie care – spunea el – cât timp va exista, statul nu va fi liber. Pe alocuri aruncă o săgeată şi la adresa lui Cromwell, pentru că a trădat pe soldaţi. în general însă îl menajează, reieşind intenţia lui de a nu dăuna reconstituirii blocului inde-pendent-leveller, necesar împotriva presbiterienilor şi rega-Hştilor.

Necesar într-adevăr, căci semnele mişcării contrarevoluţionare erau tot mai vădite şi mai grave. Fiul mai mic al lui Carol, ducele de York, prizonier încă de la capitularea Oxfordului, evada din Londra, din palatul Saint-James, şi fugi din ţară. încercări similare se petrecură şi pe insula Wight, dejucate însă de măsurile severe luate de noul viceamiral al flotei, Rainsborough. Acesta desfăşură o vigilenţă deosebită, întrucât se zvonea că flota olandeză a amiralului Tromp ar fi gata să faciliteze evadarea regelui.

În februarie 1648 izbucni' prima răscoală regalistă, în South-Wales. Comandantul fortăreţei Pembroke, colonelul John Poyer, era suspect de sentimente regaliste. în cadrul măsurilor de siguranţă iniţiate de comandamentul armatei pentru prevenirea unor comploturi, Fairfax numi la Pembroke un nou comandant, în persoana colonelului Christopher Fleming. Când acesta se prezentă spre a-şi lua în primire funcţia, Poyer refuză să-i predea comanda. El înălţă pe turnurile fortăreţei flamura regală, proclamând făţiş revolta. Locuitorii din oraş se ridicară împotriva lui, dar cu ajutorul trupelor el înăbuşi mişcarea. Parlamentul trimise lui Fleming ajutoare terestre şi navale, sub conducerea colonelului Horton. Aceste forţe localizară revolta şi asediară Pembroke, însă fără a-1 putea cuceri. Răsculaţii reuşiră să intre în legături cu prinţul de Wales, care se afla în Olanda, strângând fonduri pentru mişcarea regalistă care începea.

La începutul lunii martie, în Scoţia se desăvârşi trecerea puterii în mâinile presbiterienilor de dreapta, conduşi de vechiul agent al Stuarţilor, ducele de Hamilton. Un nou parlament, întrunit la Edinburgh, decise formarea unui organ executiv excepţional, un „Comitet al stării de primejdie” *. Se procedă, „pentru apărarea şi întărirea Covenantului”, la crearea unei noi armate, de 40000 de oameni. în mod vădit, conducătorii scoţieni pregăteau o intervenţie în Anglia. Sprijinind unele neînsemnate mişcări regaliste, trupele lor ocupară oraşele Berwick şi Carlisle. La 26 aprilie 1648, scoţienii adresară parlamentului englez un fel de ultimatum: cereau interzicerea tuturor sectelor puritane (în primul rând a independenţilor) şi recunoaşterea de către toţi englezii a Covenantului presbi-terian, deci introducerea acestui singur cult; reîntoarcerea regelui la Londra şi reprimirea în parlament a deputaţilor excluşi în vara anului 1647; dizolvarea armatei engleze, cu excepţia garnizoanelor strict necesare pentru ordine şi apărare, puse sub comanda unor ofiţeri covenantişti fideli. Iar în fruntea tuturor acestor pretenţii figura declaraţia că. nu vor să atenteze la suveranitatea Angliei!

Camera Comunelor răspunse printr-o declaraţie speciala, pe un ton prudent, pronunţându-se pentru respectarea Cove-nantului şi pentru tratative cu regele, împreună cu scoţienii. Asupra detaliilor concrete ale ultimatumului scoţian declaraţia preferă să nu se exprime lămurit. în acelaşi timp fură date ordine de întărire a pazei militare în comitatele nordice. E un fapt ce probează că, în ciuda răspunsului său oarecum împăciuitor, parlamentul, sau, mai probabil, conducerea armatei, era conştientă de ruptura inevitabilă cu Scoţia şi de iminentul pericol de invazie din această parte.

Nu e exclus ca ultimatumul scoţian să fi fost semnalul convenit în prealabil pentru izbucnirea răscoalelor regaliste în Anglia. Chiar dacă n-ar fi fost aşa, constatăm în orice caz că în luna mai ele se declanşează cu tărie. Cel mai important centru al lor a fost comitatul Kent. Oraşele Sandwich, Roches-ter, Canterbury, Dover şi altele căzură în mâinile răsculaţilor. Ei îşi organizară un centru de aprovizionare cu arme şi echipament la Rochester, Jar detaşamentele lor se concentrară la Blackheath, cu intenţia de a întreprinde un marş asupra Londrei. în capitală ei contau pe sprijinul unor elemente atrase de agenţii regalişti, care începuseră încă din prima jumătate a lunii aprilie să stârnească tulburări. însuşi consiliul municipal al Londrei se pronunţase de altfel pentru menţinerea monarhiei şi a Camerei Lorzilor, luând în acest fel atitudine, în mod indirect, împotriva „Declaraţiei de rupere a tratativelor”, adoptată de parlament în ianuarie. Venerabilii membri ai consiliului nu erau singurii ce dezavuau declaraţia. Chiar unii dintre aceia care o votaseră – deputaţi presbite-rieni – începură să-şi manifeste inconsecvenţa faţă de votul dat anterior.

Tot în luna mai izbucni o răscoală regalistă în flotă. Scopurile ei adevărate fură mascate cu dibăcie, până în ultima clipă, de cei care o urziseră – ofiţeri mai vechi, menţinuţi în serviciu, rămaşi însă regalişti în adâncul sufletului. Ei întreţinură în chip demagogic un spirit de nemulţumire iprintre marinari, în legătură cu faptul, foarte real şi de care parlamentul era într-adevăr vinovat, că şi în flotă, ca şi în armată, se comiseseră grave neglijenţe cu achitarea soldelor.

Numirea lui Rainsborough la comanda flotei fusese o lovitură pentru grupul de conspiratori. Leveller radical, duşman declarat al regelui şi al presbiterienilor, prezenţa acestui om, intransigenţa şi vigilenţa lui, puteau face să eşueze în faşe orice mişcare. De aceea ofiţerii trădători începură o campanie calomnioasa împotriva sa, zugrăvindu-l atât Consiliului militar cât şi parlamentului, ca incapabil. Plângerile erau ascultate cu multă satisfacţie mai cu seamă de presbiterienii din parlament, şi chiar încurajate în ascuns. Când răscoala izbucni, conducătorii ei invocară ca motiv tocmai această nemulţumire a lor faţă de pretinsa incapacitate a lui Rains-borough, precum şi intenţia de a impune respectarea drepturilor marinarilor la solda restantă. Caracterul adevărat al mişcării a ieşit la iveală însă imediat ce succesul răscoalei păru asigurat.

În raportul său din 27 mai către speakerul Camerei Comunelor, Rainsborough înşiră numele unităţilor care „s-au declarat pentru rege, luând prizonieri pe ofiţerii şi pe toate celelalte persoane care erau de partea voastră” *. Desigur cu amărăciune înşira Rainsborough printre aceste unităţi şi „corabia mea, „Rândunica„.” Era vasul ipe care făcuse serviciu, mai înainte ca vârtejul războiului civil să-i croiască alte rosturi.

În total au trecut în tabăra regală zece vase de război, îndreptându-se spre Olanda, unde s-au alăturat flotei prinţului de Wales (comandată de fapt de omniprezentul prinţ Rupert).

Presbiterienii profitară de răscoală pentru a-1 discredita pe Rainsborough şi a-1 înlocui cu lordul Warwick, unul din stâlpii partidei lor. Rainsborough îşi reluă atribuţiile în armata terestră.

Armata îşi preciza încă o dată, cu toată hotărârea, poziţia ei faţă de situaţia primejdioasă ce se crease. în ziua de 29 aprilie avu loc la Windsor o consfătuire a Consiliului ofiţerilor, la care figurau ca invitaţi şi câţiva agitatori levelleri (de pildă Allen). După trei zile de dezbateri se adoptă hotărârea unanimă de a-1 declara pe Carol vinovat faţă de popor şi meritând a fi tradus în faţa judecăţii. Era o formulă împrumutată din pamfletele politice levellere. însuşirea ei de către Consiliul ofiţerilor marchează actul formal de împăcare, cel puţin pe plan tactic, între independenţi şi levelleri, ceea ce a constituit condiţia şi baza înfrângerii noii faze a contrarevoluţiei feudalo-monarhice.

Ca şi în prima sa fază, războiul civil reprezintă şi acum o formă de manifestare a luptei de clasă în cadrul revoluţiei burgheze din Anglia. în perioada 1642-1646, baza socială a contrarevoluţiei fusese mai îngustă, limitată propriu-zis la vechea nobilime şi la clerul anglican, împotriva cărora luptau, schematic iprezentând lucrurile, noua nobilime, toate păturile burgheziei, ţărănimea şi sărăcimea oraşelor.

În 1648, baza socială a contrarevoluţiei se lărgise întrucâtva, deoarece de teama tendinţelor democratice ale maselor, o parte a presbiterienilor, vârfurile burgheziei şi noii nobilimi, trecuseră de partea regelui, ca expresie a interesului lor comun de a frâna adâncirea mişcării revoluţionare. Presbiterianismul scoţian e dovada cea mai elocventă, el având condi ţiile necesare pentru a-şi manifesta deschis alunecarea lui spre tabăra contrarevoluţiei. '

Această constatare nu înseamnă însă că, în mod practic, blocul nobilimii şi marii burghezii reacţionare format în 1648 era efectiv mai puternic dedât tabăra regalistă din 1642. în aprecierea raportului real al forţelor trebuie să punem în balanţă şi alţi factori decât baza lor socială. Astfel, trebuie luate în considerare gravele pierderi umane s. i materiale pe care le suferise între timp nobilimea („delincvenţii” şi „răuvoitorii”), condiţiile mult mai grele în care fusese pregătită această nouă mişcare, prin forţa lucrurilor fărâmiţată şi necoordonată. De asemenea, trebuie să ţinem seama de considerabilele consecinţe ale victoriilor parlamentului şi armatei „Noului Model” între 1644 şi 1646, efectul lor material şi moral ducând la o consolidare a ceea ce ne-am putea permite să numim, într-un sens destul de figurat, „regimul revoluţionar”, incomparabil mai puternic din toate punctele de vedere, decât fusese tabăra parlamentului în 1642. Propriu-zis, prin prisma tuturor acestor factori, cea mai serioasă şi totodată singura forţă care putea oferi monarhiştilor speranţa unui succes, era armata scoţiană, împinsă acum de nobilimea şi de marea burghezie din Edinburgh împotriva parlamentului englez. Anul 1648 ne aminteşte de anul 1644, aşa cum seamănă între ele doua partide de şah, jucate în aceeaşi variantă, dar având culorile inversate.

Hotărârea de luptă a armatei, rapiditatea în acţiune şi energia comandamentului ei, în frunte cu Cromwell, limită curând întinderea mişcării contrarevoluţionare, zdrobind-o apoi, pas cu pas. La 3 mai Cromwell părăsi Londra, în fruntea unei armate de 7000 de oameni, pedestraşi şi cavalerişti. După o săp-tămână era deja în Wales. Viteza marşurilor efectuate este una dintre caracteristicile artei militare a lui Cromwell, în această campanie din anul 1648. în preajma sosirii sale, colonelul Hor-ton pricinui regaliştilor o înfrângere lângă Cardiff, împingân-du-i spre apus şi silindu-i să se închidă în fortăreţele pe care puseseră mâna. La 24 mai armata lui Cromwell începu să ase-dieze Pembroke şi Tenby. Cea de-a doua cetate capitulă în faţa lui Horton la 31 mai. Pembroke, mult mai solid fortificat, rezistă. Cromwell nu dispunea de artileria corespunzătoare, pentru a sprijini un asalt imediat. Albia la 4 iulie el primi piesele trebuincioase şi rezultatul se văzu fără multă întârziere. La 11 iulie Pembroke a capitulat. Cromwell hotărî lăsarea la vatră a tuturor ostaşilor din garnizoana rebelă, fără nici un fel de represalii. Pe ofiţeri însă îi reţinu: o parte fură expulzaţi din ţară, iar grupul conducător al răscoalei, în frunte cu Poyer, fu predat parlamentului pentru a lua cu privire la ei hotărârea cuvenită. E semnificativ că parlamentul n-a luat nici o măsură; abia după nouă luni, după ce deputaţii presbiterieni vor fi alungaţi din parlament, Poyer şi complicii săi vor fi judecaţi şi condamnaţi la moarte pentru trădare.

Răscoala regalistă, cu centrul în Kent, a fost condusă de contele Norwich, tatăl lordului Goring. împotriva lui, Fair-fax şi Ireton intrară în Kent cu şapte regimente. într-o campanie fulgerătoare Fairfax cuceri Maidstone, prin lupte de stradă, în zilele de 1-2 iunie. Aceeaşi soartă o avu în scurt tirrţp oraşul Rochester. La 6 iunie avangarda condusă de colonelul Rich pătrunse până la Dover, la extremitatea sud-estică a ţării. La 8 iunie Ireton cuceri Canterbury.

În Kent partida era jucată. Norwich, cu 3000 de regalişti, trecu peste Tamisa, pe la răsărit de Londra, refugiindu-se la nord de fluviu, în comitatul Essex, unde, la 12 iunie, reuşi să pună mâna pe oraşul Colchester şi să se închidă între zidurile lui. El fusese sprijinit de detaşamentele de regalişti din Essex, conduse de lordul Capei şi de sir Charles Lucas. Fairfax îl urmări ca o umbră şi îl asedie imediat. Bine întăriţi, rebelii reuşiră să reziste până la 28 august. Flota prinţului de Wales încercase a le veni în ajutor. La un moment dat ea căută să debarce trupe la Yarmouth *. Flota parlamentului îi zădărnici însă toate tentativele.

În comitatul Surrey, o mică ceată de rebeli, în frunte cu lordul Holland şi cu tânărul duce de Buckingham2, ajunse până la Kingston, pe malul de sud al Tamisei, foarte aproape de Londra. De aci ei lansară un manifest către Camera Lorzilor şi municipalitatea capitalei. Declarau că au luat armele pentru rege, parlament, religie şi legile ţării şi protestau împotriva acuzaţiilor că ar voi să ajute restaurarea unei tiranii. O unitate a trupelor parlamentului îi atacă şi îi înfrânse, curmând astfel şi această aventură. Lordul Holland căzu prizonier. în primăvara anului următor, el va împărtăşi soarta lui Poyer. în ciuda sabotajului tacit al presbiterienilor, armata, înfăptuind ţelurile politice ale blocului independent-leveller reconstituit, pusese capăt rebeliunilor regaliste pe teritoriul Angliei. Poetul Milton exprima aspectele complexe ale acestei lupte, în oda închinată lui Fairfax, cu ocazia asedierii Col-chesterului: „. Ca hidra, zurba îşi ridică Iar capetele în a căror chică 0

Sunt penele din Nordul ce-a trădat1.

Un ţel mai nobil, însă, ţi-e dat ţie: Războiul poate naşte doar război, Dac-adevâru-i frânt de silnicie Şi-nşelăciunea strică-al ţării boiu.

Tu în zadar te lupţi cu bărbăţie, Când hulpavii şi hoţii-s domni la noi” 2

Cu o deosebită clarviziune, marele poet al revoluţiei demasca rolul reacţionar al presbiterienilor, complici ai uneltirilor regaliste, considerând drept ţel necesar şi imediat al armatei înlăturarea acestora din conducere, spre a consolida libertatea politică. Milton prevedea ceea ce, la cererea imperioasă a maselor populare, independenţii vor realiza peste câteva luni, la sfârşitul anului 1648, continuând şi desăvârşind astfel victoria asupra regaliştilor din Anglia şi Scoţia.

        „Penele Nordului trădător” fluturau într-adevăr peste Anglia. La 8 iulie 1648 armata scoţiană comandată de Hamii-ton îşi începu invazia către sud, unindu-se cu forţe regaliste răsculate, în frunte cu Langdale şi Munro. Generalul Lambert, însărcinat de Cromwell cu acoperirea frontierelor de miazănoapte, având ostaşi prea puţini, se retrase luptând. Se contura astfel cea mai grava dintre primejdiile ce pândeau revoluţia în cursul anului 1648.

mentului englez. Intervenţia scoţiană nu fusese îndeajuns coor donată cu revoltele regaliste din Anglia. Ea se declanşase târziu, când aceste revolte erau aproape complet localizate sau înăbuşite. Majoritatea forţelor lui Cromwell, cu excepţia celor Solomon, [Bucureşti], 1959, pp. 65-66.

din faţa Colchesterului, erau libere a se deplasa în întâmpina-rea duşmanului principal. Cromwell ştiu să exploateze toate posibilităţile oferite de această fundamentală greşeală a adversarilor.

După ce fortăreaţa Pembroke capitulă, printr-un marş extrem de bine organizat, el îşi deplasă armata spre nord, cale de 500 km, în timp de numai o lună. La capătul acestui marş armata sa era în perfectă stare de luptă, dotată cu tot echipamentul şi armamentul necesar, ba chiar întărită pe parcurs, prin executarea precisă a ordinelor judicioase date de Cromwell diferitelor garnizoane şi depozite militare.

La 1 august oastea era în centrul Angliei, la Leicester. La 5 august la Nottingham. La 8 august la Doncaster, unde primea artileria, trimisă punctual la întâlnire, din arsenalul de la Huli. Peste trei zile se uni, în sudul comitatului York, cu oastea lui Lambert. Cromwell dispunea astfel de aproape 9000 de ostaşi, faţă de vreo 24000 ai scoţienilor şi regaliştilor englezi. Calitatea trupelor sale era însă incomparabil superioară. înain-tând cu aceeaşi rapiditate şi ordine către nord-vest, el ajunse la 16 august la Preston, în Lancashire, unde se afla oastea duşmană, în drumul ei spre sud.

Iuţeala deplasării îi oferi lui Cromwell avantajul de a-şi surprinde adversarul nepregătit, cu forţele dispersate pe o întindere relativ mare. Ariergarda armatei lui Hamilton, comandată de Munro, nu ajunsese încă la Preston. O parte a trupelor, de sub comanda lui Langdale, era la nord de oraş. Grosul, cu însuşi Hamilton, trecuse deja peste râuleţul Ribble, aflându-se astfel la sud de Preston.

Pe această împrejurare s-a bazat strategia lui Cromwell. Acoperindu-şi flancul drept, pentru a preveni o eventuală intervenţie a ariergărzii lui Munro, el atacă la 17 august pe Langdale cu toate forţele şi îl zdrobi, obligând rămăşiţele unităţilor sale împrăştiate să fugă spre sud. A doua zi, Cromwell trecu peste Ribble şi atacă pe Hamilton dinspre nord, forţân-du-1 să se retragă la rându-i, precipitat, tot spre miazăzi. Hamilton fugi vreo 30 km. Iuţeala nu izbuti să-1 scape. Lângă Warrington, infanteria sa fu ajunsă şi distrusă, lăsând pe câmpul de luptă 1000 de morţi şi 4000 de prizonieri. De aci, Cromwell îl însărcina pe generalul Lambert cu urmărirea, iar el, cu grosul armatei, reveni către nord, pe urmele lui Munro care bătea deja în retragere spre Scoţia, fără a fi îndrăznit să intervină.

LEGENDA '

CardiffLocalităţi unde au 8 v. w izbucnit răscoale regaliste şi data tna buşirii lor

— w Direcţii de mişcare ale trupelor parlamentare

— Direcţia în vazieP scoţiene

        * Localităţi fi date ale luptelor LSSLX * Numiri de comitate

        =* „= Hotare de ţări fi provincii istorice I

Al doilea război civil (1648)

Lambert intercepta ultimele resturi ale oştii lui Hamilton la Uttoxeter, unde însuşi ducele căzu prizonier. în aceleaşi zile, fu prins lângă Nottingham şi Langdale, fugar de la Preston.

Ordinele date de Cromwell cu privire la soarta prizonierilor erau în spiritul procedurii aplicate de el la Pembroke.

Ostaşii simpli fura lăsaţi la vatră (era vorba mai ales de scoţieni), „voluntarii”, adică răsculaţii regalişti englezi, fură însă deportaţi ca robi în coloniile de peste Ocean – Virginia sau Barbados. O parte au fost trimişi la Veneţia, pentru a fi vân-duţi ca robi pe pieţele levantine. Conducătorii, întemniţaţi, aveau să aştepte în captivitate o hotărâre legală asupra lor. Atitudinea lui Cromwell faţă de prizonieri în cursul campaniei din 1648, chiar dacă, întrucât îl cunoaştem, putem admite un substrat demagogic, dovedeşte totuşi un deosebit tact politic. Faptul că majoritatea ostaşilor simpli s-au bucurat de un tratament uman, fiind iertaţi pentru vina de a se fi lăsat atraşi de propaganda regalistă, a accelerat destrămarea totală a forţelor militare ale contrarevoluţionarilor. Un an mai târ-ziu, într-o situaţie asemănătoare, dar în împrejurări schimbate, vom întâlni un cu totul alt Cromwell. Pe cel veritabil, neîndulcit de considerente de oportunitate politică, de obligaţia menajamentelor faţă de elementele populare.

Armata engleză era la porţile Scoţiei. De o rezistenţă împotriva ei, după completa înfrângere de la Preston, nu se mai putea vorbi. Partida lui Hamilton, a alianţei cu Carol Stuart, târâse ţara în pragul dezastrului. Gruparea covenantistă „de stânga”, în frunte cu Argyll se întări din nou. Nobilimea scoţiană se strânse în jurul său, pentru a căuta o cale de a-şi salva privilegiile, prin câştigarea bunăvoinţei învingătorului. De partea lui Argyll trecu şi Loudoun, unul dintre semnatarii convenţiei cu regele, pe insula Wight. Generalii Leven şi Les-lie, în fruntea unor detaşamente de presbiterieni antiregalişti înverşunaţi1, atacară Edinburgh. Consiliul de stat hamilto-nian, instalat după 2 martie 1648, fugi. împreună cu el şi Munro. Argyll şi aderenţii săi formară un nou Consiliu, ho-tărând imediata începere a tratativelor cu Cromwell.

Fără a ţine seamă de răsturnarea politică survenită şi pentru a garanta pe deplin siguranţa hotarelor nordice ale Angliei, Cromwell trecu peste Tweed la 21 septembrie. în 30 septembrie ocupă Berwick, fără a întâmpina nicăieri rezistenţă, în faţa Edinburghului fu primit triumfal de către noua conducere a Scoţiei. Intrat în capitală, ca prieten”, i se organiză un banchet, cu toasturi şi declaraţii de prietenie. Argyll făgădui îndepărtarea din funcţii a tuturor aderenţilor lui Hamil-ton, nerecunoaşterea nici unui tratat încheiat de Scoţia cu potrivnicii parlamentului englez, respectarea fidelă a Cove-nantului din 1643 şi dizolvarea armatei scoţiene.

Sub aparenţa fastuoasă a unei serbări de restabilire a prieteniei între cele două ţări, intrarea lui Cromwell în Edinburgh şi înţelegerea sa cu Argyll înseamnă de fapt o primă capitulare a Scoţiei în faţa Angliei. Nobilimea scoţiană, neavând ce face, simula încântarea faţă de acest joc. Partida lui Argyll, plătind poliţele lăsate de Hamilton, căuta să salveze ce mai putea din poziţiile dominante ale nobilimii. Dar prea mulţumită nu era, fapt ce se va dovedi în timp destul de scurt. Cromwell ştia şi el aceasta. Nu în zadar, cu toată prietenia şi alianţa promise solemn de Argyll, lăsă în Scoţia mai mult de două regimente, sub comanda lui Lambert.

La 7 octombrie el părăsi oraşul Edinburgh. Reveni spre sud, îndreptându-se către ultima fortăreaţă puternică ce o mai deţineau rebelii regalişti. Era Pontefract, spre sud-vest de York. Cu conducerea asediului ei fusese însărcinat Rainsborough. Lipsit de artilerie suficientă, el nu putuse întreprinde un asalt decisiv. Regaliştii din fortăreaţă executară câteva ieşiri, în cursul uneia din ele reuşiră să pătrundă prin surprindere până la cartierul lui Rainsborough, la Doncaster. Voiau să-1 ia prizonier, folosindu-1 ca ostatic. Rainsborough se împotrivi cu arma în mână şi fu ucis în încăierare. Astfel a dispărut unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai mişcării levellere din armată, de fapt singurul ofiţer superior ce împărtăşea programul democratic al acesteia.

Ajuns în preajma fortăreţei, Cromwell îi trimise la 9 noiembrie un ultimatum, fiind pregătit pentru asaltul final. Probleme politice de mare urgenţă reclamară însă prezenţa sa în altă parte, astfel că asaltul nu mai avu loc. Pontefract va capitula abia în martie 1649. Rezistenţa sa izolată nu mai prezintă nici o însemnătate. Al doilea război civil era încheiat, cu o şi mai completă înfrângere a duşmanilor revoluţiei. După toate acestea însă, în locul satisfacţiei imediate a victoriei, noi contradicţii şi frământări interne vor pune tabăra revoluţionară în situaţia de a verifica reflexia că „e de multe ori mai greu să te învingi pe tine însuţi, decât pe alţii.” „ÎN NUMELE COMUNELOR.”

Izbucnirea celui de-al doilea război civil pusese revoluţia în faţa primejdiei duşmanilor externi, cât şi interni. Prin cei interni nu se mai înţeleg acum numai vechii, ci şi noii rega-lişti. – presbiterienii. Plecarea armatei în campanie pe diferitele fronturi de luptă, îndepărtarea în acelaşi scop din Londra a principalilor conducători independenţi, îi lăsase stă-pâni pe situaţie în capitală. Şi-au putut astfel face mai mult simţită majoritatea lor numerică în parlament, luând o serie de iniţiative în problemele politice. Aceasta marchează vădit tendinţa de a abroga măsurile luate anterior, sub presiunea armatei şi a maselor populare. Presbiterienii se comportă din nou ca în primii ani ai revoluţiei, când dominaţia lor politică nu era contestată. Manevrele lor pentru a acapara iarăşi întreaga putere se axează tot pe speranţa unui compromis cu regele, încheiat în spatele şi fără consimţământul armatei, care-şi vărsa sângele în luptă.

Parlamentul anulă astfel „Declaraţia cu privire la ruperea tratativelor” şi vota o hotărâre potrivit căreia instituţiile politice fundamentale ale ţării aveau să rămână pentru totdeauna monarhia, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. La insistenţele lorzilor, hotărârea fu completată printr-o alta, privind grabnica şi necondiţionata necesitate de a ajunge la un acord cu regele. în iulie 1648 parlamentul autoriză pe cei 11 membri ai săi, alungaţi sau fugiţi în august 1647, să participe din nou la şedinţe. Denzil Holles şi amicii săi reveniră din refugiu, luând conducerea fracţiunii presbiteriene.

Paralel cu aceasta, parlamentul vota alte legi, prin care se lovea în independenţi şi în sectanţi în general, căutând a asigura predominarea absolută a presbiterianismului. Cine afirma că „omul nu trebue să creadă decât ceea ce poate pricepe cu ajutorul raţiunii” era aruncat în închisoare. La fel cei care se rosteau cu îndoială asupra valabilităţii organizării bisericii presbiterâene. Alte afirmaţii, care ar fi contrazis dogmele religioase fundamentale, se pedepseau cu moartea.

City şi municipalitatea londoneză sprijineau din răsputeri acest val de reacţiune politică. O petiţie a consilierilor şi funcţionarilor municipali ceru parlamentului urmărirea necruţătoare a „ereticilor”. Unul dintre foştii ofiţeri, concediaţi din armată, propuse Camerei Lorzilor să întocmească un act de acuzare pentru înaltă trădare împotriva lui Cromwell – „prietenul ereticilor”.

Astfel, în zilele marşului victorios contra regaliştilor şi scoţienilor, în spatele armatei se deschidea un fel de-al doilea front. Deşi nu îndrăzniseră să-şi manifeste deschis simpatia pentru cei ce luaseră armele în favoarea Stuarţilor, presbite-rienii lucrau, în fond, în sprijinul acestora. Idealul lor era să slăbească prin orice mijloc pe independenţi şi armata, culegând însă roadele victoriilor ei, pe calea compromisului cu monarhia.

Cât de departe mergeau în această direcţie se vede şi din subita schimbare de atitudine faţă de persoana lui John Lil-burne. Ei îl aruncaseră în închisoare şi în 1646 şi în ianuarie 1648, din pricina atacurilor lansate împotriva lor. Repetatele proteste ale armatei şi populaţiei din Londra le smulsese doar o foarte scurtă punere în libertate a acestuia, pe la sfârşitul lui noiembrie 1647. Dintr-o dată, în august 1648, liderul presbi-terian Maynard propuse eliberarea lui Lilburne, care se şi înfăptui de îndată, cu toate că în acea perioadă nu se înregistraseră proteste deosebite împotriva detenţiunii acestui conducător radical. Presbiterienii sperau însă că Lilburne, apărătorul cel mai înverşunat al programului levellerilor, n-a uitat atitudinea lui Cromwell faţă de ei, din noiembrie 1647. Reluarea şi lărgirea agitaţiei levellere o considerau drept o contrapondere folositoare împotriva independenţilor. La fel cum regele crezuse atâta vreme că va deveni iarăşi stăpân pe situaţie datorită izbucnirii unui conflict sângeros între independenţi şi pres-biterieni, tot astfel cei din urmă socoteau acum că vor profita de contradicţiile dintre levelleri şi independenţi.

În privinţa lui Lilburne, s-au înşelat. Scăpat pe neaşteptate de suferinţele ultimei sale captivităţi, pentru care ar fi avut tot dreptul să-1 facă, măcar în parte, răspunzător şi pe Cromwell, Lilburne oferi o pildă meritorie de felul cum consecvenţa principiilor trebuie îmbinată uneori cu o tactică mlădioasă, potrivită cu împrejurările. Conştient de însemnătatea pe care lupta dusă în acel moment de Cromwell împotriva scoţienilor o avea pentru cauza revoluţiei, Lilburne îi scrise: „. N-am renunţat la principiile mele fundamentale, cărora mi-am dedicat viaţa, dar nu voi pregeta de a vă sprijini, dacă vă veţi dovedi a fi acela care se cuvine să fiţi acum. Pot să vă asigur că dacă voi ridica vreodată mâna împotriva dumneavoastră, lucrul acesta se va întâmpla numai atunci când. veţi părăsi calea adevărului şi a dreptăţii. Dacă însă veţi merge cu hotărâre şi dezinteresat pe această cale, eu, în ciuda tuturor acelor măsuri atât de aspre luate de dumneavoastră împotriva mea, vă voi susţine până la ultima picătură de sânge.” 1.

Lilburne insista, aşadar, pentru menţinerea blocului inde-pendent-leveller, văzând în aceasta condiţia victoriei asupra regaliştilor şi, eventual, dacă independenţii s-ar fi menţinut pe „calea adevărului şi a dreptăţii”, putea nădăjdui chiar în realizarea programului democratic al levellerilor. Nici o clipă el nu s-a pretat la jocul presbiterienilor; n-a căzut în cursa întinsă de ei, cu gândul ca cele două partide ce le stăteau în cale să-şi macine reciproc forţele.

Presbiterienilor li se impunea să-şi îndrepte toate eforturile spre realizarea înţelegerii cu Carol Stuart. După ce, la 23 august, după primirea ştirii victoriei de la Preston, votară, mai mult de formă, o adresă de mulţumire lui Cronrwell, numiră o comisie de 5 lorzi şi 10 „commoneri” pentru începerea tratativelor cu regele (pentru a câta oară?). în fruntea comisiei fu desemnat Holles. în componenţa ei intră şi independentul Henry Vane. Cronrwell şi Ireton dezaprobară gestul tânărului lor tovarăş de idei, considerând necesară respectarea strictă a angajamentului de a nu se mai purta nici un fel de convorbiri cu monarhul. E probabil că Vane, comiţând atare inconsecvenţă, a intenţionat mai mult să nu lase presbiterienilor mâna complet liberă în aceste tratative, să-i împiedice de la acceptarea sau punerea unor condiţii duşmănoase independenţilor. Atitudinea ulterioară a lui Vane nu lasă nicidecum loc bănuielii că intrarea sa în comisia de tratative ar fi constituit un început de renegare a independentismului său. Orăşelul Newport, de pe insula Wight, fu ales ca sediu al „conferinţei” ce trebuia să reprezinte suprema tentativă de a organiza Anglia pe bazele unei monarhii constituţionale, domi-nată de o coaliţie a vârfurilor nobilimii noi şi a marii burghezii. Conferinţa a durat de la 18 septembrie până la 28 noiembrie 1648. Din nou trimişii parlamentului se întrecură în inutile amabilităţi faţă de rege. Ridicându-se unele dintre dispoziţiile severe, luate anterior spre a-i împiedica evadarea, i se permise 'Kosminski – Leviţki, op. cit., I, p. 244.

sa vina la Newport cu o suită destul de numeroasă. în sala în care se desfăşurară convorbirile, el şezu pe un jilţ, sub un baldachin, înconjurat de 20 de consilieri ai săi. în faţa lui, la depărtarea cerută de protocol, stăteau delegaţii parlamentului, printre care erau Holles, Henry Vane, conţii de Nor-thumberland şi Pembroke.

Condiţiile prezentate de parlament erau asemănătoare cu cele pe baza cărora se duseseră tratative la Hampton-Court, cu un an înainte. Holles şi ceilalţi presbiterieni erau convinşi că de astă dată regele le va accepta, fără multă împotrivire. Spre surpriza şi amărăciunea lor, acesta primi propunerile cu răceală şi se angaja pe veşnica pantă a temporizării, fără a le da un răspuns precis.

Presbiterienilor li se prăbuşeau astfel toate planurile. Holles îl imploră pe rege să se hotărască la concesii, arătându-i ca e ultimul prilej pentru o înţelegere, dată fiind starea de spirit antimonarhică a poporului şi armatei. Presbiterienii erau conştienţi de pericolul ca, o dată cu încheierea celui de-al doilea război civil, armata să reia iniţiativele sale pe plan politic. Trebuia deci acţionat repede, pentru ca restaurarea puterii regelui să fie un fapt împlinit mai înainte de a se putea face din nou simţit cuvântul armatei.

Regele nu înţelese situaţia. Nu din naivitate, nu pentru că ar fi fost un fatalist şi un nehotărât, cum îl prezintă izvoarele istorice favorabile lui. Fără îndoială, în firea lui existau asemenea trăsături, însă nu ele au fost decisive. Carol Stuart era în fond un duşman înrăit al drepturilor poporului. Neho-tărârea i se întemeia şi acum pe nădejdea ivirii unor noi împrejurări, care să-i îngăduie a înăbuşi revoluţia. De astă dată speranţele ascunse i se legau de activitatea principalului său agent în Irlanda, contele Ormond. Credea că va putea, prin el şi cu sprijinul catolicilor fanatici dintre irlandezi1, să dezlănţuie şi o a treia ediţie a războiului civil.

Săptămânile treceau. încetul cu încetul, regele începea să admită câte una dintre condiţiile parlamentului. Se învoi mai întâi să recunoască alienarea bunurilor bisericii. Apoi admise şi organizarea ei pe baze presbiteriene, însă numai pe timp de trei ani, după care urma a fi din nou recunoscută şi libertatea altor culte. Cu şi mai mare greutate i se smulse renunţarea la comanda armatei vreme de douăzeci de ani. în toate aceste concesii era nesincer. în aceeaşi zi el scria unui om de încredere: „Să-ţi spun drept, marea concesie pe care am făcut-o astăzi trebuie numai să-mi uşureze fuga.”. Lui Ormond îi transmitea: „Ascultă numai de ordinele soţiei mele şi dacă auzi că înţelegerea e pe cale a fi încheiată, nu te sinchisi. Continuă-ţi acţiunea. împărtăşeşte aceasta tuturor prietenilor tăi, însă în taină.” 1.

Încheierea, pe continent, a războiului de treizeci de ani, prin semnarea, în octombrie, a păcii din Westfalia, spori nădejdea lui Carol în posibilitatea unei intervenţii străine în sprijinul său. Tărăgănările lui îi scoseseră din fire pe presbi-terieni, dar n-aveau ce face. Priveau cum le alunecă terenul de sub picioare, cum se intensifică, zi cu zi, activitatea politică a independenţilor şi levellerilor, degajaţi de sarcina zdrobirii regaliştilor.

Iniţiativa noii afirmări a opiniilor democratice în problema formei de stat a Angliei, după evenimentele militare din 1648, o luară levellerii. La 11 septembrie 1648 fu înaintată Camerei Comunelor „Smerita petiţie a câtorva mii de cetăţeni voitori de bine din Londra, Westminster, Southwark şi împrejurimi”, purtând vreo 40000 de semnături. Se bănui, în primul moment, că autorul ei ar fi fost independentul de stânga, republican, Henry Marten. în realitate, ea era inspirată de John Lilburne.

Petiţia se pronunţa cu hotărâre împotriva regelui şi a Camerei Lorzilor, considerând Camera Comunelor drept singura expresie a puterii legiuitoare. Cerea alegerea unui nou parlament, anual. Regele să fie condamnat. „Gândiţi-vă la sângele nevinovat – spune textul – care a curs în numele regelui; gândiţi-vă la ruina atâtor cetăţeni paşnici, care s-a produs din porunca regelui. Socotiţi şi voi, dacă mânia Domnului poate fi potolită printr-un simplu act de amnistie.”. Se revendică apoi abrogarea accizelor, a dijmelor bisericeşti, luarea de măsuri în vederea înlăturării mizeriei, restituirea pământu-rilor răpite prin împrejmuiri. Organizarea şi cultul bisericesc să fie independente de stat, legile contra „ereticilor” să se abroge. Toţi cei vinovaţi de izbucnirea războiului civil să fie traşi la răspundere, împreună cu regele. Toate persoanele cu titluri să se supună „legilor obişnuite ale Angliei”, cu alte cuvinte să se şteargă privilegiile nobiliare, înfăptuindu-se egalitatea în faţa legii.

Mişcarea în favoarea petiţiei din 11 septembrie cuprinse în curând şi restul ţării. După cele 40000 de semnături din Londra, alte zeci de mii se alăturară, în cursul întrunirilor ce se organizară în comitatele Oxford, Leicester, York ş.a.

De astă dată, spre deosebire de anul 1647, independenţii, conducerea armatei susţinură pe levelleri fără rezerve, cel puţin pe planul revendicărilor politice. Asupra celor econo-mico-sociale nu se pronunţară deschis, dar nici nu le combătură. E o perioadă de câteva luni în care independenţii apar „convertiţi” la programul leveller. Se pun în fruntea maselor, înfăptuiesc o bună parte din revendicările acestora. Revoluţia engleză atinge, la cumpăna anilor 1648-1649, punctul ei culminant. A fost dusă până la acest punct de lupta revoluţionară a maselor, mai ales orăşeneşti, aflate în acest timp sub influenţa curentului leveller. Independenţii – păturile sociale mijlocii – s-au pus în fruntea maselor fiindcă au văzut în aceasta unicul drum spre a desăvârşi cucerirea puterii politice de către ei. Aportul masiv al luptei maselor populare, atât ca forţe motrice, cât şi pe plan programatic, presiunea lor continuă asupra elementelor conducătoare din parlament şi armată imprimă acestei faze a revoluţiei engleze unele trăsături burghezo-democratice, trăsături ce nu caracterizează însă întreg procesul acesta revoluţionar, privit în ansamblu, în cele aproape două decenii ale desfăşurării sale. Elementele burghezo-democratice prezente în revoluţia engleză în toamna şi iarna anului 1648 sunt tranzitorii. Independenţii au mers pe această linie numai până când, sprijinindu-se pe mase, şi-au consolidat temeinic dominaţia politică. După aceasta ei s-au grăbit să revină pe drumul frânării revoluţiei, a îndepărtării de mase, a lichidării presiunii „de jos”, a activităţii revoluţionare a acestora. Masele n-au fost destul de puternice, de unite şi îndeosebi partida levelleră nu s-a dovedit suficient de matură pentru a-şi putea duce până la capăt sarcina de conducătoare a luptei poporului. „Proletariatul şi acele părţi ale populaţiei orăşeneşti care nu făceau parte din burghezie, ori nu aveau încă interese deosebite de acelea ale burgheziei, ori nu alcătuiau încă clase sau pături sociale cu o dezvoltare de sine stătătoare”'.1 Aceasta era situaţia şi în Anglia, în timpul revoluţiei. Ceea ce a lipsit în primul rând levellerilor, a fost înţelegerea completă, sau măcar relativ largă a revendicărilor ţărănimii. Din această cauză ei, la drept vorbind, au împiedicat persistenţa şi în această fază a largului front antifeudal al maselor sărace de la oraşe şi de la sate, care dusese la victorie asupra regaliştilor, dând revoluţiei engleze „amploare şi forţă” 1. Limitele lor pe acest tărâm, limite prin efectul cărora şi ei împărtăşesc răspunderea pentru caracterul incomplet al revoluţiei engleze, pentru absenţa profundelor transformări economico-sociale cerute de mase, sunt determinate în bună măsură de însuşi caracterul insuficient dezvoltat al elementelor orânduirii capitaliste în Anglia, la mijlocul veacului al XVII-lea. Revoluţia engleză s-a desfăşurat într-o epocă în care nici măcar stadiul manufacturier al industriei capitaliste nu atinsese punctul culminant. De aceea, niciuna dintre păturile burgheziei engleze n-a simţit – nici din punctul de vedere al lărgirii pieţei interne, nici din acela al lărgirii pieţei forţei de muncă – necesitatea imperioasă de a lichida până la capăt rămăşiţele feudalismului în agricultură, eliberând complet pe ţărani de povara obligaţiilor, desfiinţând marea proprietate agrară. Circumstanţele epocii au determinat burghezia să se alieze cu noua nobilime2, ceea ce a împiedicat realizarea unor transformări radicale în raporturile agrare.

Pe plan strict politic, independenţii păşesc însă hotărât împotriva monarhiei, a dominaţiei nobilimii şi clerului. Cu completul lor asentiment, regimentele adoptă unul după altul moţiuni de susţinere a petiţiei levellere din 11 septembrie. Regimentul lui Ireton ceru ca „aceeaşi crimă să atragă după sine aceeaşi pedeapsă, asupra regelui, ca şi asupra celui din urmă cetăţean”. în armata de nord, Cromwell colectează personal şi înaintează la Londra moţiunile adoptate de regimente în acelaşi sens. Regimentul colonelului Ingoldsby ceru de asemenea întreruperea imediata a tratativelor cu regele şi judecarea lui; ostaşii îşi exprimau indignarea pentru faptul că Hamilton şi alţi „trădători” încă nu fuseseră condamnaţi.

Sub influenţa atitudinii soldaţilor avu loc la 16 noiembrie, la cartierul general al armatei de la Saint-Albans, o şedinţă a Consiliului ofiţerilor, prezidată de Ireton şi Fairfax. Al doilea, ca de atâtea ori, participă şi se supuse majorităţii împotriva convingerilor lui personale, luat de curent şi lipsin-du-i curajul de a face hotărât opinie separată. Cromwell nu e amintit a fi participat la acest consiliu. Până la 9 noiembrie se mai afla încă la armata din nord, în faţa cetăţii Pontefract. După această dată a părăsit trupele care susţineau asediul şi, evident, a trebuit să ajungă la cartierul armatei, probabil către sfârşitul lunii noiembrie. Incertitudinea stabilirii itinerarului său întăreşte impresia că în aceste zile hotărâtoare „marele independent” pare a fi preferat să-şi exercite influenţa din umbră. Motivele? Lipsă de curaj, în nici un caz nu. Mai degrabă calcul politic. Neexpunându-se pe primul plan, lăsând impresia de a nu avea amestec direct în evenimentele ce se pregăteau, Cromwell nu putea recolta decât avantaje, indiferent de rezultatul ciocnirii decisive cu presbiterienii.

Consiliul de la Saint-Albans luă hotărârea de a înainta parlamentului un protest ultimativ împotriva activităţii sale politice din ultimele luni. Având ca redactor principal pe Ireton 1, documentul, purtând numele de „Mustrarea armatei”, fu remis la 18 noiembrie. El susţinea vinovăţia regelui şi necesitatea judecării lui. „Noi cerem ca primul şi cel mai mare vinovat de tulburări, regele, din porunca, cu voia şi în interesul căruia au început toate luptele noastre interne, cu mizeria lor, să fie adus cât mai curând în faţa judecăţii, pentru înaltă trădare, pentru vărsarea de sânge şi nenorocirile de care e vinovat”. Cerea în continuare fixarea unui termen de expirare a mandatului parlamentului şi alegeri pentru o nouă reprezentanţă, care să fie suprema putere în stat. Recomanda alcătuirea unui nou „Acord al poporului”, cuprinzând propunerile potrivite a forma baza pacificării depline a ţării.

La 20 noiembrie, „Mustrarea armatei” fu luată în discuţia parlamentului. Dezbateri violente, risipă de cuvinte, dar nici o hotărâre. Majoritatea presbiteriană amâna mereu trecerea la vot pe tema propunerilor ce-i fuseseră înaintate. în schimb, la 22 noiembrie, ea depuse un nou proiect de dizolvare a armatei, cu excepţia câtorva garnizoane.

Consiliul militar, pentru a preveni şi de astă dată încheierea definitivă a înţelegerii dintre presbiterieni şi rege, hotărî să se asigure de persoana acestuia, aşa cum făcuse şi înainte cu un an şi jumătate. Ştiindu-1 pe comandantul insulei Wight, Hammond, câştigat de presbiterieni şi pătruns de o bună doză de lealism faţă de rege, gata î se împotrivi cu armele daca cineva ar fi încercat să-i răpească pe prizonier, consiliul militar îl chemă la cartierul general. Hammond, după unele ezitări, se supuse. în absenţa sa, un detaşament de soldaţi şi ofiţeri debarcă, din ordinul secret al consiliului militar, pe insula Wight. Regele se mai afla încă la Newport. în dimineaţa de 30 noiembrie grupuri de ostaşi, purtând făclii, înconjurară locuinţa regelui şi îl treziră din somn, aducându-i la cunoştinţă că trebuie să-i urmeze fără întârziere. Sub escortă, Carol părăsi insula, fiind condus la castelul Hurst, izolat pe un promontoriu stâncos din Hampshire.

În aceeaşi zi consiliul militar lansă o nouă declaraţie, sub iscălitura secretarului său, John Rushworth. în cuprinsul ei, membrii majorităţii presbiteriene erau calificaţi ca trădători, de care parlamentul trebuie curăţat. Anunţa că armata va merge la Londra „pentru a urmări acolo Providenţa cu care Domnul i-a luminat calea”. într-o scrisoare aparte, Fairfax notifică faptul municipalităţii capitalei. Parlamentul şi consiliul municipal i se adresară cu rugămintea de a opri înaintarea armatei. Fairfax nu mai era însă stăpân pe situaţie: ordinele sale nu mai erau de fapt decât contrasemnări ale hotărî-rilor majorităţii independente a consiliului ofiţeresc.

La 2 decembrie, 4 regimente de infanterie şi 6 de cavalerie intrară în Londra. Este a doua ocupare a capitalei de către armată, în cadrul conflictului ei cu parlamentul. Cartierul general se stabili la Whitehall.

Parlamentul, luptând cu ultimele arme, se situa pe poziţia ignorării acestui fapt. El protestă contra noii arestări a regelui. Speranţa presbiterienilor mai rămânea doar aceea, alimentată de exemplul precedent, din august 1647, că independenţii vor şovăi încă o dată în faţa unei lovituri hotărâtoare împotriva lor. Parlamentul respinse propunerea lui Henry Vane de a se înceta convorbirile cu regele. în dimineaţa de 5 decembrie, după un discurs de mai multe ore al lui William Prynne

— odinioară victimă a absolutismului – rămas însă presbiterian convins şi devenit aderent al monarhiei – presbiterienii deciseră acceptarea concesiilor făcute de rege în cursul tratativelor de la Newport, ca suficiente pentru a restabili puterea monarhică efectivă, în persoana lui Carol I. „Răs punsul regelui la propunerile ambelor camere – spuneau ei

— formează o temelie îndestulătoare spre a conlucra mai de parte pentru pacea regatului”. în aceeaşi zi, Camera Lorzilor, redusă la vreo 15 membri, îşi dădu asentimentul la punctul de vedere adoptat de Comune.

iw ^aâa acestei situaţii, consiliul militar, întrunit la White-hall în noaptea de 5 spre 6 decembrie, hotărî să împiedice cu orice preţ înţelegerea dintre presbiterieni şi rege. Independenţii se vedeau obligaţi a prelua puterea prin orice mijloc. In dimineaţa de 6 decembrie regimentul de infanterie al colonelului Pride şi cel de cavalerie al colonelului Rich înconjurară clădirea parlamentului. Detaşamente ale lor pătrunseră înăuntru, ocupând toate intările, scările şi vestibulul care ducea spre capela sf. Ştefan – sala de şedinţe a Camerei Comunelor.

Colonelul Pride, asistat de lordul Grey of Groby, se postă la intrarea principală, cu o listă în mână. Pe ea erau trecute numele deputaţilor presbiterieni care trebuiau îndepărtaţi din parlament. întrucât Pride nu-i cunoştea personal, lordul Grey trebuia să-1 ajute la identificarea lor.

Când primii deputaţi apărură, voind să intre în sala de şedinţe, operaţia începu. Deputaţilor independenţi şi unora dintre presbiterieni li se îngădui să treacă, celor pe care îi avea pe listă Pride le spunea: „Dumneata n-ai voie să treci!”

Se iscă în curând scandal, sub ochii curioşi ai mulţimii ce se aduna din ce în ce, la distanţa respectuoasă impusă de cordonul ostaşilor. Unii deputaţi se dădură deoparte fără murmur, dar alţii prinseră a protesta. Cel mai vehement era Wil-liam Prynne. Pe el şi pe alţii mai renitenţi, Pride îi aresta pe loc, închizându-i în două camere, chiar în clădire. Numai doi dintre deputaţii de pe listă reuşiră să pătrundă în sală, dar ostaşii, fără a se sinchisi de respectabila incintă, îi urmăriră înăuntru şi îi arestară.

Speakerul Camerei Comunelor găsi de datoria lui să protesteze oficial împotriva procedurii acesteia, nemaipomenite – cel puţin în asemenea proporţii – în istoria parlamentului englez. I se răspunse prin prezentarea unui document intitulat: „Propunerile şi dorinţele excelenţei sale Lordului Fairfax şi ale Consiliului ofiţerilor”, în care se cerea Comunelor să_ excludă din nou din rândurile deputaţilor pe cei 11 presbiterieni, în frunte cu Holles, cu privire la care se luase o dată hotărî-rea de a-i îndepărta din parlament, în 1647, dar asupra căreia majoritatea presbiteriană revenise, după un an. Acum armata pretindea darea lor în judecată, cât şi consimţământul_ Camerei la îndepărtarea a încă vreo 90 de deputaţi, învinuiţi de a fi complotat în favoarea invaziei scoţiene. De asemenea, se cerea întreruperea oricăror legături cu regele şi imediata acceptare a ultimelor propuneri de natură politică, formulate de armată.

Parlamentul declară că refuză să se întrunească şi să ia orice hotărâre, până când nu vor reveni pe băncile sale deputaţii alungaţi în acea dimineaţă. împotrivirea Camerei Comunelor se explică prin faptul că pe lista lui Pride se aflau numai presbiterienii mai notorii, mai înverşunaţi. Consiliul ofiţerilor nu prevăzuse excluderea tuturora, socotind, se vede, că restul nu sunt oameni destul de curajoşi pentru a îndrăzni să protesteze, sub ameninţarea armelor. în realitate însă lucrurile s-au desfăşurat puţin altfel, presbiterienii treouţi prin ochiurile năvodului lui Pride reuşind să creeze încă, în ziua de 6 decembrie, o atmosferă defavorabilă independenţilor în parlament.

O delegaţie a Comunelor merse la Fairfax, pentru a avea o explicaţie cu acela care părea a fi răspunzător oficial de recenta acţiune a armatei. Fairfax însă, probabil destul de plictisit de rolul ingrat în care trebuia să figureze fără voie, se ascunsese atât de bine încât nu reuşiră să dea de el nicăieri.

Deputaţii arestaţi cerură să vorbească lui Pride. Ofiţerii ce comandau pichetele de gardă îi informară că acesta „are lucruri mai serioase de făcut”. Iar când întrebară în temeiul cărui drept se poartă armata astfel cu ei, li se răspunse: „După dreptul spadei!”

Aşa îi răspunsese şi lui Carol I ofiţerul Joyce, când se prezentase pentru a-1 aresta întâia oară, la castelul Holmby. Mai puţin descumpănit decât deputaţii presbiterieni, regele găsise, nu se ştie cum, resurse pentru a face un spirit: „De când sunt, n-am văzut o dispoziţie mai frumos şi mai lămurit scrisă; nu-i nevoie să o mai citeşti, pentru a o pricepe!”.

Invocarea „dreptului spadei” avea, aşadar, un mic trecut: o aştepta şi un apreciabil viitor. în lista lui Pride, din dimineaţa de 6 decembrie, se puteau deja citi printre rânduri, în transparenţă, cuvintele: „dictatură militară”. Dar pentru o asemenea lectură poate singur Cromwell avea, în ziua aceea, ochi destul de ageri.

În seara de 6 decembrie el îşi făcu, în fine, apariţia la Whitehall. Se hotărâse să rupă rezerva din ultimele săptămâni, deoarece greul acestei „afaceri murdare” trecuse. Declară, senin, că „nu fusese încunoştinţat despre cele petrecute, dar întrucât faptele sunt de acum săvârşite, el n-are nimic împotrivă”. Memoriile unor martori oculari, cum ar fi colonelul, mai târziu generalul, Ludlow, atestă că în cerc restrâns Cromwell i-a felicitat pe Ireton şi pe Pride pentru acţiunea lor. E în afară de orice îndoială că el a fost inspiratorul întregii afaceri, sau, cel puţin, că a fost tot timpul ţinut la curent de Consiliul ofiţerilor, dându-şi deplina încuviinţare.

A doua zi, în prezenţa sa, „epurarea lui Pride” fu continuată, pentru a zdrobi şi ultimele resturi ale opoziţiei, manifestate în ajun. Au fost îndepărtaţi astfel din Camera Comunelor 96 de deputaţi, iar alţi 47 au fost arestaţi. în total 143 de persoane. Mai rămăseseră vreo 50 de independenţi şi simpatizanţi ai armatei, o umbră, abia o zecime din parlamentul întrunit în 16401. Poporul, sarcastic, i-a poreclit „Coada Parlamentului Lung.” „Epurarea lui Pride” a fost o lovitură de stat, dată în cadrul revoluţiei burgheze din Anglia. Afişând momentan un program ce le asigura sprijinul maselor, profitând de impopularitatea pe care presbiterienii, prin politica lor, şi-o creaseră în rândul acestor mase, independenţii, cu ajutorul armatei, au pus mâna pe puterea politică; parlamentul, în care, prin procedura de la 6-7 decembrie, se crease o majoritate independentă, devine de acum un instrument supus în mâinile conducerii armatei. în lupta pentru putere, independenţii, grupare mai mult a păturilor mijlocii ale noii nobilimi şi burgheziei, ca atare – prin forţa lucrurilor – destinaţi a fi un „partid de centru”, reuşiseră să neutralizeze complet „dreapta”, adică pe presbiterieni; în scopul acesta ei manevraseră destul de abil pentru a avea sprijinul „stângii”, al levellerilor, puternic reprezentaţi în masa soldaţilor, exponenţi ai micii burghezii, antrenând însă după ei şi păturile sărace ale oraşelor. Sarcina imediat următoare ce trebuiau să o mai rezolve, în interesul lor, independenţii, era de a neutraliza şi pe levelleri, de a frâna avântul revoluţionar al maselor şi de a opri astfel revoluţia în punctul şi în momentul convenabil lor, intereselor lor de clasa. Repurtând succes şi pe frontul „de stânga”, independenţii vor desăvârşi preluarea puterii de către ei. Partida lui Cromwell ya apărea astfel ca principala beneficiară a luptei revoluţionare a poporului englez împotriva feudalismului, absolutismului monarhic şi a oligarhiei burghezo-nobiliare ce căutase mereu a „confisca” revoluţia în folosul ei, până în 1648.

Procesul „neutralizării stângii”, care începe acum, comportă trei etape bine distincte. în prima, independenţii satisfac câteva importante revendicări politice ale maselor, câştigând răgazul necesar pentru a se consolida la putere. în a doua fază, ei profită de greşelile şi de lipsa de omogenitate a levellerilor, pentru a zdrobi prin forţă mişcarea acestora, ca şi alte mişcări populare, cu caracter şi mai radical, desfăşurate însă izolat, în fine, în a treia etapă, independenţii lichidează definitiv spiritul revoluţionar din armată, înving resentimentele mai vechi şi mai noi ale soldaţilor faţă de „granzi”, corupându-i prin cointeresarea în înăbuşirea răscoalelor din Irlanda şi Scoţia, în jefuirea mai ales a poporului irlandez. După aceasta, independenţii se vor putea socoti stăpâni necontestaţi ai Angliei. Numai că, ajunşi la acest rezultat, ei nu vor mai fi conducătorii unei revoluţii, ci lichidatorii ei. Rolul lor nu se mai conturează în funcţie de sarcina progresistă a doborârii absolutismului feudal, ci pe fondul instaurării dictaturii unei noi clase exploatatoare – burghezia şi nobilimea îmburghezită – împotriva marii majorităţi a poporului englez, înşelat în aşteptările sale, frustrat de roadele victoriilor şi sacrificiilor sale.

În decembrie 1648 masele populare i-au sprijinit pe independenţi în lovitura lor de stat şi în preluarea puterii. Le-au acordat încă o dată încrederea, neputând întrevedea noua îndepărtare de cauza revoluţiei, pe care aceştia o vor săvârşi în anii imediat următori. Pe străzile Londrei circulau manifeste în care se cerea condamnarea regelui. împrumutând, după obiceiul vremii şi al locului, citate biblice, aceste foi volante căutau să justifice doborârea monarhiei de drept divin cu argumente extrase din aceeaşi sursă, pretins supranaturală: „. Sân-gele vărsat nu poate afla tămăduire, decât prin sângele celui ce 1-a vărsat” – glăsuia unul dintr-însele. „Scris este, pe regii voştri să-i legaţi cu lanţuri, pe mai-marii din jurul său, cu cătuşe ferecate, şi să pogorâţi dreptatea asupra lor.” – spunea un altul.

Scrisori cu conţinut asemănător fură trimise parlamentului şi conducerii armatei din comitatele Norfolk, Devon, din Wales şi din portul Huli. Dintre independenţi, Henry Marten şi Ludlow – reprezentând aripa lor radicală – depuseră insistenţe pe lângă Cromwell, convingându-1 să nu mai şovăie nici o clipă, ci să dea curs cererilor poporului.

La 12 decembrie parlamentul anulă hotărârea anterioară, din iulie, de a fi reprimiţi la şedinţe Holles şi ceilalţi lideri presbiterieni. în ziua următoare fu anulată oficial şi hotărârea continuării tratativelor cu regele. Un protest înaintat de deputaţii excluşi, sprijiniţi de câţiva lorzi, fu respins ca „scandalos şi răzvrătitor”.

Altora – regalişti făţişi sau ascunşi – care protestau împotriva aducerii lui Carol I în faţa judecăţii, calificând această iniţiativă ca ilegală, le răspunse în chip strălucit Milton. în lucrarea sa Împuternicirile regilor şi ale judecătorilor, el nu foloseşte argumentele dogmatice, fragmentele din Biblie, ce apăreau adesea în pamfletele şi manifestele populare. Milton recurge la arma raţiunii, la ideile politice înaintate ale vremii sale, la teoria contractului social, demonstrând pe baza ei dreptul poporului de a-1 trage la răspundere pe monarh. „Puterea regilor şi a judecătorilor nu este decât o putere derivată, transmisă şi încredinţată lor de către popor, pentru binele său obştesc, el păstrând de fapt această putere, ce nu i se poate lua fără o încălcare a dreptului său natural, primit din născare.” „Dacă, pentru anumite crime, legea răpeşte făptaşului şi urmaşilor săi întreaga moştenire şi o încredinţează regelui – ce poate fi mai drept şi mai legiuit decât confiscarea de către popor a titlului şi a averii unui rege care făptuieşte crime asemănătoare? Numai dacă nu cumva se crede că poporul a' fost făcut anume pentru rege, iar nu dimpotrivă, şi că întreg poporul i-ar fi inferior lui – ceea ce s-ar putea afirma doar printr-o trădare a demnităţii umane.” „A afirma, deci, că regii sunt răspunzători numai în faţa lui Dumnezeu, înseamnă a nesocoti orice lege şi orice rându-ială. Căci, dacă ei refuză să dea socoteală, atunci toate învoielile şi toate jurămintele făcute de ei la încoronare sunt bătaie de joc şi deşertăciune, iar toate legile pe care se jură să le respecte, degeaba au mai fost întocmite.”.

Mai departe, în aceeaşi lucrare, Milton merge până la a susţine cu curaj necesitatea şi îndreptăţirea condamnării regelui la moarte: „Regele Spaniei are tot atâta drept să domnească asupră-ne, cât are regele Angliei dreptul de a ne guverna despotic. Dacă întâiul, nefiind legat de noi prin nici o învoială, ar veni el însuşi din Spania pentru a ne subjuga sau pentru a ne distruge, poporul Angliei ar fi îndreptăţit să-1 ucidă în luptă sau să-1 prindă şi să-1 osândească la moarte; dar un rege englez, care e ţinut prin atâtea învoieli, foloase Şi onoruri, să vegheze la bunăstarea poporului său, ce drept poate invoca, şi ce temei are ca, în dispreţul tuturor legilor şi parlamentelor – singura noastră legătură de supunere faţă de el. – să creadă că, după şapte ani de război ce a costat viaţa celor mai vrednici supuşi ai săi, ar putea să scape fără a fi tras la răspundere, fiindcă aşa-i este voia, şi în virtutea unei prerogative inexplicabile. – ca o persoană divină, de dragul căreia mii şi mii de creştini ucişi să rămână nerăzbunaţi, pângărind cu trupurile lor măcelărite întreaga ţară, şi che-mând la răzbunare împotriva celor vii, care ar fi trebuit să le facă dreptate?!” K Alături de independenţi îşi precizează din nou programul şi levellerii. Ca urmare a unor tratative dintre Ireton şi Lil-burne, apare la 15 decembrie al doilea „Acord al poporului”, purtând titlul complet: „Temeliile libertăţii, sau un Acord al Poporului” 2. El reprezenta planul de instaurare a republicii democratice. Prevedea dizolvarea parlamentului la 30 aprilie 1649 şi noi alegeri „democratice”, prin lărgirea dreptului de vot. Se acorda acest drept tuturor bărbaţilor adulţi, exceptându-i pe servitori, pe cerşetori, pe regalişti şi pe cei ce aveau să refuze semnarea „Acordului”, adică să recunoască această nouă constituţie. Viitorul parlament, compus dintr-o singură Cameră, trebuia să cuprindă numai 300 de deputaţi, în loc de aproximativ 500, câţi avea până atunci Camera Comunelor. Ca organ suprem al puterii executive, ales de parlament, răspunzător şi controlat de acesta, se crea Consiliul de Stat. El urma să întrunească atribuţiile unui guvern şi totodată ale unui prezidiu al republicii.

Luat în dezbaterea secretă a Consiliului ofiţerilor, al doilea „Acord al poporului” suferi unele modificări: dizolvarea parlamentului era fixată pentru 1 aprilie, iar noile alegeri pentru luna mai. Parlamentul avea să fie compus din 400 de deputaţi, iar dreptul de vot era şi mai puţin „universal”, întrucât se introducea obligaţia ca alegătorul să aibă o proprietate şi să locuiască permanent în districtul electoral în care se înscriau, la vot3.

Tot în asemenea consfătuiri secrete, uneori în cadru şi mai restrâns decât cel al Consiliului ofiţerilor, şefii independenţilor hotărâră înlăturarea de la tron a lui Carol şi a cedatată greşit, 1641; însuşi contextul arată clar că ea a fost scrisă în perioada judecării regelui.

in the Puritan Revolution, în „The English Historical Review”, iulie lor doi fii mai mari ai săi, care luptaseră cu armele în timpul războiului civil. Coroana urma să revină celui de-al treilea principe, Henric duce de Gloucester, în vârstă de abia 9 ani, care avea. să domnească sub tutela noilor instituţii de stat. Reiese, aşadar, că până în ultima clipă Cromwell şi Ireton s-au străduit să menţină, fie şi numai o fantomă de monarhie *.

La 21 decembrie, Consiliul ofiţerilor, fără a fi informat de hotărârile luate în cerc restrâns, aprobă, cu o mică majoritate, decapitarea regelui. Bineînţeles că şi această decizie rămase secretă, pentru a se crea impresia că soarta regelui s-a decis numai în cadrul procesului, cu toate formele legale şi fără nici o presiune de nicăieri.

Agitaţia populară împotriva regelui se intensifică în a doua jumătate a lunii decembrie. In ziua de 23, Camera Comunelor institui o comisie care să studieze procedura judecării regelui şi a altor vinovaţi. în aceeaşi zi, la ordinul lui Cromwell, colonelul Harrison îl aduse pe rege de la castelul Hurst la Windsor. Aci, pentru întâia dată în lunga sa captivitate, el fu trecut*la regim de închisoare.

Pe baza raportului comisiei instituite, la 1 ianuarie 1649 Camera Comunelor statornici că, potrivit spiritului legilor fundamentale ale statului, actul unui rege de a porni război împotriva parlamentului şi ţării trebuie considerat ca înaltă trădare. Carol Stuart, „actualul rege”, se făcuse vinovat de această crimă. în consecinţă, Camera Comunelor dispuse înfiinţarea unei „înalte curţi de justiţie”, tribunal extraordinar însărcinat să-1 judece. A doua zi problema trecu în dezbaterea Camerei Lorzilor. Erau de faţă 16 membri, un număr record, dat fiind că în timpul ultimelor evenimente respectabila instituţie îşi ţinuse uneori şedinţele numai cu patru participanţi. Lorzii refuzară să confirme măsura de dare în judecată a regelui. Unul dintre ei, contele Denbigh, declară că mai curând s-ar lăsa tăiat în bucăţi decât să ia parte la asemenea act. Manchester argumentă imposibilitatea calificării regelui ca trădător şi a judecării lui de către parlament, deoarece – susţinu el – fidel teoriei constituţional-juridice medievale – numai regele însuşi, împreună cu cele două Camere, formează parlamentul.

Dar nu numai Manchester era tare în teorii, ci şi Comunele. Teoriile acestora aveau un avantaj hotărâtor: erau înţelese şi împărtăşite de mase, dobândind astfel o irezistibilă forţă revoluţionară. La 4 ianuarie, aplicând principiul suveranităţii poporului, lansat şi susţinut de levelleri, Camera Comunelor se proclamă puterea supremă în stat, ca singura instituţie formată din reprezentanţi aleşi.

        „. Comunele Angliei declară că, după Dumnezeu, poporul este sursa oricărei puteri legitime. Ele declară de asemenea că, fiind alese şi reprezentând poporul, Comunele Angliei, întrunite în parlament, au puterea supremă în această ţară. Ele mai declară că ceea ce e statornicit ca lege de către Comune, întrunite în parlament, are putere de lege şi e obligatoriu pentru poporul acestei ţări, chiar dacă n-ar primi încuviinţarea şi întărirea din partea regelui şi a Camerei Lorzilor”.

Aceste cuvinte erau luate aproape textual dintr-un pamflet al lui Lilburne, scris încă în 1646. Ideea suveranităţii poporului, idee justă, înaintată, nu-şi va putea găsi însă adevărata traducere în fapt nici sub dominaţia burgheziei. Ea va fi de la început măsluită, fiindcă cei aleşi în parlamentul englez nu erau adevăraţii reprezentanţi ai poporului, ci ai noii nobilimi şi burgheziei. Pentru a^şi consolida dominaţia de clasă, aveau şi ele nevoie de un mit; suveranitatea poporului, falsificată, nu reprezintă nimic mai mult în ochii burgheziei, în condiţiile aplicării ei în regimurile burgheze. Un mit laic, burghez, opus celui feudal al „dreptului divin”, păstrând însă în acea epocă, în formularea sa, ceva din tonalitatea unei predici calvine.

Cu toate acestea, privind lucrurile în comparaţie cu stările anterioare, actul de la 4 ianuarie are un conţinut progresist, în raport cu vechile şi rigidele tradiţii politice din Anglia, îl putem considera chiar un act revoluţionar. De acum înainte, atât autoritatea regelui cât şi cea a Camerei Lorzilor nu mai puteau invoca dreptul de a lua hotărâri cu putere de lege. Poporul englez nu mai era obligat să dea ascultare decât legilor votate de Comune.

Lorzii, văzându-se paralizaţi, făcură o încercare extremă de a ajunge la un compromis, pentru a-şi păstra prerogativele. Ei se declarară gata să accepte o lege care ar stabili vina de înaltă trădare pentru orice rege care de la acea dată în viitor ar ridica armele împotriva parlamentului. Nimeni nu-i mai luă în seamă. Camera Comunelor dădu dispoziţia de a se grava o nouă mare pecete a statului, cu inscripţia: „în anul întâi al libertăţii restaurate prin mila Domnului, 1648” *.

La 6 ianuarie apăru „Actul de constituire a înaltei curţi de justiţie”. Era formată din 135 de membri, juraţi şi judecători în acelaşi timp. Figurau în cadrul ei ofiţeri superiori ca: Fairfax, Cromwell, Ireton, Harrison, Ludlow, Fleet-wood, Lambert, Rich, Pride, Skippon, Robert Lilburne şi alţii. Membrii civili întruneau o serie de lorzi, jurişti şi pe aldermenii consiliului municipal al Londrei, care însă refuzară să îndeplinească funcţia ce le era atribuită, la fel cu lorzii şi cu unii jurişti. Chiar Fairfax se abţinu de la participare. A rămas de pomină, în ce-1 priveşte, replica dată din sală de soţia lui când, la prima şedinţă a tribunalului, la apelul membrilor curţii, i s-a citit numele: „E prea deştept pentru a fi de faţă!” Presbiterianismul, loialismul tăinuit, dădea ultima bătălie. Nu era în stare să o ducă altfel, decât prin această rezistenţă pasivă. Faptul era oarecum prevăzut. Chiar înainte de constituirea tribunalului, parlamentul ho-tărâse că sentinţa acestuia va fi valabilă şi numai cu 20 de membri prezenţi. Ca preşedinte al curţii fu ales eminentul jurist John Bradshaw. în persoana lui găsea în fine satisfacţie postumă personalitatea mentorului juriştilor englezi ce luptaseră în numele burgheziei, împotriva absolutismului regal: Edward Coke.

Tribunalul numi două comisii, una prezidată de Ireton, cealaltă de Ludlow, pentru a pregăti actul de acuzare. Comisiile lucrară aproape două săptămâni. Când anunţară că şi-au încheiat misiunea, regele fu adus de la Windsor la Londra. Era în 19 ianuarie 1649. A doua zi începu procesul. Dezbaterile se desfăşurau în aceeaşi sală din palatul West-minster în care fusese judecat Strafford. Procesul era public, iar interesul stârnit – uriaş. Sala era tot timpul ticsită de lume. De o parte, pe un podiu dominat de fotoliul preşedintelui, se aflau locurile judecătorilor. Nu erau de faţă decât 68, din cei 135 prevăzuţi. Dar aceştia erau hotărâţi să meargă până la capăt în încheierea socotelilor cu monarhia. Toţi gravi, de alură puritană, în pelerine negre cu gulere răsfrânte de dantelă albă, pălării înalte. Sugerau parcă un grup întrunit în vederea oficierii unei ceremonii de iniţiaţi ai vreunui cult misterios.

j.'. In calendarul folosit atunci în Anglia anul începea la 25 martie. Uen ianuarie era printre ultimele luni ale anului 1648.

Ui în raţa fotoliului prezidenţial era aşezată masa la Care luau loc secretarii. Pe ea se aflau depuse, încrucişat, însemnele puterii: spada şi sceptrul.

Către mijlocul sălii se improvizase o boxă, împrejmuită cu scânduri, în care, pe un jilţ tras în catifea, urma să şadă acuzatul.

Carol apăru, condus de o escortă de 32 de ostaşi înarmaţi cu halebarde, comandată de colonelul Hacker. Tăcerea se aşternu în sală, în timpul cât o străbătu, până la locul său. Nimeni dintre judecători nu se ridică şi nu se descoperi. Regele făcu la fel. Cercetă îndelung cu privirea pe judecătorii săi, văzând multe figuri cunoscute.

Se dădu citire actului de acuzare. Carol ascultă cu un aer dispreţuitor, întrerupând pe alocuri lectura cu exclamaţii ironice. în esenţă, acuzaţia pornea de la teza că regele a fost învestit cu puterea sa pentru a guverna poporul în conformitate cu legile ţării, pe care jurase a le respecta. în năzuinţa sa spre o putere nelimitată şi tiranică, regele Carol Stuart şi-a încălcat însă jurământul şi a comis fapte josnice, dezlănţuind războiul civil şi tulburând pacea ţării.

După citirea actului de acuzare, preşedintele voi să înceapă interogatoriul. Regele refuză să răspundă la întrebări, înainte de orice voi să ştie în numele cui fusese adus el în faţa judecăţii şi tras la răspundere pentru faptele sale? Bradshaw îi răspunse: „în numele Comunelor Angliei!”

Un schimb de cuvinte destul de viu urmă între acuzat şi preşedinte. Carol contestă legalitatea tribunalului, a principiului constituirii şi procedurii sale, a fondului acuzării. „Dumneavoastră încălcaţi în mod grosolan privilegiile parlamentului, înlăturând cu totul Camera Lorzilor, alungind şi terorizând o bună parte din Camera Comunelor”. Declară de asemenea că el n-a fost nicicând ales ca rege, ci a domnit în temeiul dreptului divin, prin urmare nu răspunde pentru faptele sale decât în faţa lui Dumnezeu. Bradshaw îi interzise să folosească expresii prin care să conteste legalitatea tribunalului. Ordonă apoi ca acuzatul să fie scos din sală şi declară închisă şedinţa.

Care era bilanţul primei zile a procesului ce atrăgea asupra Londrei privirile întregului continent? Contemporanii nu-i puteau înţelege sensul mai adânc. Poziţia adoptată de acuzare şi acuzat poate servi pentru o anumită concluzie doar urmaşilor, mai tineri cu trei veacuri, acumulând experienţa şi ştiinţa acestora. Concluzia e aceeaşi, ca şi în cazul procesului lui Strafford. Nu se pot judeca evenimentele, oamenii şi faptele lor în temeiul unei justiţii eterne şi imuabile. Realitatea socială e într-un continuu proces de transformare şi dezvoltare. Noul învinge vechiul, înmormântând odată cu el şi tot ceea ce căuta să-i justifice permanenţa. Realitatea sa conferă noului calitatea de a fi şi raţional. Justiţia, cu principiile sale, e un produs – în continuă dezvoltare şi el – al realităţilor economice şi social-politice concrete. De aceea, şi în Anglia, justificarea judecării regelui n-avea sens a fi căutată într-un principiu de drept ca atare. Ea era îndreptăţită pentru că aceste noi principii juridice reflectau interesele claselor şi păturilor sociale înaintate, a căror victorie pe plan politic asupra vechiului regim deschidea societăţii engleze calea spre o treaptă superioară de dezvoltare. Această realitate obiectivă face ca actul judecării regelui să fie şi just, şi necesar; el se încadrează în seria de măsuri chemate să înlăture piedicile” ridicate de clasele reacţionare în calea progresului. Justeţea condamnării lui Carol Stuart poate fi înţeleasă în toată semnificaţia sa numai în această largă perspectivă istorică.

Scena din prima şedinţă se repetă şi în zilele următoare. Regele nu voi să răspundă la întrebările ce-i erau adresate. Sosirea şi plecarea sa din sala procesului dădu ocazie la manifestaţii din partea imensei mulţimi adunate pe străzile din jurul Westminsterului. Ca un tunet se ridica din mase strigătul: „Judecată, moarte!”. Se auzeau însă, mai izolat, şi aclamaţii; erau rodul agitaţiilor presbiteriene.

Intervenţii şi presiuni se abătură din toate părţile. Din străinătate, prinţul de Wales scrise o scrisoare lui Fairfax. Regina Henrietta-Maria, prin intermediul trimisului francez, se adresă Camerei Comunelor. Comisarii Scoţiei, reveniţi după restabilirea păcii, protestară împotriva tratamentului aplicat regelui – care era şi al lor – fără ca parlamentul din Edinburgh să fie consultat. O ambasadă extraordinară din partea Stărilor Generale ale Olandei era pe drum, spre a încerca salvarea celui de curând şi de aproape înrudit cu casa de Orania.

Unii dintre membrii tribunalului începură a da semne de şovăială. Lucrările însă continuară. Fură ascultaţi mai mulţi martori, se luă cunoştinţă de o serie de acte scrise, căzute în mâinile armatei în timpul războiului, care probau vinovăţia regelui în urzirea războiului civil şi încercările l de a atrage o intervenţie străină.

La 26 ianuarie curtea intră în deliberare. Celor ce şo-văiau li. se opuse Cromwell, argumentând cu dârzenie necesitatea pedepsei cu moartea şi însemnătatea sa istorică. „Să-vârşiţi o operă de scurtă durată, dar dreaptă. Domnul vă porunceşte acum să-1 pedepsiţi pe acest asupritor al Angliei. Fapta aceasta va fi pomenită în vremurile ce vor veni cu respect de toţi creştinii şi cu groază de toţi tiranii lumii. O dată cu capul, îi vom tăia şi coroana pe care o poartă.”.

Sentinţa de condamnare fu adoptată. O semnară 62 de membri ai înaltei curţi. Ea declara pe Carol Stuart „tiran, trădător, ucigaş şi duşman al statului, trebuind a fi trecut din viaţă în moarte, prin despărţirea capului de trunchi”.

La 27 ianuarie tribunalul se întruni în ultima şedinţă. Regele ceru să fie admisă o convocare a ambelor Camere ale parlamentului, în prezenţa lui. La îndemnul lui Cromwell, cererea fu respinsă, trecându-se la pronunţarea sentinţei. Luă cuvântul mai întâi Bradshaw. Inspirându-se din juriştii de seamă din trecutul Angliei, el demonstra încă o dată legalitatea judecăţii ce avusese loc. Judecătorii – spuse el – stau pe tărâmul legii. Pentru ei legile sunt mai presus decât regii, iar parlamentul mai presus de legi; fiindcă acesta le creează, întrunindu-se în numele poporului. Regele, ca depozitar al puterii, poate fi socotit mai presus decât oricare cetăţean, ca persoană luată separat. Dar nu poate sta pe o treaptă superioară faţă de poporul, luat ca un întreg, poporul care i-a încredinţat puterea, spre binele său. De aceea, regele trebuie să răspundă în faţa poporului. Aduse şi argumente istorice. Chiar din trecutul Angliei. Arătă că au mai fost împrejurări în care unii regi, de pildă Eduard al II-lea, sau Richard al II-lea x, au fost înlăturaţi ca nevrednici.

După ce el isprăvi, secretarul citi sentinţa. Regele ceru cuvântul, dar Bradshaw i-1 refuză, ordonând gărzii să-1 ducă pe arestat.

Ultimul act al acestui dramatic eveniment se consumă la 30 ianuarie 1649. Regele mai petrecu două zile în castelul St. James. între timp, în faţa „Whitehallului, până în dreptul uneia dintre marile ferestre ale faţadei, se ridică, înalt, eşafodul.

În dimineaţa execuţiei Carol fu condus de la St. James la Whitehall, escortat de un puternic detaşament de halebardieri. Mulţimea se înghesui la trecerea sa, cât şi în jurul eşafodului, îmbrăcat în pânză neagră. Regele rămase un timp sub pază în celebra sală a banchetelor. La ora fixată, printr-o fereastră a ei, păşi direct pe eşafodul anume construit astfel, cu o aripă lipită de clădire. Era însoţit de episcopul anglican Juxon. Aici îl aştepta călăul, mascat1.

Carol îşi impuse o ţinută demnă. Rosti o scurtă cuvân-tare, ale cărei idei şi le notase pe o hârtiuţă, ce i se vedea, albă, fluturată în mâna sa de vântul rece al dimineţii de ianuarie, care-i risipea vorbele, făcându-le înţelese doar celor înghesuiţi mai aproape, până la grilajul de halebarde al gărzilor ce înconjurau eşafodul. Negă orice vinovăţie, încercând să arunce toată răspunderea celor petrecute în Anglia pe seama adversarilor săi. Îşi trăda conştiinţa chinuită de amintirea lui Strafford, când spuse că, după părerea lui, o judecată nedreaptă îngăduită odinioară de el, e pedepsită acum printr-o alta, care loveşte propria sa persoană. Până în clipa supremă acest reprezentant al absolutismului feudal n-a înţeles, sau n-a vrut să se vadă că a înţeles, adevăratele crime pe care trebuia să le ispăşească.

Îngenunchind, el făcu semn călăului şi freamătul surd care străbătu mulţimea dădu de veste până departe că într-o clipă totul se sfârşise.

Coşciugul cu trupul lui Carol fu depus în capela castelului Windsor. S-a ţesut legenda că, în noaptea care a urmat execuţiei, Cromwell ar fi mers să vadă cadavrul. Privindu-1 atent, s-ar fi exprimat cu răceală: „Era un corp zdravăn, promitea să trăiască mult”. Cuvintele acestea nu par probabile. Cromwell n-a fost, fără îndoială, un emotiv, dar nici un om care să afişeze un cinism gratuit. S-a purtat de multe ori neîndurător, dar întotdeauna socotind că îndeplineşte astfel o raţiune politică determinată. Deşi, la rândul ei, inexactă, mai aproape de firea şi comportamentul său este versiunea după care, clătinând din cap, ar fi rostit în şoaptă: „Crudă necesitate!” 1.

Carol fu înmormântat alături de Henric al VlII-lea. în aceeaşi criptă zăceau osemintele tatălui Elisabetei şi cele ale nepotului Măriei Stuart.

        „NOILE LANŢURI ALE ANGLIEI” poartă” iă dată cu capul, îi vom tăia şi coroana pe care o Cuvintele lui Cromwell intuiseră această necesitate, impusă de lupta poporului, precum şi consecinţele ei inevitabile, în scurt timp, Anglia suferi cele mai profunde transformări politice din istoria sa.

Încă în ultimele zile ale procesului regelui, parlamentul stabili noua formulă care avea să precedeze toate actele oficiale: „în numele apărătoarei libertăţii Angliei, puterea parlamentului.”. La 30 ianuarie, el decretă că proclamarea oricărui rege, fără încuviinţarea parlamentului, constituia o trădare.

La 1 februarie se anunţă că sunt reprimiţi în parlament toţi deputaţii care, deşi epuraţi de Pride, sunt dispuşi să revină asupra atitudinii lor, renunţând la acea hotărâre din 5 decembrie 1648, potrivit căreia ultimele propuneri acceptate de rege în cursul tratativelor constituiau baza restabilirii unui regim politic normal în ţară. Efectul acestui anunţ n-a fost decât parţial. Puţini dintre cei alungaţi reveniră. Semnificativă rămâne însă încercarea independenţilor de a atrage la colaborare măcar o parte dintre presbiterieni, de îndată ce, prin executarea regelui, s-au achitat, după socoteala lor, de toate concesiile faţă de mase.

La 6 februarie, cu o majoritate de 44 de voturi contra 29, fu desfiinţată Camera Lorzilor, ca „nefolositoare şi primejdioasă”, fiind „o ramură a tiraniei”. Lorzii aflară de hotărâre, în timpul unei şedinţe. Discutară îndelung ce atitudine să ia; în cele din urmă amânară dezbaterea „pentru a doua zi la orele 10 dimineaţa”. S-au văzut însă obligaţi să prelungească termenul. vreo opt ani. Când s-au întrunit din nou, au făcut-o beneficiind de bunăvoinţa şi de invitaţia lui Cromwell.

A doua zi, 7 februarie 1649, s-a votat de către Comune desfiinţarea demnităţii regale, ca „nefolositoare, împovărătoare şi primejdioasă pentru libertatea acestei ţări”.

Anglia devenea astfel, în fapt, o republică. Cele două acte de mai sus au fost reelaborate şi votate în formă de lege, în zilele de 17 şi 19 martie. Iar la 19 mai, în cadrul unei solemne ceremonii, Anglia a fost oficial proclamată „republică şi stat liber” *.

Ca organ executiv suprem, subordonat însă parlamentului, luă fiinţă Consiliul de Stat. împuternicirile sale erau anuale, dar au fost reînnoite cu regularitate până în 1653. Era compus din 41 de persoane, alese numai dintre acelea care aprobaseră condamnarea regelui, desfiinţarea puterii regale şi a Camerei Lorzilor. însăşi formula jurămân-tului membrilor săi impunea acestora a servi cu credinţă republicii, „fără rege şi fără Camera Lorzilor”. între membrii Consiliului de Stat figurau cinci aristocraţi, conţii Pembroke, Salisbury şi Denbigh 2, lorzii Grey of Wark şi Grey of Groby. Dintre ofiţerii superiori intrară Fairfax, Cromwell, Skippon, Ludlow, Hutchinson, Popham şi alţii. Iluştri parlamentari independenţi ca Henry Vane, Henry Marten şi Arthur Ha-selrig, jurişti de seamă ca Bradshaw, Oliver Saint-John, Henry Rolle şi Whitelocke au fost de asemenea aleşi. Parlamentul respinse însă candidatura colonelului Harrison şi pe cea a lui Ireton! Primul, desigur din cauza unor simpatii pentru levelleri; al doilea, ca răzbunare a „Cozii” parlamentului, care nu-i ierta „epurarea lui Pride” şi declaraţia că n-ar fi stricat ca parlamentul să fi fost cu totul dizolvat.

Dintre membrii Consiliului de Stat 31, erau deputaţi. Consiliul alese ca preşedinte pe Bradshaw. Nu toţi cei care îl compuneau au luat parte în chip permanent la lucrările sale. Numărul lor real s-a ridicat la cel mult 30-35, iar efectiv, în tot timpul au lucrat abia vreo 15 membri.

Crearea Consiliului de Stat voia să realizeze ideea unei conduceri colective. Legea din 17 martie 1649, prin care era oficial abolită monarhia, susţine direct acest principiu, ata-când în repetate rânduri formula conducerii statului de către o singură persoană.

ritele sale, ca general-maior în armata parlamentului (până la legea renunţării voluntare din 1645) şi ca susţinător al armatei împotriva presbiterienilor, se trecu peste opoziţia sa faţă de judecarea regelui, asupra căreia, de altfel, în timpul procesului, el n-a insistat.

        „. S-a văzut din experienţă că funcţia regală, ca şi în general puterea concentrată într-o singură persoană este nefolositoare, împovărătoare şi primejdioasă libertăţii. şi că, îndeobşte şi în chip firesc, o singură persoană ajunsă la atare putere o foloseşte în interesul său, pentru a întreprinde atacuri împotriva libertăţii legale a poporului şi pentru a aşeza voinţa şi puterea lui deasupra legilor.” 1.

Consiliul – organ prezidenţial colectiv al statului – exercita atribuţiile sale administrative prin numeroase comitete, având rosturile aproximative ale unor ministere moderne. Era, de pildă, câte un comitet pentru armată, flotă, administraţie monetară, pentru sechestrarea bunurilor delincvenţilor, vânzarea domeniilor coroanei etc. Acestora le corespundeau în general comitete ale parlamentului, destinate să controleze îndeplinirea sarcinilor de resort pe plan executiv. Comitetele Consiliului de Stat şi cele ale parlamentului erau astfel în continuă legătură şi conlucrare2. într-o oarecare măsură, după cum se vede, revoluţia burgheză a modificat vechiul aparat de stat; nu 1-a desfiinţat însă complet, nici nu i-a schimbat funcţiile esenţiale, ci mai mult forma, făcându-1 mai operativ, adaptându-1 intereselor noii clase dominante. „Pentru burghezie este avantajos ca revoluţia burgheză să nu măture cu prea multă hotărâre toate rămăşiţele trecutului, ci să mai lase unele dintre ele, cu alte cuvinte ca această revoluţie să nu fie pe deplin consecventă, să nu meargă până la capăt, să nu fie hotărâtă şi necruţătoare” 3.

Revoluţia atinsese punctul culminant pe tărâm politic. Dar oare învinsese ea cu adevărat? Cele spuse despre organizarea puterii în cadrul republicii profilează de pe acum o umbră de scepticism asupra acestei întrebări. La atât să se fi mărginit poporul englez în lupta sa pentru libertate? Idealul său să fi fost ca, răsturnând monarhia, să instaureze o conducere în componenţa căreia nu intra nici un reprezentant al maselor, nici măcar al micii burghezii? Parlamentul şi Consiliul de Stat reprezentau o minoritate socială. E o „repuRegierungsantritt der Konigin Victoria, Miinchen und Berlin, 1913, P- 444. Autorul citează legea cu data de an greşită, 1648, neţinând seamă de calendarul de atunci din Anglia.

        , 3 V. I. L e n i n, Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia„fmocratică, în Opere complete^ voi. 11, ed. a Ii-a, Editura Politică, ¦Bucureşti, 1962, p. 36.

blică a independenţilor” aceea ieşită din frământările sânge-roase ale anului 1648.

Poziţia specifică a independenţilor, câtă vreme ei fuseseră doar un curent, un fel de partid politic, se transpune acum asupra republicii engleze dominate de ei. înainte de 1649, independenţii combătuseră monarhia feudalo-absolutistă, marea nobilime reacţionară, anglieanismul şi oligarhia bur-ghezo-nobiliară presbiteriană. Dar combătuseră în acelaşi timp şi mişcarea democratică a levellerilor – păturile inferioare ale burgheziei; înăbuşiseră cu forţa şi mişcările ţărăneşti care nu se încadraseră în lupta organizată contra re-galiştilor.

Aceleaşi coordonate le vom regăsi în însăşi politica internă „oficială” a republicii engleze. Ea va fi o formulă politică pendulatorie, constrânsă mereu să lupte între două focuri: împotriva contrarevoluţiei regaliste-presbiteriene şi împotriva continuării şi adâncirii revoluţiei, cerute de mica burghezie, cât şi de masa largă a lucrătorilor şi ţărănimii, ale căror revendicări social-economice nu fuseseră satisfăcute, iar independenţii nici nu voiau să le satisfacă, acestea fiind contrare intereselor lor de exponenţi ai unor pături proprietare şi exploatatoare.

Echilibrul instabil al regimului republican englez – în ciuda unor incontestabile şi răsunătoare succese politico-militare – este, prin urmare, un reflex al bazei sale sociale relativ înguste.

Aceeaşi problemă care se pusese independenţilor în vara anului 1647, se repeta acum în proporţii mai mari, cu implicaţii şi mai delicate.

Până la urmă, conţinutul principal al politicii independenţilor, în frunte cu Cromwell, se va preciza în sensul combaterii şi înăbuşirii, prin forţă brutală sau prin manopere de deviere şi corupere, a feluritelor forme în care continuă şi după 1649 agitaţia revoluţionară a maselor. Independenţii vor fi siliţi, pentru a-şi menţine şi consolida dominaţia, să recurgă la o dictatură făţişă, sprijinită direct pe armată. în cadrul acestui proces ei se vor defini tot mai clar ca reprezentanţi ai claselor avute, ca apărători, în ultimă instanţă, ai intangibilităţii proprietăţii private, în structura ei existentă atunci în Anglia, împotriva tendinţei populare de a opera o reîmpărţire a proprietăţii, sau chiar – ca fenomen mai izolat şi cu caracter pe atunci utopic – o desfiinţare a ei. Pe această bază independenţii vor înclina treptat, către marea burghezie şi nobilime. într-o primă etapă, către partida presbiteriană. Ei vor reconstitui astfel un bloc al claselor posedante din Anglia, sub conducerea lor, lărgind întrucâtva baza socială a regimului, în perioada numită a „protectoratului”. Când împrejurările interne, raporturile de clasă, lupta maselor vor dovedi că şi această formulă politică nu este destul de solidă pentru a realiza frânarea completă a revoluţiei, regimul burghez va face un pas mai departe în aceeaşi direcţie conservatoare, reacţionară. Va recurge la alianţa cu clasa socială răsturnată de la putere încă în prima fază a revoluţiei: vechea nobilime, cu anexa ei, clerul anglican. Preţul pentru această nouă lărgire a alianţei de clasă îndreptate împotriva maselor, independenţii şi presbiterienii îl vor achita fără prea multe şovăieli: restaurarea monarhiei. Acesta este drumul ascendent şi descendent al revoluţiei engleze. „creşterea şi descreşterea” ei, cu explicaţia sa, de-curgând din dialectica raporturilor obiective de clasă. O particularitate a desfăşurării acestui proces din Anglia, spre deosebire de Franţa de la finele veacului al XVIII-lea, constă în faptul că aceeaşi partidă şi chiar aceeaşi persoana o întâl-nim jucând un rol conducător, atât în faza în care revoluţia se dezvoltă, se adânceşte, cât şi în aceea în care ea se opreşte la jumătatea drumului, coborând apoi pas cu pas către marasmul restaurării monarhiei. Particularitatea aceasta se explică, în primul rând, prin dezvoltarea mai slabă a conştiinţei şi a organizării politice a maselor din Anglia veacului al XVII-lea, în comparaţie cu Franţa din ultimul deceniu ai secolului al XVIII-lea. De aceea, în Anglia masele n-au putut exercita aceeaşi presiune asupra grupărilor conducătoare ale revoluţiei. Făcând o succintă comparaţie între revoluţiile din Anglia şi Franţa, Engels spune: „Revoluţia engleză din secolul al XVII-lea este întru totul prototipul revoluţiei franceze din 1789. în „Parlamentul cel lung” se pot deosebi cu uşurinţă cele trei trepte cărora le-au corespuns în Franţa Adunarea constituantă, Adunarea legislativă şi Convenţia naţională; trecerea de la monarhia constituţională la democraţie, la despotismul militar, la restauraţie şi la revoluţia juste-milieu * se conturează net în revoluţia engleză. Cromwell întruneşte în una şi aceeaşi persoana pe Robespierre şi pe Napoleon (sublinierea noastră. CM.); girondinilor, montagModerată.

narzilor, hLbertiştilor şi babuviştilor le corespund presbite-rienii, independenţii şi levellerii.” 1.

În primele săptămâni după executarea regelui situaţia regimului republican, precum şi politica sa au fost influenţate în primul rând de reacţiunea regalistă, îndârjită de evenimentele petrecute şi reluând comploturile ei, atât în interior cât şi în afara hotarelor. Decapitarea regelui a dus la ruptura bruscă a relaţiilor, şi aşa destul de şubrede, statornicite de Cromwell între Anglia şi Scoţia, în urma campaniei sale victorioase din toamna precedentă. Covenantiştii scoţieni abandonară aproape cu toţii cauza revoluţiei engleze, alăturându-se presbiterienilor' de dreapta, regaliştilor. Presbiterienii şi regaliştii englezi refugiaţi în Scoţia contribuiră prin propaganda lor la această ruptură. în ziua de 5 februarie 1-649, la Edinburgh, scoţienii proclamară rege, sub numele de Carol al II-lea, pe prinţul de Wales, refugiat în Olanda. Răscoale regaliste izbucniră în comitatele engleze de nord şi vest, aproape de ţărmurile Mării Irlandei, unde se resimţea, de asemenea, mai cu uşurinţă influenţa răsculaţilor catolici din „Insula verde”.

Împrejurările acestea obligară Consiliul de Stat şi parlamentul la o vigilenţă sporită împotriva tendinţelor contrarevoluţionare. Una din preocupările lor, urmărită cu tenacitate îndeosebi de Cromwell, va fi zdrobirea acestor focare ale reacţiunii. Ea se va face pe etape, în decurs de doi-trei ani, potrivit unui plan bine întocmit şi servind deodată mai multor scopuri.

Aceeaşi recrudescenţă a contrarevoluţiei interne a determinat şi severitatea măsurilor de pedepsire luate în această perioadă împotriva unor regalişti notorii, căzuţi încă înainte prizonieri în mâinile armatei şi predaţi parlamentului, care însă nu se grăbise a lua vreo hotărâre în privinţa lor. Acum. se deschiseră o serie de procese. Fură condamnaţi la moarte şi executaţi, în luna martie, ducele de Hamilton, lorzii Holland şi Capei. Contele Norwich şi John Owen, comandantul unei răscoale regaliste din Wales, condamnaţi şi ei la moarte, beneficiară de comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă.

Cu închisoarea şi confiscarea averii plătiră conlucrarea lor activă cu regaliştii marchizul de „Winchester şi fostul episcop de York, Mathew Wreii. Masuri asemănătoare atinseră pe mulţi alţii. în aprilie fu condamnat şi executat Poyer, fostul comandant al fortăreţei Pembroke.

Contrarevoluţia internă avea şi acum puternice legături peste graniţe. Nici un stat nu recunoscuse încă „republica regicizilor”, cum era numită Anglia la curţile europene. Câteva ţări protestară oficial împotriva executării lui Carol I. Olanda, din considerente dinastice, dar şi din motive de concurenţă economică, era în fruntea statelor ostile.

În condiţiile acestea era de. temut organizarea unei intervenţii în Anglia, fie direct, fie dând sprijin elementelor contrarevoluţionare interne. în Irlanda agentul regalist, contele Ormond, începu să pregătească o debarcare pe coasta engleză, îi veniră în ajutor unităţi din flota prinţului de Wales, comandate de Rupert.

Unele colonii engleze de pe coasta americană, ca Virginia şi Maryland refuzară să recunoască republica. în perioada aceasta coloniile din America de! Nord deveniră unul din locurile de azil ale regaliştilor emigranţi. Se pare că în rândurile lor, cam în anii ce au urmat instaurării republicii, a debarcat în Virginia şi un anume John Washington, străbunicul primului preşedinte al Statelor Unite.

O altă răscoală regalistă cuprinse colonia Barbados, la extremitatea sud-estică a Arhipelagului Antilelor. Atât pentru a preîntâmpina o debarcare în Anglia, cât şi spre a pregăti înăbuşirea acestor mişcări din colonii, Consiliul de Stat luă grabnice măsuri de întărire a flotei de război. I se atribuiră 30 de noi unităţi, transformate din vase de comerţ. Pentru organizarea flotei militare şi a apărării coastelor fură numiţi trei comisari înzestraţi cu puteri foarte largi. Printre ei era fostul colonel Robert Blake, trecut din 1645 în cadrele marinei, care va deveni curând cel mai capabil amiral al flotei engleze din această perioadă.

Dificultăţile republicii pornesc însă şi din alte surse, mai apropiate şi primejdioase. Citadela finanţelor şi afacerilor negustoreşti, cartierul City, simpatizant al presbiterienilor, boicota în mod tacit republica independenţilor. Municipalitatea Londrei era creatura sa. Opoziţia acesteia începu a se manifesta atât de făţiş, încât în aprilie 1649 trebui să fie arestat lordul-maior Reynolds, iar cinci aldermeni fură suspendaţi din funcţie. Abia după lecţia primită, consiliul municipal publică, în luna mai, declaraţia de abolire a puterii regale, votată de parlament cu trei luni înainte. Instaurarea republicii întâmpină o reacţie negativă şi din partea bursei din Londra.

Dacă analizăm lucrurile mai în amănunţime, cheia dificultăţilor întâmpinate de independenţi după preluarea puterii „o aflăm în situaţia economică a ţării şi în însăşi politica lor faţă de masele populare, ce sufereau de pe urma stării precare a economiei. După 1649, independenţii nu vor fi mai buni, în această privinţă, decât presbiterienii în prima fază a' războiului civil.

Preţul grânelor şi al altor articole de larg consum a continuat, încă vreo doi-trei ani să se menţină ridicat, oscilând între 55-68 de shillingi quarterul. Aceasta însemna cam de 2-2,5 ori peste media din anii normali. In unele părţi ale ţării se semnalează foametea. Astfel în nord, în comitatul Cumberland, sufereau vreo 30000 de familii.

Stagnarea şi ruinarea parţială a agriculturii în timpul războiului civil dusese şi la o micşorare a producţiei de lână. Faptul se resimte în domeniul meşteşugurilor de breaslă şi ai atelierelor manufacturiere, agravându-se criza în care acestea intraseră chiar din vremea războiului. Relaţiile duşmănoase întreţinute de statele feudale cu Anglia împiedică suplinirea tuturor acestor dificultăţi prin import. în general, comerţul exterior îşi reduce volumul. Pe piaţa coloniilor Angliei se infiltrează masiv olandezii, profitând de ruptura unora dintre ele cu metropola, sau de imposibilitatea celei din urmă de a-şi menţine legăturile şi controlul în ţinuturile de peste mări.

Salariile crescuseră foarte puţin (15-30%) în raport cu scumpirea tuturor mărfurilor. La unele categorii de lucrători şi angajaţi ele rămân staţionare, sau chiar scad. Ţinând seamă şi de haosul financiar stârnit de războiul civil – care înghiţise uneori până la 7000000 de lire anual – se apreciază că puterea de cumpărare a maselor consumatoare scăzuse aproape la un sfert faţă de perioadele de activitate economică stabilă.

Independenţii rămaseră însă, în politica lor economică, tot atât de indiferenţi faţă de soarta maselor, ca şi presbiterienii. Ei nu desfiinţară impozitele indirecte. Continuară să administreze fondurile statului în interesul celor avuţi, căutând prin aceasta să-şi netezească drumul spre alianţa cu marea burghezie şi vârfurile nobilimii noi. Aplicară mai departe decretul din 17 noiembrie 1646, cu privire la vânzarea bunurilor episcopale, în acelaşi scop ca şi înainte: achitarea împrumuturilor faţă de bancherii şi negustorii din City. La 30 aprilie 1649 ei scoaseră la vânzare şi alte categorii de pământuri ale bisericii anglicane (proprietăţile decanatelor şi capitlurilor), stabilind apoi, prin mai multe ordonanţe din cursul aceluiaşi an, prioritatea creditorilor statului la cumpărarea acestora.

În iulie 1649 o nouă scoatere la mezat: bunurile fostei familii regale. Venitul realizat era destinat acoperirii datoriilor către armată. în anii următori, din 1651 până în 1654, s-au mai vândut de către stat bunurile confiscate de la delincvenţi şi o parte însemnată a pădurilor regale. Repartiţia pe categorii a beneficiarilor acestor vânzări, după cum rezultă din unde date parţiale, era următoarea: cam 9,5% nobili, aproximativ 51% burghezi din Londra, iar alţi 7% creditori ai statului şi bogătaşi din provincie; 15% erau funcţionari şi arendaşi, 14% ofiţeri şi abia 3,5°Io ţărani1. Desigur datele acestea, generalizate pe întreaga Anglie, nu vor reproduce în chip riguros proporţiile de mai sus. Totuşi, ele permit să se afirme că ţărănimea s-a împărtăşit cel mai puţin din confiscările şi vânzările efectuate în dauna feluritelor categorii ale proprietăţii feudale. în Anglia a avut loc, în cursul revoluţiei, un foarte însemnat transfer de proprietate funciară. Principalul profitor al acestei operaţii a fost însă marea burghezie, urmată de burghezia mijlocie (ofiţeri, funcţionari, arendaşi) şi de nobilimea nouă.

Se apreciază că vânzările de pământuri confiscate şi amenzile asupra regaliştilor au adus guvernului republican peste 7000000 de lire sterline. Cam jumătate din acesta sumă a rezultat din vânzarea bunurilor coroanei, vreo 2400000 de lire din aceea a bunurilor bisericii, restul de 1000000 din pământurile regaliştilor.

În comparaţie cu urmările desfiinţării mănăstirilor, acest vast transfer de proprietate, în cadrul căruia trebuie să se ţină seama şi de vânzările efectuate în mod liber de numeroşi nobili, a accelerat destrămarea relaţiilor agrare tradiţionale dintre nobili şi ţărani, înlocuirea lor prin raporturi pur monetare, pe bază contractuală.

Ca şi în veacul precedent, procesul a fost însoţit de numeroase abuzuri, în dauna ţărănimii. Un contemporan – e drept, regalist – notează în 1653 că ţăranii de pe fostele pământuri ale coroanei şi bisericii: „urăsc din inimă pe cumpărătorii acestora. fiindcă sunt oamenii cei mai tirani, răpind bieţilor ţărani toate imunităţile şi libertăţile de care se bucuraseră înainte” 1.

Deşi, în cele de mai sus, se exagerează în mod interesat „imunităţile şi libertăţile” anterioare ale ţărănimii, e cert totuşi că republica independenţilor a neglijat nu numai îndeplinirea integrală a revendicărilor politice ale maselor – cuprinse în programul levellerilor – cât mai ales satisfacerea revendicărilor social-economice ale lucrătorilor şi ţărănimii. Pe această bază antagonismul de clasă dintre burghezie şi masele populare, atenuat o clipă de lupta contra regelui, de procesul şi executarea lui, continuă cu tărie în anul 1649.

Lăsarea în suspensie a reformelor politice preconizate în cele două variante ale „Acordului poporului” a pus din nou în mişcare partida levellerilor. încă la sfârşitul anului 1648, un pamflet provenit din cercurile acestora îi acuza pe Crom-well şi pe Ireton de a se fi angajat pe linia trădării intereselor masei soldaţilor, a cauzei democratice. în ianuarie şi februarie 1649, polemica dintre independenţi şi levelleri se înteţeşte. Camera Comunelor înfierează „pamfletele scandaloase şi ne-permise”, la care levellerii răspund cu o petiţie în care apără şi cer respectarea libertăţii cuvântului scris.

Ca un semn al înăspririi polemicii, Camera Comunelor amână discutarea versiunii modificate de Ireton a celui de-al doilea „Acord al poporului”, iar Consiliul ofiţerilor ceru votarea unei legi de pedepsire cu ştreangul a persoanelor care ar provoca tulburări în armată. Levellerii în schimb pretinseră reinstituirea „agitatorilor” şi a adunării generale a armatei. Ofiţerii răspunseră propunând să fie daţi în judecata tribunalelor militare cei care mai vântură asemenea idei. Se interziseră cu stricteţe întrunirile soldaţilor; cererile lor nu mai puteau fi înaintate decât prin ofiţeri, pe cale ierarhică.

La 26 februarie, John Lilburne publică strălucitul pamflet Demascarea noilor lanţuri ale Angliei2, redactat în numele aceloraşi cetăţeni care sprijiniseră petiţia levelleră din 11 septembrie 1648. „Noile lanţuri ale Angliei”, cum e numită de obicei, pe scurt, această broşură, marchează momentul în care noua şi definitiva ruptură a levellerilor cu independenţii devine publică şi oficială. Conţinutul ei determină linia politică a micii burghezii engleze în timpul republicii, până la înăbuşirea şi zdrobirea mişcării levellere. Fixează cu claritate contradicţiile social-politice ale regimului republican, desprinderea independenţilor de masele populare după preluarea de către ei a puterii, caracterul nedemocratic al regimului republican, instrument de asuprire şi exploatare în interesele unei anumite grupări a burgheziei şi noii nobilimi.

Lilburne critică aspru versiunea „Acordului poporului”, amputată de Ireton şi de Consiliul ofiţerilor. Critică, de asemenea, întreaga structură de stat a republicii. Arată, de pildă, că instituţia Consiliului de Stat a fost alcătuită pe o cale nedemocratică, favorizându-i o eventuală încercare de a. -şi asuma puteri tiranice, prin înlăturarea parlamentului. De aceea, Lilburne cere dizolvarea Consiliului şi înlocuirea lui prin comitete de resort numite pe termene scurte, cu atribuţii strict executive, cu totul sub controlul parlamentului. Din acelaşi motiv, pamfletul se întreabă de ce a căzut în uitare legea renunţării voluntare din 1645? El cere ca legea să fie aplicată din nou, obligându-i pe conducătorii militari care erau şi deputaţi sau membri în Consiliul de Stat să renunţe Ia una dintre atribuţii: fie la cea politică, fie la cea militară. Invocând un precedent legal, Lilburne voia să slăbească tendinţele vădite de concentrare a puterii în mâinile nucleului partidei independenţilor. în acelaşi spirit, el cere parlamentului să nu accepte a se dizolva până când nu şi-a luat toate măsurile ca alţi reprezentanţi aleşi să ia de îndată locul foştilor deputaţi.

La începutul lui martie, un grup de opt soldaţi înaintară o petiţie de protest Consiliului ofiţerilor împotriva dispoziţiei de a-şi formula doleanţele numai; pe cale ierarhică. Pentru aceasta ei fură daţi în judecată. Cinci dintr-înşii, întrucât insistau în susţinerea punctului lor de vedere, au fost excluşi din armată, cu o ceremonie umilitoare: scoşi în faţa frontului unităţii din care făceau parte, fură siliţi să încalece de-a îndărătelea, frângându-li-se săbiile deasupra capetelor.

În legătură cu acest caz, se publică pamfletul intitulat Vânătoarea vulpilor de la Newmarket şi Triploe-Heaths până la Whitehall, din partea a cinci sărmani gonaci (până de curând în armată.) 1. în acest titlu ciudat „vulpile” înseamnă „granzii”, iar cei cinci gonaci – victimele lor.

Pamfletul spunea printre altele: „Vazutu-s-a, oare, vreodată o specie de oameni mai mincinoasă, mai trădătoare şi

        *, „The hunting of the foxes from Newmarket and Triploe-Heaths t0 Whitehall, by five small beagles (late of the army).” mai sperjură decât aceasta? 1 Ce de rugăciuni, posturi, predici, mereu cu citate din sfânta scriptură şi cu numele lui Dumnezeu şi al lui Cristos pe buze! De îndată ce veţi începe să discutaţi cu Cromwell, el va încrucişa mâinile pe piept, va ridica ochii spre cer şi îl va lua pe Dumnezeu ca martor că este plin de mâhnire şi căinţă, că e gata să se tânguiască şi să suspine, trimiţându-vă în acelaşi timp la moarte. în armată nu sunt îngăduite astăzi alte interese în afară de cele ale ofiţerimii. Suntem osândiţi cu toţii să ne plecăm capetele în faţa „granzilor” şi să ne punem grumazul sub călcâiul lor. Acum ne dăm prea bine seama ce reprezintă aceste interese. înainte vreme, Camera Comunelor nu putea face nimic fără consimţământul lorzilor. Acum ea nu mai îndrăzneşte să ia nici o hotărâre fără aprobarea adunării ofiţerilor. Până acum ne-a guvernat regele, lorzii şi membrii Camerei Comunelor, iar astăzi generalul2, tribunalul militar şi Camera Comunelor. Vă întrebăm: ce s-a schimbat, la urma urmelor? S-a petrecut doar o schimbare de nume!” 3

Acestei luări de poziţie, ce probează o atât de limpede înţelegere a realităţii politice din partea ostaşilor, îi urmă în scurt timp, la 24 martie, A doua parte a demascării noilor lanţuri ale Angliei, ieşită de sub pana ascuţită şi neobosită a aceluiaşi Lilburne. De astă dată, el supune criticii sale şi parlamentul, nu numai Consiliul de Stat. îl acuză de complicitate cu conducerea armatei, cu cei care aspiră la dictatură. Stăruie însă în iluzia mic-burgheză că parlamentul, dacă ar vrea, ar putea fi apărătorul real al intereselor poporului. Lilburne nu vede explicaţia poziţiei spre care evoluau factorii politici din conducerea regimului republican în solidaritatea intereselor de clasă ale celor care compuneau aceşti factori, solidaritate închegată tocmai de antagonismul lor cu masele largi. El limitează problema. O judecă prea la suprafaţă. Vede în ea o chestiune de „a vrea, sau a nu vrea”, deci de convingere, de înţelegere a ceea ce „e just”. în termeni moderni, în atitudinea lui s-ar putea diagnostica o „iluzie reformistă”, ascunzând într-însa miasma otrăvită a ideii de împăcare între clase.

Pamfletul lui Lilburne, contradictoriu, cum era în cea mai mare parte gândirea sa politică, nu ancorează însă complet în atare greşeală. Atacând violent pe cei care se îmbogăţesc pe spinarea poporului, şfichiuind religia folosită ca armă a dominaţiei granzilor, el face aluzie la posibilitatea răsturnării lor printr-o nouă insurecţie populară.

Manifestările publicistice ale lui Lilburne îi speriară pe independenţi. La 27 martie parlamentul publică o „Declaraţie. cu privire la o carte scandaloasă intitulată A doua parte a demascării noilor lanţuri ale Angliei.”, în care autorul era acuzat că năzuieşte şi îndeamnă la răsturnarea conducerii statului. A doua zi, levellerii Lilburne, Walwyn, Prince şi Overton fură arestaţi şi închişi în Turnul Londrei. Chemaţi la interogatoriu, în faţa Consiliului de Stat se desfăşură o scenă violentă. Lilburne refuză ostentativ să se descopere, până nu se convinse că sunt prezenţi şi membri ai parlamentului. Respinse cu hotărâre toate acuzaţiile. în pamfletul Tabloul Consiliului de Stat., scris în închisoare de către Lilburne, Prince şi Overton şi publicat la 4 aprilie, se descrie cum primul a auzit dintr-o cameră vecină, unde membrii Consiliului se retrăseseră pentru a delibera asupră-i, vocea aspră a lui Cromwell, adresându-se, probabil, lui Bradshaw: „Susţin, sir, că nu aveţi nici un alt mijloc de a termina cu aceşti oameni, decât să-i stârpiţi, căci altfel vă vor nimici ei. Aceştia vor zădărnici. tot ce aţi creat printr-o muncă de atâţia ani. şi vor face să apăreţi în ochii oamenilor cu judecată din lumea întreagă drept nişte oameni de nimic, slabi de înger şi meschini, pe care îi doboară şi îi spulberă nişte creaturi josnice şi demne de dispreţ ca aceştia. Iată de ce, sir, vă repet, trebuie să-i' rupeţi în bucăţi” x.

Dezbaterea din Consiliul de Stat fu influenţată prin urmare de Cromwell într-un spirit deosebit de duşmănos pentru acuzaţi. Se respinse propunerea izolată a lui Ludlow de a-i pune în libertate pe garanţie. La 29 martie, cei patru fură închişi definitiv în Tower, în aşteptarea procesului.

A doua zi, în numele populaţiei din Londra, se înainta parlamentului o petiţie de protest semnată de vreo 30000 de cetăţeni2. Parlamentul refuză să ţină seamă de ea. John Milton, numit cu două săptămâni înainte „secretar latin”s

        * E. A. Kosminski – I. A. Leviţki, op. cit., I, pp. 283-284. Având sarcina de a traduce şi de a redacta în limba latină corespondenţa diplomatică.

al Comitetului pentru afaceri externe din Consiliul de Stat, primi sarcina de a răspunde pamfletelor lui Lilburne. De vreo două ori, el declină această misiune.

Protestele populare împotriva încarcerării conducătorilor levelleri deveniră tot mai numeroase şi mai puternice. La 2 aprilie o nouă petiţie către parlament întruni 80000 de semnături1. Parlamentul însă, însuşindu-şi recomandarea Consiliului de Stat, hotărî, la 11 aprilie, trimiterea acuzaţilor în judecata „Tribunalului înaltei bănci”2.

În zilele următoare, cei patru întemniţaţi lansară două noi scrieri în apărarea lor, una adresată publicului, cealaltă parlamentului. Prima din ele, cu data de 14 aprilie, redactată în formă de manifest, merită mai mult să fie reţinută, deoarece, cum reiese din însuşi titlul ei, autorii resping acuzaţia de a fi „nivelatori” şi atentatori la proprietatea privată. Titlul, nu chiar întreg, suna cam astfel: Un manifest din partea locotenent-colonelului John Lilburne. a lui William Walwyn. Thomas Prince. Richard Overton. şi a altora, de obicei (deşi pe nedrept) numiţi levelleri.

Manifestaţiile şi petiţiile populare se repetară tot mai des. Proteste sosiră şi din provincie, din comitatele Essex, Cam-bridge şi Lincoln. La 23 aprilie sub zidurile Parlamentului se desfăşură demonstraţia mai multor sute de femei, purtând o petiţie cu 10000 de semnături. Armata le împrăştie cu brutalitate, ameninţându-le cu armele. Vreo douăzeci de femei reuşiră să pătrundă totuşi pe culoarele clădirii. Le întâmpină un grup de deputaţi, din care unul le apostrofă batjocoritor, spunând: „înaintarea de petiţii nu e treaba femeilor, mai bine aţi sta acasă şi v-aţi vedea de spălatul vaselor”.

— N-avem nici vase, nici mâncare! replicară vreo câteva voci.

— E totuşi ciudat să se ocupe femeile de asemenea lucruri, reflectă acelaşi deputat.

— Sir – luă cuvântul una mai îndrăzneaţă – nu tot ceea ce pare ciudat trebuie să fie şi nelegal. A fost tare ciudat şi nemaiauzit lucru că i-aţi retezat regelui căpăţâna, dar voi totuşi aţi ştiut găsi temeiuri să îndreptăţiţi faptul.

În timpul revoluţiei, cu o procedură mai modernă decât cea a fostei „Camere înstelate”: dezbateri publice, juraţi aleşi şi recuzabili din partea acuzatului etc.

Până la urma delegaţia fu scoasă în stradă, fără a i se lua în considerare cererea. Femeile reveniră şi a doua şi' a treia zi, dar primiră acelaşi răspuns dispreţuitor: n-au să se amestece în afacerile acestea, fiindcă nu se pricep la ele; să-i lase De bărbaţii lor să se ocupe de aşa ceva.

Republica engleză nu naviga pe valuri liniştite. Agitaţiile levellere din primele luni ale anului 1649 arată că luptele de clasa continuau. Vrând să monopolizeze puterea politică, independenţii îşi ridicau împotriva lor masele populare. Lupta acestora pentru drepturi politice şi reforme social-economice devine, în perioada amintită, mai largă decât în oricare altă fază a revoluţiei. Acum se manifestă pentru întâia dată şi lupta ţărănimii sărace împotriva exploatării, având un program propriu, mai bine închegat. Faptul acesta e şi o urmare a lipsurilor programului levellerilor. Văzându-şi neglijate din partea lor revendicările specifice, ţărănimea săracă s-a desprins de levelleri, începând o acţiune politică ce depăşea orin radicalismul ei în problema proprietăţii concepţiile micii burghezii democratice.

În noianul de pamflete politice care inundaseră ţara în acel timp, exprimând idei şi tendinţe atât de diverse, primele semne ale închegării unui curent reprezentând revendicările ţărănimii sărace trecuseră aproape neluate în seamă. Astfel, prin decembrie 1648 apăru o broşură anonimă, purtând, după moda vremii, un titlu ce se voia cu atât mai lămurit, cu cât era mai interminabil: Lumina ce străluceşte în Buckingham-shire. sau descoperirea pricinii de căpetenie a oricărei robii în toată lumea şi în primul rând în Anglia, înfăţişată în chip de declaraţie a mai multor oameni de bine din acest comitat către toţi ţăranii săraci şi asupriţi din Anglia şi sortită a fi spre ştiinţă armatei de acum, condusă de lordul Fairfax.

Impregnată de puternice tendinţe mistice, provenită cu siguranţă din rândul sectelor celor mai radicale, broşura susţinea că „actul creaţiei divine” i-a făcut pe oameni egali şi liberi, dar oamenii răi, şi îndeosebi cucerirea normandă a lui Wilhelm a dus la robia Angliei şi la răpirea pământurilor locuitorilor ei. Restabilirea egalităţii ar însemna, aşadar, nimicirea operei „răilor” şi îndrumarea societăţii pe făgaşul croit de însăşi voinţa divină, prin actul creaţiunii.

La 26 ianuarie 1649, când toată lumea urmărea cu atenţie încordată procesul regelui, la fel de puţin băgată în seamă trecu broşura semnată de un anume Gerard Winstanley: Noua lege a dreptăţii1. Autorul se pretindea un iluminat. Domnul însuşi i s-ar fi arătat, rostind cuvintele: „Munciţi împreună, împreună mâncaţi pâinea; aceasta să o dai de ştire Lumii întregi!”. Ţinând ca o datorie să devină crainicul pretinsei sale revelaţii, Wi'nstanley îi îndemna pe săraci să nu mai lucreze la lorzi, să nu mai arendeze şi să nu mai vândă pământul şi roadele lui. El susţinea că toate acestea trebuie să fie proprietate comună.

Prin martie apăru şi o continuare a Luminii din Buckinghamshire. fără a aduce vreun element nou. Se insista mereu asupra ideii – care străbate toată literatura de asemenea tendinţă – că Wilhelm Cuceritorul şi franco-normanzii săi sunt principalii izvoditori ai „răutăţii” în Anglia, ai răpirii pământufilor.

Pe la începutul lunii aprilie existenţa acestui nou curent începe să se afirme. Cam atunci pare a se fi răspândit „O declaraţie din partea poporului sărman şi asuprit din Anglia” 2, semnată de 45 de persoane, printre care şi Winstanley, probabil autorul principal.

Adresându-se „tuturor celor care se numesc ei înşişi, sau sunt numiţi lorzi ai manorurilor în sânul acestei naţiuni, care au început să taie, sau care din teamă şi lăcomie au de gând să taie pădurile şi arborii ce cresc pe pământurile comune şi pe cele pustii”, declaraţia le spune că pământul n-a fost făcut numai pentru ei, în vreme ce alţii să le fie veşnic robi şi slugi; el a fost dat spre îndestulare vieţii tuturor.

        „Declaraţia” preconizează munca în comun, îndemnân-du-i pe oamenii sărmani să lucreze împreună pământurile obşteşti, cele fără proprietar şi pustii. Nu se invocă însă dreptul ocupării prin forţă a pământurilor, nu se face vreo aluzie la eventuala desfiinţare prin violenţă a proprietăţii private. îmbâcsită de misticism, „Declaraţia” propovăduieşte metoda convingerii, a apelului la dragostea frăţească, văzând în aplicarea ideilor cuprinse în ea o biruinţă a „duhului creştinesc”.

La 8 aprilie 1649, câteva zeci de locuitori din Cobham, în comitatul Surrey3 se adunară în apropierea satului lor, indicaţii, posibil a se referi la altă versiune, dau 1 iunie ca dată a apariţiei.

pe uti deal numit Sf. Gheorghe şi începură a-1 lucra împreună; mânuind cu tragere de inimă lopeţi şi cazmale, îl semănară cu legume. De aci li se trase numele de diggeri, adică „săpători”, sub care va rămâne cunoscut întreg acest curent. Ei înşişi îşi vor mai da curând şi numele de „adevăraţii le-velleri”.

Diggerii de pe dealul Sf. Gheorghe erau conduşi de William Everard, un fost soldat, alungat cândva din armată pentru părerile sale radicale. El îşi zicea acum „profet”, I se alătură curând şi Winstanley.

Fapta lor stârni mare scandal printre lorzii şi ţăranii proprietari din împrejurimi. Plângeri şi reclamaţii porniră cu duiumul împotriva paşnicilor „săpători”. Ştirea ajunse până la Consiliul de Stat, care ordonă lui' Fairfax să trimită armata ca să-i împrăştie pe acei „oameni fără căpătâi şi răzvrătiţi”, a căror activitate poate avea „mari şi primejdioase urmări”, ameninţând „să năruie pacea şi liniştea republicii”.

Desigur, nu evenimentul în sine determinase Consiliul de Stat să folosească expresii atât de alarmante. Consecinţele posibile apăreau însă grave. Pentru întâia dată în cursul revoluţiei se ivea un curent ce contesta proprietatea privată. Ideea se putea răspândi cu uşurinţă, dat fiind numărul mare de oameni, care, atât la oraşe cât şi la sate, îşi pierduseră orice proprietate, deci nu mai aveau nici un interes în apărarea acestei instituţii. Era tot ce putea concepe republica burgheză a independenţilor ca mai incendiar.

La 19 aprilie două escadroane de cavalerie trimise de Fairfax împrăştiară pe diggeri, care, de altfel, nu opuseră nici o împotrivire.

A doua zi, Winstanley şi Everard cerură o audienţă lui Fairfax. Primiţi la Whitehall, ei refuzară să se descopere în faţa lui („pentru că este tot o creatură a domnului, la fel cu noi”) şi protestară în termeni potoliţi împotriva măsurii luate, căutând a justifica acţiunile lor. Bineînţeles, nu obţinură nimic. Peste câteva zile, numele lui Everard şi Winstanley le aflăm în fruntea unui grup de 15 semnături, pe un nou manifest intitulat Steagul ridicat al adevăraţilor le-velleri, sau starea de comunitate, dezvăluită şi înfăţişată fiilor oamenilor1. Era o justificare publică a acţiunii întreprinse „ ei pe dealul Sf. Gheorghe, străbătută de un accent ceva

_ „The True Levellers Standard advanced, or the State of Com-munity opened and presented to the Sons of Men”.

mai tare împotriva proprietăţii private, calificată drept izvor al tuturor relelor, asupririi şi sărăciei. Semnificative sunt, mai ales, cuvintele prin care aceşti reprezentanţi ai păturilor sărace exprimă sentimentele cu care ele priveau regimul republican al independenţilor: „O, tu, putere a Angliei, ne-ai făgăduit să faci din acest popor un popor liber, dar ai făcut-o după felul tău egoist, aruncându-ne în robie şi mai1 grea.” i Mişcarea diggerilor a fost unul dintre fenomenele importante în cadrul revoluţiei engleze. Ea a fost singura care a reprezentat direct interesele sărăcimii de la oraşe şi mai ales de la sate. La fel ca războiul ţărănesc german din veacul al XVI-lea, şi revoluţia din Anglia veacului al XVII-lea „vestea profetic viitoarele lupte de clasă, aducând în arenă nu numai pe ţăranii răsculaţi – ceea ce nu mai era o noutate – ci şi, în urma lor, pe precursorii proletariatului de astăzi, cu steagul roşu în mină şi cu revendicarea comunităţii de bunuri pe buze”2. Influenţa religioasă a sectarismului puritan a introdus în această mişcare elementul de pasivitate, de nonviolenţă, al creştinismului primitiv, care ducea la resemnare în faţa oprimării, frâna şi până la urmă anihila combativitatea revoluţionară a celor asupriţi. în esenţa programului ei social însă, mişcarea diggerilor cuprinde elemente din cele mai înaintate; putem conchide hotărât în favoarea caracterului ei revoluţionar. Nu atât prin revendicarea comunităţii bunurilor şi împărţirii egale a produselor. Ideea că „egalitarismul” s-ar putea menţine în condiţiile producţiei de mărfuri şi că prin el s-ar desfiinţa izvorul mizeriei este – arată Lenin – o idee utopică. Dar ceea ce constituie sâmbu-rele ei revoluţionar este implicaţia sa: luarea de la moşieri a pământurilor şi împărţirea lor ţăranilor, spre folosinţă comună. Această idee nu mai este utopică, nici reacţionară, ci, în condiţiile momentului istoric dat „exprimă în modul cel mai hotărât, cel mai consecvent, tendinţa spre desfiinţarea cât mai deplină a întregii ordini vechi, a tuturor rămăşiţelor feudalismului” 3. Nu prin ceea ce voia să construiască, ci prin ceea ce dorea să dărâme până la pământ, dinamitându-i şi temeliile, mişcarea diggerilor a fost revoluţionară. Pentru

        * V. I. Lenin, Opere, voi. 12, Bucureşti, E. S. P. L. P., 1955, p. 455.

ca această notă înaintată să se poată extinde şi asupra laturii constructive, de perspectivă, a ideologiei lor, diggeri-lor le lipsea o condiţie esenţială: stadiul corespunzător de dezvoltare a societăţii, a claselor sociale din Anglia acelei vremi. Nu se constituise încă singura clasă consecvent interesată în construirea unei societăţi pe baze comuniste şi, totodată, singura capabilă să o realizeze: proletariatul industrial modern. în lipsa şi în afara lui orice asemenea planuri rămân, în chip necesar, simple utopii sociale.

Aceasta este şi una dintre cauzele principale ale relativ slabei dezvoltări şi durate a mişcării diggerilor, până la înăbuşirea ei prin măsurile represive ale statului. O altă cauză a aceluiaşi fapt a izvorât din diferenţierea puternică a ţărănimii, în acel timp exista încă o pătură destul de numeroasă de ţărani proprietari sau posesori de pământ, care privea cu duşmănie acţiunile „comuniste” ale diggerilor. Această pătură era prizoniera altei iluzii: aceea a scăpării de sub exploatare prin dobândirea unei mici proprietăţi depline, sau prin consolidarea şi apărarea ei, în cazul în care o avea.

Sărăcimea orăşenească, la rândul ei, nu avea o conştiinţă de clasă suficient dezvoltată. Legăturile sale cu diggerii au fost slabe şi sporadice. Ea oscila între „democraţia socială” a diggerilor şi „democraţia politică”, urmărită de levelleri.

Cei din urmă, reprezentanţi ai micii burghezii şi idolatri ai micii proprietăţi private, s-au dezis cu tărie de diggeri. Luarea de poziţie a levellerilor împotriva diggerilor a îndepărtat de ei elementele sociale cele mai radicale, mai strâns legate de idealul desfiinţării până la capăt a rânduielilor feudale şi a temeliei lor – proprietatea feudală.

De aceea, din primăvara anului 1649, mişcarea levelleră îşi vede şi ea îngustată baza de clasă. Luptă cu spatele descoperit şi trebuie să-şi deplaseze o parte din forţe pentru apărarea lui, împotriva unui aliat pe care singură şl-1 făcuse duşman, nemulţumindu-1 şi împingându-1 a se declara „adevărat leveller”, adevăratul reprezentant al maselor sărace.

Această împrejurare va constitui un factor de seamă în apropiata destrămare şi zdrobire a levellerilor de către independenţi. Faptul că nu a existat o unitate deplină şi trainică a luptei maselor, pentru a imprima revoluţiei burgheze un caracter hotărât şi adânc democratic – ceea ce, trebuie să recunoaştem, în condiţiile dezvoltării social-economice a Angliei la mijlocul secolului al XVII-lea era extrem de greu, dacă nu im-Posibil de realizat – a înlesnit sarcina independenţilor, în frunte cu Cromwell, de a înăbuşi această luptă şi a face astfel din revoluţie o cucerire asupra căreia să nu mai fluture decât steagul burgheziei şi al aliatului ei iniţial, nobilimea îmbur-ghezită.

Anul 1649 a fost, sub multe aspecte, hotărâtor din acest punct de vedere.

Reluând planul de supunere a Irlandei, independenţii în-tâmpinară din partea ostaşilor aceeaşi nemulţumire şi împotrivire pe care o suscitase planul asemănător, alcătuit de presbiterieni cu doi ani înainte. Centrul de greutate al mişcării levellere se deplasează astfel din nou în rândurile armatei, atenuându-i-se însă, totodată, caracterul politic bine cristalizat, la care ajunsese treptat în ultimii doi ani. Revendicările politice democratice se estompează întrucâtva în faţa nemulţumirii ostaşilor împotriva trimiterii lor într-o nouă campanie, impopulară în rândurile unor oameni din care mulţi înfruntaseră moartea pe felurite câmpuri de bătălie încă din 1642. Nu perspectiva unor noi lovituri de gloanţe şi de săbii aşteptau acum aceşti oameni de la republică, ci asigurarea unui trai omenesc, răsplata serviciilor prestate.

Încă în aprilie, vreo 300 de soldaţi din regimentul colonelului Hewson (ales, ca şi altele, prin tragere la sorţi, să facă parte din corpul expediţionar), declarară că refuză să părăsească Anglia, înainte de a fi satisfăcute revendicările de atâtea ori cerute de armată, prin programele politice ale levellerilor. Comandamentul, drept pedeapsă, îi concedie pe toţi, fără a li se plăti nimic din drepturile restante, pentru serviciul militar efectuat până atunci. Măsura nu făcu decât să mărească nemulţumirea, extinzând-o şi în celelalte regimente.

La 23 aprilie, un început de revoltă izbucni în regimentul de cavalerie al colonelului Whalley, cantonat în Londra, deşi această unitate nu se afla printre cele desemnate a pleca în Irlanda. De aceea, episodul denotă legătura ce persista între mişcările din armată şi tulburările ce se desfăşurau paralel în capitală în rândurile populaţiei civile care sprijinea pe levelleri, tulburări prilejuite mai ales, după cum s-a văzut, de arestarea lui Lilburne, „Walwyn şi a celorlalţi.

O parte dintre soldaţi refuzară să se supună ordinului de a pleca din Londra în alt cantonament. Vreo 30 dintre ei îl alungară pe ofiţerul subunităţii lor şi puseră mâna pe drapelul escadronului din care făceau parte. Fairfax şi Cromwell interveniră personal spre a înăbuşi mişcarea. Prin arestări, se obţinu intimidarea celorlalţi ostaşi şi potolirea agitaţiei. La 26 aprilie un tribunal militar constituit în grabă la Whitehall judecă 15 militari arestaţi. Pe patru îi achită, pe cinci îi condamnă să fie ţintuiţi la stâlpul infamiei şi apoi alungaţi din armată, iar şase fură osândiţi la moarte. Din aceştia, cinci au fost graţiaţi în ultima clipă, sentinţa menţinându-se doar asupra soldatului Robert Lockyer. îndârjirea lui Crom-well împotriva acestuia apare explicabilă: Lockyer era leveller înfocat, agitator, susţinător al „Acordului poporului” încă de pe timpul conferinţei de la Putney şi al primei încercări de răscoală în armată, în noiembrie 1647.

Din închisoare, Lilburne şi Overton scriseră lui Fairfax, protestând energic împotriva condamnării. O calificară drept „un omor ordinar” şi făcură aluzie la soarta lui Strafford, care-i pândeşte pe cei ce aplică în timp de pace rigorile justiţiei militare 1.

În ciuda acestui avertisment, la 27 aprilie Lockyer fu executat prin împuşcare în public, pe un loc viran din inima Londrei, aproape de biserica Sf. Pavel. Muri curajos, îndem-nându-i pe ostaşi să nu se supună ofiţerilor şi să nu devină ucigaşii celor care luptă pentru libertatea lor.

Înmormântarea sa, la 29 aprilie, se transformă într-o grandioasă manifestaţie politică levelleră. Se adunară mii de oameni în veşminte de doliu, purtând la pălării sau la haine panglici de culoare verde-deschis – culoarea levellerilor. Se formă un cortegiu imens. înaintea şi în urma coşciugului erau purtate cununi de flori roşii, precum şi spada celui ucis, gest care se făcea numai la înmormântarea persoanelor de rang înalt, sau care se distinseseră prin merite deosebite. „Mulţi au socotit înmormântarea, spune un martor ocular, ca un afront faţă de parlament şi armată”.

În săptămânile următoare, agitaţia levelleră atinse punctul culminant. La 1 mai 1649 apăru o nouă variantă a „Acordului poporului”, a treia din cele publicate, a şasea dacă le socotim şi pe cele rămase netipărite. Ea era semnată de Lilburne, Walwyn, Prince şi Overton, „întemniţaţi în Turnul Londrei”. Redactat pe un ton moderat, actul acesta reprezintă ultima încercare de împăcare cu independenţii, spre a nu compromite revoluţia printr-un nou război civil.

În ultimul „Acord al poporului” nu se întâlnesc elemente Ji principial noi, ci se repetă şi se sistematizează în cea mai completă formă propunerilor fundamentale ale levellerilor pentru a se întocmi o constituţie. Se reafirmă astfel ideea suveranităţii poporului, întruchipată într-un parlament unicameral, compus din 400 de deputaţi aleşi pe timp de un an, prin vot universal, în număr proporţional cu populaţia fiecărui comitat sau comune. De la acest drept erau însă excluşi permanent servitorii şi persoanele care trăiau din milostenii, iar pe timp de 10 ani erau excluşi regaliştii.

Întreg proiectul e străbătut de tendinţa de a împiedica transformarea puterii de stat într-o autoritate despotică. De aci accentul pe separarea puterilor, pe controlul strict al parlamentului asupra organelor executive, interdicţia prelungirii sesiunii parlamentare peste termenul de un an şi a realegerii unui deputat în parlamentul imediat următor. în acelaşi context se înscrie revendicarea neamestecului puterii de stat în problema religioasă, generalizarea procedurii de judecată prin juraţi aleşi, precum şi libertatea tiparului, ex-ceptându-se publicaţiile ce propovăduiau restaurarea tiraniei.

În sfârşit, întâlnim şi revendicarea tipic burgheză a libertăţii comerţului, parlamentului urmând a-i fi interzis dreptul de a vota vreo lege care să o limiteze.

În toate cele treizeci de articole ale sale, ultimul „Acord al poporului” nu ia poziţie faţă de lipsa de pământ şi exploatarea ţărănimii, de unde rezultă că levellerii nu urmăreau cu consecvenţă desfiinţarea marii proprietăţi funciare. Ca reprezentanţi mai mult ai micii burghezii orăşeneşti, nu erau capabili şi nici direct interesaţi a înţelege că dezvoltarea capitalismului la ţară, cu menţinerea marii proprietăţi agrare, constituie pentru masele ţărăneşti, cea mai apăsătoare cale de desfăşurare a acestui proces.

Publicarea noii variante a „Acordului poporului” nu aduse nici o destindere în raporturile dintre levelleri şi independenţi. Dimpotrivă, în cursul lunii mai, în câteva regimente izbucni o nouă răscoală levelleră. De la început ea prezentă elemente de slăbiciune. Peste tot se răzvrătiră numai o parte dintre ostaşi. Mişcările izbucniră necoordonat, regimentele fiind dislocate la mari distanţe unele de altele, întrucât multe din ele se aflau deja în deplasare spre coasta de vest, în vederea expediţiei în Irlanda.

Cea mai importantă dintre aceste mişcări cuprinse regimentele Reynolds, Ingoldsby şi Whalley, staţionate atunci în comitatul Oxford. Ostaşii răsculaţi, în număr de vreo Răsculaţii refuzau să plece în Irlanda, până când nu vor fi satisfăcute revendicările levellerilor. Este laitmotivul tuturor mişcărilor din mai 1649. El apare clar şi în titlul manifestului dansat de cei adunaţi la Banbury: Steagul ridicat al Angliei, sau declaraţia lui William Thompson şi a oamenilor asupriţi ai acestei naţii, adunaţi acum sub conducerea sa în Oxfordsbire, spre a lupta pentru un nou parlament, pe baza „Acordului poporului”.

În manifestul de mai sus, ostaşii proclamă răscoala armată drept singurul mijloc ce le rămăsese, pentru a impune satisfacerea revendicărilor lor.

La Londra, vestea răzvrătirii determină imediate măsuri preventive. Cei închişi în Tower fură izolaţi, sub pază sporită, pentru a nu mai putea comunica cu exteriorul. Cromwell şi Fairfax transmiseră ordinul de înăbuşire fără preget a mişcărilor, cu ajutorul unităţilor rămase credincioase. La 9 mai ei organizară o trecere în revistă a trupelor din capitală. Cu acest prilej, Gromwell vorbi soldaţilor, anunţându-i că toţi care vor să părăsească armata sunt liberi să o facă, primind imediat toate drepturile băneşti cuvenite 1. Promise apoi pe curând noi alegeri, dar până atunci ceru răbdare şi încredere în parlament, deoarece – susţinea el – într-un moment atât de critic nu se poate introduce o nouă constituţie.

Cuvântarea sa avu efect. Un singur ostaş încercă să protesteze, dar ceilalţi îl făcură să tacă. De îndată, Cromwell porni spre apus, pentru a înăbuşi personal răscoala, în fruntea trupelor din Londra.

Între timp, colonelul Reynolds îl atacase pe Thompson, silindu-1 să se retragă la sud de Tamisa, către Salisbury. La apropierea lui Cromwell, răsculaţii se îndreptară însă din nou către nord, voind să ajungă în comitatul Buckingham, unde sperau a se uni cu alte regimente răzvrătite. Nu li se alăturară însă decât vreo 1200 de soldaţi din regimentul Harrison. Cromwell, urmărindu-i, trimise la ei nişte parla-

        ¦ * în Consiliul de Stat se decisese de urgenţă vânzarea în acest Şcop a bunurilor familiei regale, măsură pe care parlamentul o va vota într-adevăr, în iulie.

mentari, de fapt cu rolul de î-i spionă. în noaptea de 14 spre 15 mai, la Burford, răsculaţii fură atacaţi prin surprindere şi zdrobiţi. Vreo 400 căzură prizonieri, ceilalţi fugiră. Un consiliu de război, constituit pe loc, pronunţă patru condamnări la moarte. Printre cei condamnaţi se afla şi fratele lui Thompson. Unul dintre osândiţi fu graţiat. Ostaşii făcuţi prizonieri, ameninţaţi în primul moment cu decimarea, fură iertaţi. După trimiterea într-un fel de „carantină”, într-un sat din Wiltshire, li se permise reîncadrarea în armată, dis-persându-i însă în regimente cât mai diferite.

William Thompson, scăpat de la Burford, fu surprins şi zdrobit cu ultimii săi oameni, câteva zile mai târziu, apoi ucis după o rezistenţă desperată în hăţişurile unei păduri.

În scurt timp, prin aceleaşi metode, sunt înăbuşite şi restul mişcărilor. Prin aceasta, Cromwell a reuşit să dea o lovitură puternică mişcării levellere. A dezarmat-o, a lipsit-o de forţa principală – nucleele ei din armată. Clasele posedante se simţeau astfel mai la adăpost de pericolul unei insurecţii sau lovituri de stat „de la stânga”. Drumul spre o democraţie politică în revoluţia engleză era solid baricadat. Consolidarea regimului independenţilor îi făcea şi pe presbiterieni să răsufle uşuraţi. Rezerva celor din City faţă de republică se topi ca prin farmec la vestea masacrului de la Burford. Cromwell şi aderenţii săi nu mai păreau elemente atât de primejdioase. îşi permiseseră, e drept, extravaganţa de a tăia capul regelui şi de a-i scoate pe deputaţi din parlament cu patul puştilor, dar iată-i trăgând şi în popor. Nu era exclus să se poată încheia şi cu ei afaceri avantajoase de credit, mai ales că se apropia şi mult aşteptata expediţie din Irlanda.

Parlamentul felicită armata şi ordonă pedepsirea „celor ce au ridicat armele împotriva republicii în ultima răscoală”. Pe baza aceasta urmă o răfuială generală cu levellerii. De pildă William Ayres, fost militar leveller, deşi părăsise armata încă în noiembrie 1647, iar în ultimele evenimente nu avusese nici un amestec, a fost totuşi aruncat în închisoare.

Cromwell deveni omul zilei. Fu primit triumfal la Oxford, unde universitatea îi puse pe umeri, lui şi lui Fairfax, mantia roşie de doctor în drept.

Coloneii Harrison, Ingoldsby, Hewson şi căpitanul Okey primiră titluri onorifice de magistri şi bacalaureaţi. Trecuse vremea când presbiterienii dispreţuiau aceşti oameni simpli, ajunşi ofiţeri prin meritele lor ostăşeşti. Acum Oxfordul, cel până de curând ultraregalist, devenit între timp un centru al puritanismului conservator, îi răsplătea cu titluri universitare. Bineînţeles, nu pentru erudiţia lor, ci pentru că începeau a se dovedi buni protectori ai „liniştii” gravilor burghezi.

La 7 iunie, o nouă primire triumfală îi aştepta pe „în vingători” la Londra. Municipalitatea, cea atât de rezervată după decapitarea regelui, dădu un banchet în cinstea lor. In rugăciunea cu care se deschise ceremonia se rosti „blestem asupra celui care schimbă din loc semnele de hotar de la pământul vecinului” 1.

Sub manifestaţiile acestea de mulţumire pentru înăbuşirea mişcărilor levellere, se pregătea înmormântarea republicii. Cromwell, sărbătoritul, întruchipează – spune Engels – pe Robespierre şi pe Napoleon în aceeaşi persoană. în iunie 1649, el nu e încă un Napoleon, în toată puterea cuvântului. Dar seamănă deja cu „generalul Vendemiaire” 2.

În iulie, fu votat „Actul despre trădare”. El califica astfel folosirea expresiilor de „tiranie”, „uzurpare” şi „caracter nelegitim”, la adresa guvernului1 republicii.

Mişcarea leveileră mai continuă a juca un rol, până către sfârşitul anului 1649, dar forţa ei de şoc apare considerabil slăbită. Armata se afla în bună parte în Irlanda. Atraşi în jefuirea ţărănimii irlandeze, ostaşii vor înceta de a mai lupta pentru adâncirea revoluţiei. Armata se transformă treptat şi complet într-un instrument contrarevoluţionar, într-un stâlp al regimului care ştiuse s-o corupă, s-o cointereseze într-o asemenea campanie de asuprire şi jaf.

Populaţia săracă a Londrei constitui ultimul sprijin al levellerilor. Din închisoare, Lilburne răspândi fără preget alte şi alte pamflete, în care însă neagă tot mai hotărât vreo legătură cu diggerii. Cel mai aspru dintre ele este cel din 10 august: Învinuire de înaltă trădare la adresa lui Oliver Cromwell şi a ginerelui său, Henry Ireton. îl acuză pe Cromwell că vrea să devină rege ales, cu ajutorul armatei. Consiliului de Stat îi spune „guvern tâlhăresc”. Se adresează îndeosebi meşteşugarilor, calfelor şi ucenicilor din Londra,

2_La 13 Vendemiaire (4 octombrie) 1795, Napoleon Bonapane a nimicit cu tunurile, pe străzile Parisului, o răscoală împotriva regimului thermidorian, care răsturnase de la putere pe iacobini. Prin acest serviciu el a atras pentru întâia dată asupra sa atenţia marii burghezii „n Franţa, căutând astfel să redea mişcării un caracter combativ şi de masă.

De la 18 iulie, Lilburne era liber, pe cauţiune. I se admisese eliberarea provizorie şi condiţionată din pricina necazurilor familiale care-1 încercau. Fiul său mai mare murise de vărsat. Soţia cu alţi doi copii (dintre care unul de asemenea va muri curând). se zbăteau în mizerie. Pentru a fi eliberat, Lilburne beneficie întrucâtva de sprijinul fratelui său, Robert. Gradul de colonel nu-i permitea însă nici acestuia să se angajeze prea mult în favoarea lui. într-adevăr, John Lilburne profită de libertatea sa pentru a încerca să organizeze o nouă răscoală. Semnalul ei fu răspândirea, în septembrie, a manifestului intitulat Chemarea calfelor şi ucenicilor din Londra, sau o cercetare asupra pierdutelor legi fundamentale şi libertăţi ale Angliei. Sub formă de scrisoare către soldaţii de rând, manifestul conţine un apel deschis la revoltă, pentru apărarea principiilor din „Acordul poporului”.

Cu privire la mica burghezie s-a mâi remarcat de atunci de multe ori faptul că „se joacă de-a revoluţia”, mai bine zis de-a fraze despre revoluţie, fără a fi capabilă să aprecieze în chip just condiţiile obiective în care apelul la insurecţie are şanse de reuşită.

În septembrie 1649, situaţia nu era favorabilă încercării levellerilor de a trece la o acţiune deschisă. Legăturile lor cu masele slăbiseră. Armata era încă sub impresia intimi'da-torie a reprimării răscoalelor din primăvară, sau ocupată în Irlanda.

La Chemarea lansată din Londra răspunseră doar grupuri de ostaşi din regimentul Ingoldsby, cantonat la Oxford. Răscoala, lipsită de sprijinul maselor largi, în schimb compromisă de colaborarea – de altfel nesolicitată – a unor elemente regaliste ce căutau să pescuiască în ape tulburi, nu dură decât cinci zile (6-11 septembrie).

În Worcestershire se mai produseră unele tulburări, sub conducerea cornetului Deane, acela dintre răsculaţii prinşi în luna mai la Burford, care fusese graţiat de la moarte. Mişcarea n-a antrenat decât vreo 300 de oameni, fiind şi ea înfrântă în timpul cel mai scurt.

La 27 seotembrie, Lilburne fu încarcerat din nou în Tower, fixându-se definitiv data procesului său la 24 octombrie. în zilele premergătoare judecăţii se fac simţite semnele unei demoralizări ce cuprinsese conducerea mişcării levellere, până şi pe aprigul „John cel născut liber”. Atât el personal, cât şi fratele slu Robert se adresară parlamentului cu propunerea de a se suspenda procesul, luându-şi în schimb angajamentul de a se retrage din viaţa politică şi a părăsi de bunăvoie Anglia. Cereau doar o subvenţie pentru ca ei şi aderenţii lor, care ar fi dorit aceasta, să se poată strămuta în Indiile apusene, în termen de 6 luni.

Parlamentul respinse „propunerile unui om nevinovat”, cum le numi Lilbrune. Se luară măsuri excepţionale de pază spre a face faţă eventualelor tulburări, ce păreau a fi anunţate de o nouă campanie de petiţii şi proteste împotriva procesului.

Dat în judecată pe baza recentului „Act despre trădare”, votat în iulie 1649, Lilburne se apără cu iscusinţă. Cu o iscusinţă pe care suntem înclinaţi să o regretăm, văzând cu câtă hotărâre neagă el în pledoaria sa că ar fi intenţionat să aducă vreo atingere proprietăţii.

Juraţii pronunţară nevinovăţia acuzatului. Curajul le fusese înlesnit şi de greşeala procurorului de a-şi susţine rechizitoriul întemeindu-se pe o lege care fusese votată de parlament după întemniţarea lui Lilburne.

Oricum, entuziasmul în sală şi apoi în toată Londra fu de nedescris. Seara capitala se ilumina ca în zilele mari. Se bătu o medalie în amintirea evenimentului, cu inscripţia „John Lilburne, salvat prin puterea lui Dumnezeu şi cinstea juraţilor, care s-au dovedit judecători, atât în drept cât şi în fapt. Octombrie 26, 1649”. Pe revers se gravară numele juraţilor.

A fost ultimul moment, ymare” al mişcării levellere. în anii următori ea îşi pierde însemnătatea. Conducătorii, eliberaţi cu toţii pe la începutul lunii noiembrie, renunţară ei înşişi la lupta politică activă. Lilburne, în urma altor scrieri de mai mică importanţă, în care luase apărarea unor ţărani nedreptăţiţi de stăpânii lor, fu exilat printr-o hotărâre a parlamentului, în 1652. El se strămută în Olanda, de unde reveni după un an, căutând să obţină anularea ordinului de expulzare. A fost însă imediat arestat şi supus unui nou proces. Achitat şi de astă dată, i se refuză punerea în libertate. Cromwell îl internă Pe insula Jersey, iar din 1655 în fortăreaţa din Dover. Cu sănătatea distrusă, zdrobit şi moraliceşte – ceea ce reiese şi din aderarea lui la secta quakerilor, care propovăduia pasivitatea, nonviolenţa – Lilburne muri la 29 august 1657, în îă de 39 de ani.

Figură interesantă, pasionata, pătrunsă de Idei politice înaintate, dar şi ide contradicţiile şi greşelile inerente păturii sociale pe care o reprezenta, Lilburne rămâne unul dintre marii înfrânţi ai revoluţiei engleze. înfrânt, dar şi răzbunat în bună parte de istorie. în influenţa exercitată pe plan european de revoluţia engleză, multe elemente valoroase pleacă nu de la Cromwell, oi de la Lilburne. Prin intermediul unor scrieri din veacul al XVII-lea, ideile sale au fost preluate de mişcările politice radicale din anii 1760-1770, contribuind la pregătirea revoluţiei americane şi a celei franceze 1. Spiritul avântului şi al gândirii lui revoluţionare pluteşte, nemărturisit, peste fervoarea iacobinismului.

Procesul lichidării aripii de stânga, radicale, a revoluţiei engleze din partea burgheziei şi a proprietarilor funciari continuă şi în ceea ce îi priveşte pe diggeri. Profitând de răgazul ce li se oferea prin tulburările levellere – reprimarea acestora reţinând atenţia autorităţii de stat – diggerii îşi reluară paşnica lor muncă în comun, pe dealul Sf. Gheorghe din Surrey şi în alte părţi. Pe la sfârşitul lunii mai, Fairfax în persoană le vizită „şantierul”, stând de vorbă cu Winstanley şi cu ceilalţi. în tot cursul verii, diggerii suferiră nenumărate şicane din partea populaţiei din împrejurimi. Se plânseră de ele lui Fairfax, parlamentului şi lansară chiar un apel la sprijin către oraşul Londra şi armată. Primii luară cunoştinţă de aceste plângeri cu totală indiferenţă şi chiar cu satisfacţie, împiedicarea activităţii diggerilor de către lorzii şi ţăranii înstăriţi intra cu totul în vederile lor. Populaţia Londrei era dezorientată între ultimele apeluri ale levellerilor la insurecţie şi aceste noi chemări ale unei mişcări ce făcuse până atunci prea puţin pentru a fi cunoscută, iar ideile ei păreau multora destul de ciudate. Nici din această parte, prin urmare, diggerilor nu le veni vreun ajutor. Ei rezistară până prin anul 1651, când toate comunităţile de muncă închegate de ei fură lichidate treptat, ori se destrămară.

Winstanley publică în februarie 1652 cea mai însemnată lucrare a lui, Legea libertăţii., în care zugrăveşte mai complet orânduirea socială pe baze comunitare, preconizată de el. Publicistica diggerilor îmbracă şi forme mai radicale. De pildă, broşura O modesta contribuţie la bogăţia comună, sau probleme ridicate (în atenţia tuturor oamenilor) de cineva care doreşte să colaboreze la cauza comunităţii, scrisă în decembrie 1649 de Robert Coster, un fost soldat, depăşeşte caracterul paşnic al metodelor prin care majoritatea diggerilor credeau că îşi vor putea realiza scopurile. Coster face apel la ţărani să-i boicoteze pe proprietari, lipsindu-i de mina de lucru şi făcându-i astfel, să le piară îngâmfarea”. Denunţă şi salariile extrem de scăzute din agricultură1.

În condiţiile de atunci însă, mişcarea diggerilor avea un caracter inevitabil utopic. De aceea, ea n-a găsit înţelegere largă nici chiar în rândurile păturilor sociale ale căror interese le reprezenta. Şi în rândurile ţărănimii sărace mai puternică era, în acel timp, iluzia, setea proprietăţii private. Diggerii n-au putut crea o largă mişcare de masă, ceea ce explică stingerea treptată a acţiunilor lor.

Apăru în acel timp şi o lucrare ce căuta să furnizeze o justificare teoretică a înfrângerii avântului revoluţionar al maselor şi a ţinerii lor în supunere din partea statului. Ieşea de sub condeiul celui mai mare filosof englez din veacul al XVII-lea, Thomas Hobbes. Intitulată Leviathan, sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil, ea văzu lumina tiparului la Londra, în 1651.

Hobbes combate în această carte teoria drepturilor naturale. El pretinde că în timpurile îndepărtate, când oamenii s-au condus unii faţă de alţii numai după drepturile pe care şi le considera fiecare fireşti, societatea a trăit o cumplită epocă de sfâşiere reciprocă, ameninţată fiind cu distrugerea. Pentru a se salva de această sumbră perspectivă şi a se elibera, totodată, de ororile „stării naturale”, oamenii au convenit să încredinţeze unuia dintre ei autoritatea asupra lor. Aşa ar fi apărut statul, care le-a definit drepturile şi obligaţiile, a creat proprietatea, a operat trecerea societăţii de sub „legea naturii” sub imperiul superior al „legii civile”. Prin autoritatea de stat, susţine Hobbes, societatea a supravieţuit şi s-a putut dezvolta în forme organizate. Prin urmare, în interesul lor comun, cetăţenii datorează statului supunere necondiţionată, fiindcă în afara lui nu există decât,. * în broşura lui figurează şi un imn al mişcării: „Vrednici <„ggeri, sculaţi azi cu toţii, /Rodnic spre-a face ogorul pustiu etc.” exterminare reciproca, prin dezlănţuirea liberă a instinctelor naturale.

Republica burgheză, Leviathan modern, îşi absolvă conştiinţa, pentru încătuşarea fiilor ei. îi obliga la recunoştinţă pentru că, ferecându-i în noi lanţuri, îi „salvase de la pieire”. Crudă ironie, care ne tentează să aplicăm mai degrabă acestui regim semnificaţia amară a dictonului preluat de Hobbes, prin care el încerca să caracterizeze starea naturală a societăţii: Homo homini lupus.1.

        „NOILE LANŢURI” PESTE IRLANDA ŞI SCOŢIA An urma răscoalei izbucnite în octombrie 1641, Irlanda se afla, din septembrie 1643, complet despărţită de Anglia. Despărţirea o proclamase organul conducător al răsculaţilor – „Asociaţia generală a catolicilor confederaţi”. Susţinută deSpania, Franţa şi de Statul papal, conducerea mişcării transformase Irlanda într-un centru al intrigilor şi forţelor reacţionare, potrivnice revoluţiei şi republicii engleze. Ea se folosea de poporul irlandez – ridicat la luptă pentru eliberarea de sub exploatarea feudală şi asuprirea naţională a lorzilor englezi – în scopurile sale contrarevoluţionare.

        „Asociaţia generală.” încheie la începutul anului 1649, la Kilkenny, un tratat cu reprezentantul regaliştilor, contele Ormond, arătându-se dispusă să colaboreze la organizarea unei debarcări în Anglia. Fură atraşi în acest bloc şi coloniştii englezi, presbiterieni, din provincia Ulster, din nord-estul insulei, care, după exemplul Scoţiei învecinate, proclamară la rândul lor ca rege pe prinţul de Wales.

Sub controlul Angliei parlamentare nu se mai găsea decât oraşul Dublin, cu garnizoana comandată de colonelul Jones, şi alte câteva localităţi mai mici de pe coastă.

După instaurarea republicii, parlamentul şi Consiliul de Stat elaborară în grabă planul cuceririi şi supunerii insulei. Era determinată aceasta grabă şi de pericolul regalist, redevenit activ şi îndârjit după decapitarea lui Carol I şi aflân-du-şi o bază de activitate în Irlanda. Dar intrau în calcul şi a'te considerente. Trimiterea armatei într-o expediţie dincolo de Canalul Sf. Gheorghe 1 era o diversiune potrivită într-un Moment în care regimentele începeau a fi cuprinse din nou de agitaţia levelleră. Soldaţii care incomodau prin revendicare lor radicale puteau fi eventual colonizaţi definitiv în -¦->-Intre Anglia şi Irlanda.

Irlanda. Pământurile ţăranilor de acolo stăteau la dispoziţie. Trebuiau numai cucerite, iar posesorii convinşi repede, cu armele, că nu au nici un drept asupra lor. Şi atunci, oare soldatul care astăzi cere achitarea soldei şi libertăţi politice, va mai avea ceva de spus? De plătit, va fi plătit cu pământul irlandezilor; iar de drepturi şi libertăţi politice nu-i va mai da mima să vorbească, după ce el însuşi s-a lăsat ademenit să fie beneficiarul încălcării drepturilor şi libertăţilor altuia. Socoteală simplă, vicleană, speculând mizeria soldaţilor, care-i făcea lacomi după avere. înghiţind nada oferită, sorbeau o dată cu ea otrava ascunsă în proprietatea dobândită prin jaf, mentalitatea de asupritor şi exploatator. Pământiul ţăranilor irlandezi avea să fie căluşul pus soldaţilor, până nu de mult luptători pentru drepturile şi libertăţile democratice ale poporului englez.

Îndărătul acestor calcule, se iveau şi altele. încă din 1642, parlamentul decretase confiscarea de la irlandezi a 2,5 milioane acri de pământ, pentru garantarea unui împrumut de 1 milion de lire sterline, subscris de bogătaşii din City. Creditorii statului, ai armatei, speculanţii de tot felul, priveau astfel expediţia din Irlanda ca o vastă afacere de pradă. Acaparările de proprietăţi funciare în Anglia voiau să le completeze acum prin jefuirea ţărănimii irlandeze.

Toate aceste interese şi socoteli meschine erau înfăţişate poporului sub haina luptei contra regaliştilor, a „delincvenţilor”, pentru „apărarea credinţei puritane” împotriva „pa-pismului”. Cu toate că, într-adevăr, conducerea răscoalei (iar nu masa poporului) îndreptase mişcarea irlandeză pe un făgaş contrarevoluţionar, legând-o de interesele regaliştilor şi ale clerului catolic, expediţia organizată de parlament în Irlanda nu a urmărit simpla îndepărtare a acestei primejdii. Ea era destinată mai ales să supună şi să jefuiască poporul irlandez, în interesul direct sau indirect al vârfurilor nobilimii noi şi burgheziei engleze. De aceea, campania din Irlanda are un sens net reacţionar.

La începutul lunii aprilie 1649 pregătirile expediţiei prinseră a se desfăşura în mod febril. Se ţinu o consfătuire la Guildhall, cu reprezentanţii municipalităţii şi cu bancherii din City, în urma căreia se obţinu din partea acestora un prim împrumut în valoare de 120000 de lire sterline, urmat în luna iulie de un al doilea, şi mai însemnat, de 150000 de lire., împrumuturile fură garantate cu venitul unui impozit spe-pial, instituit în aprilie pentru acoperirea datoriilor faţă de Creditorii statului, precum şi cu noile accize votate în luna iunie. Tot pentru procurarea fondurilor expediţiei”se dădură instrucţiuni comitetului ce se ocupa de sechestrarea bunurilor delincvenţilor să-şi accelereze lucrările.

După unele ezitări1, Cromwell acceptă în luna martie numirea în calitate de comandant suprem al expediţiei şi de lord-locţiitor al Irlandei. Adjunctul său era Henry Ireton. Corpul expediţionar cuprindea aproximativ 12000 de oameni şi 130 de corăbii, de diferite tipuri şi mărimi. Centrul principal de îmbarcare era în portul Bristol. Fără îndoială, tulburările din armată, în mai 1649, au întârziat întrucâtva pregătirile. Ele s-au încheiat în primele zile ale lunii august.

În ziua de 2 ale acestei luni, colonelul Jones, blocat de multă vreme an Dublin, execută o ieşire cu trupele sale, obţinând o victorie asupra contelui Ormond, la Rathmines. Nu era însă decât o diversiune, care să-i asigure rezistenţa până în clipa devenită acum apropiată, a sosirii oştii lui Cromwell.

Îmbarcarea şi plecarea acestuia în larg, din Bristol, avu loc la 13 august. După două zile, impozanta flotă sosi la Dublin şi debarcă fără incidente deosebite. împreună cu garnizoanele de pe insulă, Cromwell dispunea în Irlanda de 16000-17000 de oameni, bine înarmaţi şi instruiţi. Prima etapă a planului de operaţii prevedea controlul asupra coastei de răsărit a insulei, urmând ca după aceea cucerirea să continue spre interior.

Cu forţele de care dispunea, Cromwell luă cu uşurinţă iniţiativa. La 3 septembrie începu asediul fortăreţei Dro-gheda, situată la vreo 30 km spre nord de Dublin. Forţele engleze erau de vreo „trei ori mai mari decât cele ale asediaţilor. Aveau artilerie suficientă şi erau sprijinite de flotă. La 11 septembrie, Drogheda fu luată cu asalt. S-au petrecut atunci scene îngrozitoare. Ordinul lui Cromwell era de a nu fi cruţat nimeni dintre cei prinşi cu armele în mâini. Garnizoana de circa 3000 de oameni fu în întregime masacrată. Scriindu-i lui Bradshaw, preşedintele Consiliului de Stat, Cromwell spunea: „Nu cred să fi scăpat nici măcar 30 dintre ei”. Populaţia civilă avu o soartă asemănătoare. O parte se refugie în biserică şi în clopotniţa ei. Din porunca lui Cromwell, se trase cu tunurile în clopotniţă, dărâmând-o şi îngropând astfel de vii zeci de oameni. Alţii, ca la vreo mie, aflaţi ascunşi, fură de asemenea ucişi. Cei scăpaţi de furia masacrului iniţial au fost prinşi şi vânduţi ca sclavi pe plantaţiile din Indiile apusene.

La 11 octombrie, istoria de la Drogheda se repetă la Wexford, spre miazăzi de Dublin. Fură ucişi vreo 2000 de oameni. Câteva sute, căutând să scape în bărci, se înecară în apele portului. Prinşii, transportaţi peste ocean, au fost vânduţi ca sclavi în Barbados. Din Wexford, Cromwell scria că ar fi de dorit „să fie colonizaţi aci oameni cinstiţi” şi sugera să fie invitaţi în acest scop puritanii din Noua Anglie *, stabiliţi acolo abia cu vreo trei decenii înainte2.

Actele de cruzime, ce trebuiau să servească drept mijloc de intimidare, au avut un efect contrar, generând o mişcare de rezistenţă desperată.

Campania începu, din această pricină, a întâmpina greutăţi tot mai mari. Se adăugă venirea iernii, drumurile impracticabile sau inexistente, terenurile împădurite şi mai ales mlăştinoase, dificultatea comunicaţiilor, pe măsură ce englezii căutau să pătrundă în interior, îndepărtându-se de porturi, de flotă.

Înaintând de la Wexford către sud-vest, Cromwell asedie la începutul lunii noiembrie fortăreţele Duncannon şi Water-ford. Cu toate eforturile sale, rezistenţa eroică a apărătorilor îl sili să ridice asediul, după vreo lună. A fost primul grav insucces al acestei campanii, cât şi al lui Cromwell personal. Asediat din nou de comandanţii englezi în primăvara următoare, Waterford n-a capitulat decât la 10 august 1650. Unităţile corpului expediţionar ce acţionau în interiorul insulei începură a fi serios încercate de atacurile unor mici detaşamente de hărţuială, acei aprigi tories, ascunşi în păduri şi mlaştini.

În luna ianuarie 1650, campania prelungindu-se fără perspectiva unui succes apropiat, Cromwell fu invitat de parlament să revină în Anglia, din cauza încordării tot mai grave a raporturilor cu Scoţia, ce prevesteau izbucnirea ostilităţilor şi la hotarul de miazănoapte al republicii.

Cromwell nu dădu imediat curs invitaţiei. Voi să-şi mai continue câtva timp „opera”, să nu o părăsească sub impresia ultimului insucces.

Reluând operaţiile în primăvara 1650, la 19 martie el începu să asedieze Gowran, la nord de Waterford, la vreo op. cit., p. 422.

tndreptându-se apoi spre sud-vest, la sfârşitul lunii aprilie asedie localitatea Clonmel. Irlandezii de aci erau sub comanda lui Hew O'Neill, o rudă a lui Owen O'Neill, unul dintre conducătorii principali ai răscoalei din Ulster, mort în toamna precedentă. La 9 mai Cromwell ordonă asaltul asupra fortăreţei. în ciuda sprijinului puternic al artileriei, asediatorii fură respinşi cu pierderi grele. La 17 mai un nou asalt înregistra o înfrângere tot atât de gravă. In mai puţin de o lună, englezii pierdură la Clonmel 2500 de oameni.

Irlandezii simulară începerea tratativelor de capitulare. în cursul lor, în taină, garnizoana cu tot armamentul reuşi să se strecoare pe neobservate printre rândurile englezilor şi să ajungă aproape fără pierderi la Limerick, pe coasta apuseană. Episodul a fost calificat de unii istorici drept cel mai dezastruos din toată cariera militară a lui Cromwell. Voise a reveni în Anglia cu satisfacţia unei ultime victorii, dar fu silit să părăsească teatrul acestor orori, cu gustul de fiere al unui insucces şi mai umilitor decât cel de la Waterford.

La 26 mai el se îmbarcă pentru Anglia, dedicându-se pregătirii războiului cu Scoţia. Cucerirea Irlandei fu lăsată în seama lui Ireton (care muri acolo, de boală, la 22 noiembrie 1651), iar ulterior a generalului Fleetwood 1. Abia peste doi ani trupele engleze vor reuşi să reducă la tăcere ultimele rezistenţe irlandeze. Cele mai importante episoade din această fază a campaniei au fost cucerirea oraşului Limerick în octombrie 1651 şi a portului Galway, la 12 mai 1652, dată la care operaţiile militare se puteau socoti încheiate, exceptând micile rezistenţe locale, ale câtorva detaşamente de „tories” fanatici.

_ La 12 august 1652 parlamentul încunună cucerirea Irlandei printr-un act vrednic de metodele întrebuinţate până atunci: „Actul de aşezământ pentru Irlanda” 2. în primele Fleetwood a devenit mai târziu şi el ginerele lui Cromwell, căsă-torindu-se cu văduva lui Ireton.

sale puncte, el statornicea categoriile de persoane care, pentru participarea lor la răscoală, nu aveau dreptul a beneficia de îndurare, urmând a fi lipsite de bunuri şi de viaţă. Teoretic, în categoriile enumerate în act, s-ar fi încadrat vreo 150000 de oameni. în fapt, n-au fost executaţi decât o foarte mică parte. Marea majoritate a celor vizaţi au continuat însă să trăiască sub teroarea unor măsuri extreme, ori-când posibile. Alte categorii de irlandezi erau lovite cu expulzarea şi confiscarea a 2lz din bunurile lor. Restul de 1/z rămânea familiilor, însă cu obligaţia de a accepta un echivalent al acestor proprietăţi în orice parte a insulei i-ar fi convenit statului englez. Chiar aceia care nu puteau fi dovediţi de activitate duşmănoasă republicii, pierdeau prin confiscare de la V5 până la Vs din avere.

La 26 septembrie 1653 se vota, în fine, „Actul de satisfacere”, prin care aproximativ jumătate din pământurile confiscate în Irlanda fură atribuite ofiţerilor şi soldaţilor, iar cealaltă jumătate creditorilor statului. în fapt, mulţi soldaţi care primiseră dreptul la împroprietărire au căzut victimă unor speculanţi, vânzându-şi înscrisurile de proprietate pe un preţ inferior valorii lotului pe care urmau să-1 ocupe.

Cu actul din 1653 s-a lichidat şi pe plan contabilicesc uriaşa şi murdara afacere care a fost cucerirea Irlandei de către Cromwell. Ea stă la temelia groaznicei exploatări şi asupriri a poporului irlandez, problemă din cele mai spinoase în istoria internă a Angliei, până în veacul al XX-lea 1.

Prin cucerirea, supunerea şi colonizarea Irlandei, independenţii şi-au atins scopul de a transforma armata dintr-o forţă revoluţionară, într-un instrument contrarevoluţionar, de jaf şi asuprire. A fost ultima etapă în dezarmarea forţelor capabile să împingă revoluţia engleză înainte, pe o cale democratică. Aşa a fost apreciat acest eveniment de către Marx, când scria în 1869 lui L. Kugelmann: „. Republica engleză, sub Cromwell, a eşuat din pricina Irlandei” 2. Sau lui Engels, în acelaşi an: „. Reacţiunea engleză în Anglia îşi are rădăcinile (ca şi pe vremea lui Cromwell) în subjugarea Irlandei” 3.

Istoria tragică a supunerii „Insulei verzi” se repetă în termeni destul de asemănători pe meleagurile muntoase ale Scoţiei. încă din preajma procesului lui Carol I, relaţiile dintre Anglia şi Scoţia se înăspriseră. O parte a nobilimii scoţiene şi majoritatea burgheziei alcătuiau acea partidă a Covenantiştilor consecvenţi, sau a „¦whiggamorilor”, având în frunte pe ducele de Argyll. în timpul ambelor faze ale războiului civil, ei susţinuseră alianţa cu parlamentul englez. Luptaseră împotriva regelui, însă numai cu scopul de a-i limita puterea şi a-i impune respectarea autonomiei şi „libertăţilor” ţării, adică a drepturilor şi privilegiilor nobilimii, cât şi a unor interese specifice ale burgheziei scoţiene. în conduita politică a whiggamorilor juca însă un rol hotărâtor compoziţia de clasă a acestei partide. Nobilimea din rându-rile ei era preocupată de soarta proprietăţilor sale, îşi temea dominaţia asupra ţărănimii. Nici partida lui Argyll nu era şi nu putea fi favorabilă victoriei, sau măcar afirmării maselor în revoluţie. Răsturnările petrecute în Anglia la sfârşitul anului 1648 şi, îndeosebi, judecarea şi executarea regelui, apărură Covenantiştilor scoţieni de toate nuanţele drept un semn al preponderenţei maselor populare, un semn de „anarhie”, de „haos” – credeau ei – ameninţând să ducă la prăbuşirea dominaţiei lor de clasă.

Problema îmbrăcă şi un aspect „constituţional”. Relaţiile politice oficiale dintre Anglia şi Scoţia erau determinate de uniunea personală dinastică, inaugurată prin urcarea pe tronul Angliei, la 1603, a lui Iacob Stuart, regele Scoţiei. Acum acest element al unităţii politice – dinastia comună – fusese înlăturat. în Anglia parlamentul se proclamase puterea supremă în stat. Era evident că raporturile dintre cele două ţări trebuiau reexaminate, aşezate, dacă era cazul, pe baze noi. Iar până atunci, juridic vorbind, Scoţia se putea considera dezlegată de legăturile sale politice cu Anglia. Elementele nobiliare scoţiene, care priveau cu suspiciune evoluţia evenimentelor din Anglia, schiţaseră această interpretare deja Prin 1647.

Acută era şi problema religioasă. Presbiterianismul fusese răsturnat în Anglia. O dată cu el şi obligativitatea cultului Şi organizării bisericii presbiteriene. – una din clauzele Co-yenantului din septembrie 1643. Dar în Scoţia presbiterianismul rămăsese neclintit şi omogen. „Liberalismul' religios al independenţilor i se părea o erezie, poate tot atât de periculoasă ca şi catolicismul. Fără a acorda problemei un rol I?

— R, evoluţia burghez” din Anglia hotărî tor, nu trebuie uitat însă că în revoluţia engleză apartenenţa confesională, ca să nu spunem de-a dreptul fanatism mul religios, a avut o influenţă în determinarea atitudinilor, în alăturările sau ciocnirile de interese., în atmosfera produsă de executarea regelui, avu loc o apropiere între presbiterienii covenantişti şi cei de dreapta, regalişti. Ultimii erau conduşi de contele Lanark, fratele ducelui de Hamilton şi de Lauderdale, unul dintre foştii plenipotenţiari scoţieni la tratativele secrete cu Carol I, pe insula Wight.

Sub influenţa acestora, reprezentanţii Scoţiei la Londra primiră instrucţiuni să protesteze contra judecării regelui, invocând motivul că el fiind şi rege al Scoţiei, o atare măsură trebuie să aibă şi încuviinţarea parlamentului din Edinburgh.

Tot sub presiunea presbiterienilor regalişti, parlamentul scoţian proclamă la 5 februarie 1649 pe prinţul de Wales ca rege, nu numai al Scoţiei, ci şi al Angliei şi Irlandei, sub numele de Carol al II-lea. Prin aceasta parlamentul din Edinburgh comitea aceeaşi depăşire de competenţă pe care o reproşa englezilor. Decreta continuarea regimului mo-: narhic în Anglia, unde el nu avea nici un drept să ia vreo măsură cu pretenţie legală. Actul parlamentului englez de a-1 condamna pe rege fără asentimentul scoţian putea fi calificat cel mult drept o lipsă de consideraţie, o trecere peste anumite forme. Dar ceea ce făcea acum parlamentul scoţian era direct o provocare.

Lui Carol al II-lea i se puseră în principiu condiţiile de a recunoaşte cele două Covenanturi, cel „naţional”, din 1638, statornicind presbiterianismul ca religie de stat în Scoţia şi cel „solemn”, din 1643, extinzând această prevedere asupra Angliei, în urma însuşirii ei de către parlamentul englez.

Delegaţii scoţieni la Londra primiră dispoziţii să plece în Olanda, spre a trata cu Carol al II-lea condiţiile de mai sus. întrucât însă parlamentul englez îi aresta, expediindu-i sub pază în Scoţia, convorbirile plănuite avură loc abia în martie 1649.

Condiţiile erau destul de incomode pentru pretendent. Personal, ahtiat după domnie, le-ar fi acceptat bucuros. Dar ajungea astfel într-o situaţie dificilă faţă de principalii săi aderenţi de până atunci. Era vorba de Ormond şi de irlandezi pe de o parte, iar pe de altă parte de lordul Montrose, turbulentul nobil scoţian, care pregătea ambiţiei sale o nouă încercare de a pune mâna pe putere, sub deviza devotamentului şi serviciului datorate „regelui legitim”.

De aceea, Carol al II-lea se văzu obligat să temporizeze. Nădăjduia fie într-o victorie a irlandezilor răsculaţi, aliaţi cu Ormond şi cu trupele sale, fie într-o răsturnare de regim în Scoţia, în avantajul lui Montrose, pe care în iulie 1649 îl şi numi locţiitor al său în această ţară. Ambele eventualităţi, sau chiar şi numai una din ele, l-ar fi descotorosit de presbiterienii din Edinburgh şi de obligaţia de a accepta Covenantul. N-ar fi fost pus în situaţia de a deveni rege în urma ofertei, deci oarecum a bunăvoinţei acestora, situaţie ce paraliza anticipat nestinsele veleităţi absolutiste ale familiei Stuart.

Prelungirea tratativelor din Olanda a constituit un factor favorabil republicii engleze. în aprilie 1649 Consiliul de Stat însărcina pe Cromwell şi pe Henry Vane să pregătească un proiect de reglementare pe noi baze a raporturilor politice dintre Anglia şi Scoţia, care să fie trimis spre examinare la Edinburgh. Iniţiativa putea duce fie la o înţelegere, fie la o precipitare a conflictului dintre cele două ţări. Întrucât, neobţinând nimic imediat şi concret în Olanda, scoţienii erau determinaţi la inacţiune, Consiliul de Stat nici nu mai traduse în fapt intenţia sa. Republica engleză, ferită de primejdia unui război simultan în Irlanda şi pe Tweed, se putu consacra pregătirii expediţiei lui Cromwell împotriva poporului irlandez.

În timpul acesteia, Carol al II-lea manifestă la un moment idat intenţia de a merge personal în Irlanda şi a se pune în fruntea regaliştilor. în septembrie 1649, petrecu o vreme pe insula Jersey, în aşteptarea unei împrejurări favorabile spre a-şi pune în aplicare planul. Mersul operaţiilor însă, demonstrând, cu tot eroismul irlandezilor, considerabila superioritate militară a lui Cromwell, îl făcu să-şi piardă speranţele. Se întoarse deci în Olanda şi în martie 1650 reluă convorbirile cu împuterniciţii scoţieni. îl moştenise în această privinţă pe tatăl său, un înveterat jucător cu cărţi măsluite la masa politicii. în timpul în care trata cu Edinburghul, încuraja şi planul lui Montrose de a începe o insurecţie „ultraregalistă” împotriva lui Afgyll, sprijinin-du-se pe clanurile înapoiate din munţii Scoţiei.

Ba încă trimişii săi căutau să obţină sprijinul papii Ino-CeiHiu al X-lea, promiţându-i în schimb garanţii largi cu privire la situaţia viitoare a catolicilor în insulele Britanice. De o parte făgăduia obligativitatea presbiterianismului, de alta favoruri pentru catolici.

Tot în luna martie, Montrose porni în ultima sa aventură. Cu o mică oaste de mercenari germani şi danezi el debarcă în insulele Orkney, iar de aci, în aprilie, traversă braţul de mare ce-1 despărţea de coasta nordică a Scoţiei. I se alăturară grupuri de regalişti scoţieni, astfel că armata sa crescu până la vreo 1200 de oameni. înainta spre miazăzi, cuceri câteva localităţi, dar la 27 aprilie 1650 fu complet înfrânt la Curbisdale, de către avangarda oştii trimise în întâmpinarea sa. Montrose fugi în munţi, ascunzându-se printre oamenii clanului Mac Leod. Şeful clanului, marele proprietar Neill Mac Leod, era în raporturi bune cu guvernul scoţian. Te-mându-se de riscurile care-1 aşteptau dacă tăinuia pe un asemenea duşman, îl prinse pe Montrose, predându-1 armatei guvernamentale. La 21 mai 1650, printr-un crud ceremonial public, aventurosul marchiz îşi ispăşi donchişotismul. Fu spânzurat, iar apoi capul său, despărţit de trup, fu ţintuit pe turnul castelului din Edinburgh. Mai mulţi complici îi împărtăşiră curând soarta.

După înfrângerea irlandezilor, jalnicul faliment al lui Montrose răpea lui Carol al II-lea şi ultima nădejde de a-şi reocupa tronul, ocolind condiţiile puse de covenantiştii scoţieni. De aceea, la 1 mai 1650, el iscăli „Acordul de la Breda” 1, prin care se învoia ca, ocupând tronul, să accepte Covenantul, deci presbiterianismul; să rupă toate legăturile cu Ormond, cu Montrose şi cu aderenţii săi, invalidând orice tratat încheiat cu irlandezii; să recunoască parlamentul scoţian şi adunarea generală a bisericii scoţiene, o dată cu toate hotărârile lor trecute şi, bineînţeles, viitoare.

Vestea acordului de la Breda a fost aceea care 1-a decis pe Cromwell să părăsească Irlanda, la sfârşitul lunii mai. Războiul ou Scoţia devenise inevitabil şi iminent. La 11 iunie, pe insula Helgoland, Carol al II-lea confirmă din nou acordul, după care se îmbarcă pentru Scoţia. Ajuns aci, trebui să constate că încăpăţânaţii lui concetăţeni nu erau uşor de înşelat cu vorbe şi semnături de circumstanţă. Partida „de stânga” a lui Argyll îşi redobândise în parlament şi în Consiliul de Stat al Scoţiei poziţia solidă, zdruncinată pentru un timp, în anul precedent. Lanark. şi Lauderdale fuseseră îndepărtaţi din funcţii. Nobilimea şi burghezia scoţiană erau împotriva republicii engleze, a independenţilor, dar vegheau în acelaşi timp cu stricteţe la respectarea privilegiilor lor din partea noului rege.

Carol al II-lea se pomeni în Scoţia un fel de suveran-prizonier al partidei lui Argyll. Precauţie dictată de reputaţia îndoielnică a sincerităţii familiei Stuart în politică, reputaţie pe care el nu fusese primul a o întemeia. (Nici ultimul.).

În Anglia, pregătirile militare se desfăşurau din plin. în ziua în care Cromwell se îmbarca la Dublin, parlamentul aprobă declaraţia Consiliului de Stat cu privire la necesitatea războiului.

Comandant al armatei îndreptate împotriva Scoţiei fu numit Fairfax, iar locţiitor al său – Cromwell. Fairfax declină însă misiunea. Probabil simpatiile sale presbiteriene l-au determinat la acest gest. El fu trecut, cu asentimentul său, în rezervă. Comandant suprem deveni Cromwell, având ca principali aghiotanţi pe generalii Lambert şi Fleetwood.

În luna iulie, oastea engleză de vreo 16000 de oameni, din care o treime cavalerişti, era concentrată la Berwick, pe Tweed. De aci, Cromwell lansă o proclamaţie către poporul scoţian, îndemnându-1 să-i alunge pe regalişti şi să se supună oştirii engleze, care vine să-i ofere „protecţie şi apărare”.

Scoţienii dispuneau de vreo 26000 de ostaşi, cu o cavalerie cam în aceeaşi proporţie cu cea a armatei engleze. Comandant era David Leslie, general experimentat, fost tovarăş de arme al lui Cromwell, în a doua fază a războiului civil. Armata sa era mai slab înarmată şi mai puţin instruită decât cea engleză, astfel că superioritatea ei numerică nu spunea prea mult.

La 22 iulie, armata lui Cromwell trecu peste Tweed. înaintarea se desfăşură de la început cu greutăţi: ţinut pustiu, muntos, fără drumuri şi posibilităţi de aprovizionare, pă-rasit de locuitori. Englezii se ţinură aproape de mare, pentru ca flota ce bloca ţărmurile Scoţiei să-i poată aproviziona. La sfârşitul lunii iulie ajunseră în faţa Edinburghu-lui. Bine întărit de Leslie, oraşul nu putu fi luat cu asalt. Cromwell ordonă retragerea către răsărit, de-a lungul coastei de sud a estuarului râului Forth, până la satul Musselburgh. Cavaleria scoţiană îl urmări, harţuindu-1. Armata engleză se regrupa şi se întări, respingând atacurile. în tot cursul lunii august, în jurul Edinburghului avură loc marşuri, contra-marşuri şi ciocniri fără însemnătate. Leslie evită o luptă decisivă, căutând să-1 slăbească pe Cromwell prin interceptarea drumurilor sale de aprovizionare. Şi într-adevăr, greutăţile nu întârziară pentru englezi. In armată izbucni dizenteria, pricinuind pierderi cu mult mai mari decât luptele. Cu vreo 11000 de soldaţi valizi, Cromwell se retrase şi mai spre răsărit, în micul port Dunbar, de unde, la nevoie, se putea retrage cu ajutorul flotei. Leslie îl urmări de aproape. Armata sa ocupă dealurile înconjurătoare, îndeosebi la sud-est de orăşel, controlând cu desăvârşire, de pe poziţiile ei dominante, drumul spre Berwick, singura cale de retragere către Anglia, exceptând marea.

Situaţia lui Cromwell era dintre cele mai grele. Dealurile înalte, ocupate de duşman, constituiau poziţii greu, dacă nu cu neputinţă de forţat. Fuga pe mare se putea realiza, dar numai într-o durată oarecare de timp, fiindcă transportul a 11000 de oameni, cu tot echipamentul, necesita o flotă numeroasă. Întreaga operaţie avea să decurgă, desigur, cu preţul unor sângeroase lupte de ariergardă împotriva lui Leslie. Iar la urma urmei, această soluţie ar fi însemnat o înfrângere completă.

Rareori l-am simţit pe Cromwell mai serios îngrijorat, decât în scrisoarea adresată la 2 septembrie lui Arthur Hasel-rig, pe atunci guvernator la Newcastle. „Stăm foarte rău aici. Duşmanul ne-a închis calea prin trecătoarea Copperspath, prin care numai o minune ne-ar mai putea îngădui să trecem. A ocupat poziţii atât de puternice pe înălţimi, încât doar cu cea mai mare greutate ne-am putea croi drum în direcţia aceea. Stând aci, fără a face nimic, pierdem zilnic o grămadă de oameni, răpuşi de boli. Dacă trupele voastre ar fi destul de tari ca să poată lua cu asalt pasul Copperspath prin partea cealaltă, atunci am fi ajutaţi. Numai Dumnezeu ştie cum ar fi mai bine. Curajul ne este, slavă Domnului, nezdruncinat, oricât de îngrijorătoare e situaţia noastră.” x.

După cum reiese din scrisoare, Cromwell nu întrevedea în acel moment posibilitatea organizării repezi a unei evacuări pe mare. Cu toată convenţionala evocare a „curajului nezdruncinat”, frământarea sa apare penibilă. Nu-1 linişteau, se vede, nici amintirile de bun augur legate de locurile unde-şi aşezase oastea. în 1296, nu departe de Dunbar, regele Eduard I zdrobise pe scoţienii răsculaţi împotriva suzeranităţii engleze.

O gravă greşeală comisă de Leslie în aprecierea situaţiei 1-a salvat pe Cromwell în chip cu totul neaşteptat. Generalul scoţian se convinse, poate şi pe baza unor informaţii greşite, că adversarul e pe punctul de a se îmbarca, în portul Dunbar. De aceea, el se hotărî să treacă fără întârziere la o luptă deschisă. A fost o surpriză pentru Cromwell, care observa atent şi îngrijorat poziţiile, să vadă deodată, în după-amiaza de 2 septembrie, cum trupele scoţiene părăsesc pe rând locurile întărite de pe înălţimi şi coboară spre vale, pregătindu-se de luptă. Leslie renunţase astfel la avantajul hotărâtor al terenului. Subestimându-şi duşmanul, crezând că acesta e preocupat numai de retragere, îşi dispuse trupele într-o poziţie înghesuită, care limita capacitatea lor de manevră şi le făcea astfel să piardă, după cel al terenului, şi avantajul superiorităţii numerice.

Cromwell întrevăzu într-o clipă şansa ce i se oferea, în aceeaşi noapte – o noapte întunecată de furtună – îşi regrupa toate forţele pentru atac. în zorii încă învăluiţi în ceaţă ai zilei de 3 septembrie, când scoţienii erau siguri că adversarul nu se gândea decât să scape prin fugă, sau, cel mult, să se apere cu desperare, Cromwell luă iniţiativa, în chip fulgerător. Fixând la teren, printr-un atac secundar, flancul de apus şi centrul armatei scoţiene, el dădu lovitura principală pe la răsărit, cu ajutorul aproape al întregii sale cavalerii, comandate de Lambert şi Fleetwood. Mai înainte de a-şi fi dat bine seama de cele ce se întâmplă, flancul drept al armatei scoţiene fu străpuns şi împins către dealuri, spre sud-vest, pe un teren nefavorabil pentru manevră. Armata lui Leslie nu mai era decât o gloată în neorân-duială. Drumul spre Berwick era deja liber. în fruntea rezervelor, Cromwell desăvârşi, printr-o mişcare de învăluire, zdrobirea centrului şi a flancului stâng al adversarului. într-a oră scoţienii pierdură 3000 de morţi şi 10000 de prizonieri, împreună cu toată artileria şi muniţiile. Restul armatei lor se împrăştie. Se spune că englezii n-ar fi pierdut decât 20 de oameni! Prizonierii, în marş forţat, fără hrană, fură minaţi către Newcastle. Sute şi sute semănară cu trupurile lor drugul jalnicului convoi, răpuşi de foame şi dizenterie. Cei ce scăpară fură, la fel cu apărătorii Droghedei, vânduţi în colo-nii ca „sclavi albi”.

După obiceiul său şi al vremii, Cromwell atribui victoria unui miracol divin. „Domnul – scrise el soţiei sale, Elisabeta. – s-a arătat faţă de noi cu nemărginită îndurare. Sufletul mi-e întărit ca printr-un miracol, cu toate că, trebuie să ţi-o spun, simt cum îmbătrânesc şi slăbiciunile vârstei mi se furişează grăbite în trup. O, de-ar slăbi în aceeaşi măsură şi păcatele mele” *.

În fapt, victoria de la Dunbar, cu toată aparenţa ei surprinzătoare, nu are nimic miraculos. Este rezultatul unei juste aprecieri a situaţiei tactice, a unei exacte exploatări din partea lui Cromwell a gravei greşeli comise de Leslie în ajunul luptei. „Marele independent” şi-a consacrat definitiv gloria de mare comandant de oşti. Prin capacitatea imediată de orientare într-o situaţie nouă, de sesizare a slăbiciunilor adversarului, prin conceperea şi executarea rapidă şi precisă a unui plan de luptă adecvat împrejurărilor, Cromwell s-a ridicat aci în galeria marilor strategi ai tuturor timpurilor. Dunbar marchează punctul culminant al carierei sale militare. Factorul hotărâtor care i-a permis însă realizarea unei atari capodopere tactice a fost experienţa, disciplina şi moralul soldaţilor săi.

După înfrângere, Leslie cu resturile oştirii sale se retrase la Stirling, în vreme ce guvernul şi regele fugiră şi mai în nord, la Perth. Cromwell ocupă Edinburghul. Numai puternica fortăreaţă a oraşului mai rezistă până spre iarnă.

Întreaga parte de miazăzi a Scoţiei (Lowlands), până pe ţărmurile golfului Clyde, cu oraşul Glasgow, căzu sub ocupaţia trupelor engleze.

Venirea iernii le opri înaintarea. Cromwell, de altfel, nu forţă lucrurile, nădăjduind că sarcina îi va fi uşurată de izbucnirea unor disensiuni între partidele scoţiene. Aşteptarea lui se baza pe anumite fapte. După Dunbar, presbite-rienii extremişti înclinau spre pace. Bineînţeles, nu recunoşteau făţiş că le era frică de înfrângere şi de consecinţele pe care ea le va atrage asupra privilegiilor lor politice şi sociale. Dunbar, spuneau ei, este semnul pedepsei divine pentru că în ţară a fost adus ca rege un „idolatru” 2.

Majoritatea partidei lui Argyll era însă pentru rezistenţă şi în acest scop ea se apropie din nou de presbiterienii de dreapta şi, în genere, de toate elementele regaliste, de la a Carol al II-lea era anglican, ca şi tatăl său, iar mama lui era catolică.

gruparea Lanark-Lauderdale, până la aderenţii lui Montrose. Pentru a împiedica însă succesul propagandei antiregaliste a presbiterienilor de extrema stingă, Carol al II-lea fu obligat la noi concesii. Trebui să întărească din nou Covenantul, să condamne politica tatălui şi bunicului său faţă de puritani şi să o renege pe mama sa, pentru „idolatrie”. După aceste acte umilitoare pentru el, fu încoronat de către ducele de Argyll la 1 ianuarie 1651, la Scone, aproape de Perth, cu coroana lui Robert Bruce 1.

În februarie 1651, englezii făcură o încercare nereuşita de a-i scoate pe scoţieni din poziţiile lor puternic întărite de la Stirling. Cu această ocazie, Cromwell se îmbolnăvi grav – probabil de pneumonie.

În primăvară, scoţienii reuşiră să-şi reorganizeze şi să-şi întărească armata. Regele avea comanda supremă, iar Leslie şi Lanark – cel din urmă figurând acum sub titlul de duce de Hamilton 2 – erau ajutoarele sale.

Prelungirea campaniei din nord favoriza unele încercări de răscoale sau comploturi regaliste în diferite părţi ale Angliei, toate contând pe un eventual sprijin scoţian. Din decembrie 1650 până prin iunie 1651, asemenea mişcări au fost descoperite şi nimicite în faşă, în comitatul Norfolk, în Lancashire şi în Cardiganshire, în partea de apus a ţinutului Wales. Un rol important în reprimarea acestor tulburări 1-a avut miliţia comitatelor, reorganizată în vara anului 1650 pe baze sociale noi; era formată din ţărani şi meseriaşi, iar ofiţerii erau mici nobili care dăduseră dovadă de ataşament faţă de republică.

În a doua jumătate a lunii iulie 1651, Cromwell reluă ofensiva. Cu ajutorul flotei îşi trecu armata peste Firth of Forth şi la 2 august cuceri Perth, căzând în spatele liniilor scoţiene de la Stirling. Lui Leslie nu-i rămânea de făcut altceva decât să se folosească de deplasarea majorităţii forţelor engleze în spatele său, pentru a începe la rându-i o înaintare spre sud. Toată campania prinse astfel asemănare cu finalul unei partide de şah în care, ambii jucători având câte un pion iiber, ar neglija orice altă precauţie şi s-ar concentra numai

        ^ Rege al Scoţiei care a redobândit, la începutul veacului al XlV-lea, neatârnarea ţării faţă de Anglia. Scone era vechiul loc de încoronare a regi) or Scoţiei. Aci a fost încoronat şi Robert Bruce, la 25 martie 1306. Intrase în posesia titlului principal al familiei, deţinut înainte de „aţele său, executat de englezi în martie 1649.

asupra înaintării cât mai repezi a fiecăruia până la ultima linie.

Englezii invadau nordul Scoţiei, iar scoţienii Anglia.

Armata lor, de vreo 20000 de oameni, era condusă de Carol al II-lea în persoană. Trecu pe la Carlisle şi prin Lancashire, unde contele Derby, voind să organizeze o răscoală, fu bătut la 25 august, la Wigan, de Robert Lilburne, aşa că se alătură aproape singur trupelor regale. înainta apoi pe lângă fostele câmpuri de bătălie de la Preston şi Warring-ton. La sud de ultima localitate, Carol al II-lea începu a fi hărţuit de cavaleria lui Lambert şi Harrison, trimisă de Cromwell în avangardă.

La primirea noilor veşti, Cromwell lăsă ca înlocuitor al său pe generalul Mo. nck, iar el, cu grosul armatei, se îndreptă în grabă spre sud, trecând prin Northumberland şi York-shire, pe un drum paralel cu cel al scoţienilor. Trimisese în acelaşi timp ordine de adunare altor regimente, staţionate în centrul şi sudul Angliei. Făcând joncţiunea cu toate aceste trupe, Cromwell se găsi în fruntea unei armate de 31000 de ostaşi – cele mai impozante forţe militare concentrate până atunci sub comanda sa directă.

Regelui, hărţuit de minţii şi de cavaleria engleză, îi mai rămăseseră vreo 16000 de oameni. Datorită apreciabilei sale superiorităţi numerice, Cromwell fu în măsură să întreprindă o serie de manevre largi, din toate părţile, împingân-du-i pe scoţieni spre locul ales pentru lovitură. La 27 august, la localitatea Evesham of Avon, o parte a oştii engleze respinse înaintarea lui Carol al II-lea de-a lungul drumului principal spre Londra. Alţi 11000 de ostaşi, sub comanda lui Fleetwood şi Lambert, trecură pe malul apusean al râului Severn, barând orice tentativă a duşmanului de a se deplasa spre apus, către Wales.

Când la 3 septembrie 1651 – exact un an după Dunbar – Cromwell dezlănţui atacul general, armata lui Carol II, după manevrele din zilele precedente, stătea cam tot aşa de bine ca un condamnat, legat de mâini şi picioare şi văzând cum deasupra capului se ridică, grea, securea.

Azvârliţi pe străzile oraşului Worcester de atacurile concentrice ale regimentelor engleze, scoţienii fură sfărâmaţi complet în lupte de stradă, cu artileria trăgând în plin asupra lor.

Worcester a fost o victorie şi mai completă decât cea de la Dunbar. Valoarea ei pe planul istoriei militare constă însă cu deosebire în şirul de manevre care au precedat-o. Fiindcă LEGENDA j i > Itinerarul armatei lui Cromwell n |i In vazia scoţiană inAnglia (msi)

— Fuga lui Caroln Stuart, după lupta de la mrcester Lft T. CKÂUIM Campaniile împotriva Irlandei şi a Scoţiei (1649-1652) bătălia propriu-zisă n-a mai fost decât un pas de cizmă, strivind un gândac răsturnat pe spate. învinşii avură 3000 de morţi şi 9000 de prizonieri. Printre ultimii erau: David Les-he, Hamilton (care muri curând, de pe urma rănilor primite), Lauderdale, Derby (evadat, apoi din nou prins şi executat)? i fostul general presbiterian englez Massey.

Regele, travestit pe rând ba în ţăran, ba în livrea de servitor, petrecându-şi o noapte ascuns într-un stejar, alta într-o căpiţă de fân, reuşi să se strecoare până pe coasta de sud, îm-barcându-se pe o corabie complice şi fugind în Franţa. Le scăpă astfel urmăritorilor, care puseseră un premiu de 1000 de lire pe capul lui „Carol Stuart, fiul ultimului tiran”.

În lipsa lui, cu încăpăţânarea sumbră şi crâncenă ce-1 caracteriza, Cromwell spânzură coroana Scoţiei!

La 17 septembrie, învingătorul fu primit în Londra cu un triumf ce amintea pe cele ale imperatorilor romani. Parlamentul îi vota o dotaţie anuală de 4500 de lire sterline şi, în afară de reşedinţa din oraş, îi puse la dispoziţie castelul Hampton-Court. Onoruri şi avantaje asemănătoare, potrivit cu gradul şi meritul fiecăruia, primiră generalii şi coloneii ce participaseră la campanie. Deşi publicat câteva luni mai târ-ziu, un sonet al lui Milton în cinstea lui Cromwell se resimte de impresia acestui „moment cezaric”: „O, Cromwell, peste-oştenii toţi mai mare, Tu, care, de-un curaj unic minat, Făgaşul triumfal ţi l-ai tăiat Prin negura bârfelii şi, călare Pe al Fortunei tron, fără-ncetare Pre Domnul ai slujit, neîmbătat De scoţianul sânge revărsat La Darwen1 şi la Dunbar, pentru care La Worcester ţi-ai primit cununa dreaptă: Mai ai încă destul de cucerit, Victoriile Păcii te aşteaptă! s Milton nu era singurul care-şi dădea seama că generalul învingător devenise cel mai puternic personaj din Anglia, căruia laurii războiului îi deschiseseră porţile spre. victoriile păcii. Un contemporan care-1 văzuse în acele zile, cum insista cu modestie calculată asupra felului său simplu de a trăi şi a se comporta, spuse totuşi: „Omul acesta va face din sine un rege”.

Iar lui însuşi îi scăpară vorbele: „De-aşi fi cu zece ani mai tânăr, n-ar fi rege în Europa pe care să nu-1 fac să tremure”! De altfel, deja cu patru ani înainte, într-o convorbire cu ambasadorul francez Bellievre, Cromwell îşi tră~

        * Localitate lâagă Prestoa.

John Milton, Scrieri alese,.” pp. 67^-6 dase mistuitoare„ ambiţie, aruncând paradoxul: „Nimeni nu se înalţă mai sus, decât acela care nu ştie încotro merge” K în Scoţia, Monck isprăvi fără greutate ce mai rămăsese de făcut. La 14 august 1651 cuceri Stirlingul, iar peste vreo două săptămâni îi luă prizonieri pe membrii Consiliului de Stat scoţian. în septembrie, capitulară oraşele Aberdeen şi Inver-ness. Până la sfârşitul anului, englezii ajunseră la extremitatea de nord a ţării, pentru ca în februarie 1652 să debarce în insulele Orkney. Ultimele rezistenţe izolate încetară în luna mai.

Un „Aşezământ al Scoţiei”, asemănător cu cel al Irlandei, fu votat la 3 februarie 1652. Se confiscau pământurile participanţilor la luptele din 1648 şi 1650-1651. Cei care doreau să şi le salveze, trebuiau să plătească drept răscumpărare amenzi peste măsură de grele. Bunurile confiscate se atribuiră în parte ofiţerimii lui Cromwell, iar altă parte, scoase la vân-zare, fură acaparate de burghezia anglo-scoţiană, mai ales de cea din Edinburgh, oraş care începea şi el să-şi aibă un fel de City.

Cu ocazia şi în urma confiscărilor şi-au pierdut pământurile numeroşi ţărani scoţieni. Moşiile nobilimii de aci se aflau încă, în multe locuri, într-un „composesorat” cu pământurile clanului întreg. Noii proprietari nu voiră să recunoască aceste rămăşiţe ale relaţiilor sociale vechi, ci îşi însuşiră cu drept deplin întreaga suprafaţă primită sau cumpărată.

În Scoţia aceste procese n-au atins însă proporţiile din Anglia şi Irlanda.

luna mai din anul următor Monck o înăbuşi în sânge. Scoţia rămase sub ocupaţia unei armate de 12-14000 de oameni, ştergându-i-se autonomia politică.

Din castelul său de la Inverary, unde se retrăsese, ducele de Argyll, mai puţin compromis în ultima parte a evenimentelor, căută să intre în tratative cu englezii, pentru a salva ce se putea din drepturile politice ale ţării şi ale nobilimii scoţiene. Nu fu luat în seamă; trebui să se declare mulţumit că îşi păstra capul pe umeri.

Privită dintr-un alt unghi decât cel de până acum, cucerirea Irlandei şi Scoţiei reprezintă primul moment al desă-v”şirii centralizării şi unităţii politice a Insulelor Britanice.

Acest deziderat, devenit necesar şi progresist o dată cu maturizarea anumitor condiţii istorice, s-a înfăptuit în cadrul revoluţiei engleze prin forţă şi cucerire, în profitul burgheziei şi al noii nobilimi, cu jefuirea ţărănimii irlandeze şi scoţiene, înăsprindu-se în acelaşi timp asuprirea naţională din partea claselor dominante engleze asupra celor două popoare.

După cum dominaţia burgheziei n-a adus vreo uşurare esenţială în situaţia economică şi socială a maselor populare, tot astfel unitatea politică sub egida ei a debutat sub semnul asupririi naţionale.

Iar cât priveşte metodele. Squire-ul rural englez din veacul al XVII-lea – Cromwell – 1-a anticipat pe iunche-rul prusac din veacul al XlX-lea – Bismarck: Ferro et igne.1 „Prin fier şi foc”. Prin aceste cuvinte a definit Bismarck singura cale – după părerea lui – de realizare a unităţii Germaniei: „de sus în jos”.

ACTELE DE NAVIGAŢIE AV ezolvându-şi în interior interesele, prin înfrângerea atât a reacţiunii feudalo-monarhice cât şi a elementelor populare, democratice, consolidându-şi astfel puterea cucerită, burghezia engleză revine grabnic spre ceea ce fusese încă în veacul precedent unul dintre izvoarele ei principale de îmbogăţire: comerţul maritim şi – în directă contingenţă cu el – cuceririle coloniale.

Comerţul exterior suferise în timpul revoluţiei. Scăderea volumului afacerilor se agravase pe măsură ce se contura mai vădit victoria parlamentului. Statele feudale de pe continent adoptară o atitudine ostilă faţă de revoluţie, mai ales după decapitarea regelui şi proclamarea republicii. Ostilitatea politică influenţă negativ şi relaţiile lor economice cu Anglia. Diplomaţia şi propaganda regalistă, extrem de active, con-tribuiră la tendinţa de a izola republica engleză. Pentru a zădărnici legăturile sale cu alte ţări, regaliştii nu se dădură înapoi de la nici un mijloc. La 3 mai 1649 asasinară, nepedepsiţi, pe noul trimis englez la Haga, Isaac Doreslaar (Dorislaus), olandez de origine, care participase la procesul lui Carol I, susţinând acuzarea. Aceeaşi soartă o avu, peste un an, trimisul la Madrid, Asham.

Diplomaţia republicii izbuti însă, îmbinând iscusinţa cu energia, să spargă embargo-vX politic şi economic în cercul căruia ar fi voit să o închidă puterile feudale. Ea profită de contradicţiile interne şi internaţionale de pe continent, determinând pe rând principalele state să recunoască şi să intre în legături oficiale cu noul regim din Anglia.

Astfel Spania, care şi după pacea din Westfalia continua războiul cu Franţa – Spania absolutistă şi ultracatolică -: a *ost, în chip paradoxal, prima care a recunoscut oficial republica. Trimisul ei, Cardenas, fu primit sărbătoreşte de parlamentul din Londra, în decembrie 1650 *. Apropiindu-se de Anglia, Spania intenţiona doar să creeze greutăţi duşmanului ei direct, Franţa. Cea din urmă adoptă iniţial o atitudine din cele mai ostile faţă de republica engleză. în unele momente se ajunse aproape la situaţia unui război nedeclarat. După decapitarea regelui, Franţa interzise cumpărarea şi importul de mărfuri textile din Anglia. Parlamentul englez răspunse, în august 1649, printr-o interdicţie similară asupra mărfurilor franceze. Corăbiile engleze întreprinseră operaţii de piraterie în Canalul Mânecii, asupra celor franceze, iar în noiembrie 1651 pregăteau o debarcare pe coasta Norman-diei. Războiul părea iminent, mai ales după ce prinţul de Conde, şeful frondei nobiliare din Franţa, se adresă republicii engleze cu cereri de ajutor, oferindu-i în schimb, printre altele, dreptul de comerţ liber în Gasconia, controlată de el.

Tratând cu principii răsculaţi contra autorităţii centrale, republica şantajă cu îndemânare pe primul ministru francez, cardinalul Mazarin, obligându-1 în decembrie 1652 să trimită la Londra pe ambasadorul Antoine de Bordeaux, pentru începerea unor tratative. Reluarea oficială a relaţiilor diplomatice între cele două ţări se amână însă până în martie 1654, deoarece scrisorile de acreditare ale trimisului francez erau adresate parlamentului, necuprinzând specificarea recunoaşterii republicii. Mazarin încercă aceste subterfugii, sub presiunea cercurilor din jurul curţii franceze, puternic influenţate de legăturile dinastice cu Stuarţii. Regina Henrietta-Maria, auzind de misiunea lui Antoine de Bordeaux, se lamenta într-o scrisoare către ducele de York, al doilea fiu al ei, că de la moartea pe eşafod a soţului nu i-a fost dat să afle o veste mai neplăcută decât aceasta2. Intransigenţa parlamentului şi a lui Cromwell, care nu voiră să trateze în aceste condiţii, îl siliră pe Mazarin să recunoască în cele din urmă republica. Realist, primul-ministru al Franţei, un abil diplomat, considera că împiedicarea apropierii anglo-spaniole era cu mult mai de preţ decât o principialitate băţoasă într-o chestiune mai mult de formă, cum era aceea a atitudinii faţă de regimul politic din Anglia.

P o t e m k i n, S. V. B a h r u ş i n, A. V. Efimov şi alţii, Bucu reşti, 1962, p. 246.

În ciuda încercării de a o izola, republica engleză deveni treptat un arbitru al situaţiei internaţionale din apusul Europei. Demersuri de apropiere faţă de ea făcură Olanda şi Veneţia, cu toate că prima dintre aceste ţări continua să fie un azil ospitalier pentru regaliştii englezi. Subvenţiile lor îndemnaseră pe filologul – francez de origine – Charles de Saumaise (Salmasius), profesor la Leyden, să publice la sfârşitul anului 1649, în latineşte, cartea Apărare regală pentru Car ol 11, dedicată „regelui legitim, Carol al II-lea”. Era un volum in-folio, de peste 300 de pagini, plin cu citate despre „originea divină” a regilor şi despre dreptul lor de a nu fi traşi la răspundere decât în faţa lui Dumnezeu. în lucrare abundau expresiile tari. Conducătorii republicii engleze erau numiţi „câini turbaţi”, „fiare sălbatice”, „monştri înspăimântători”, „duşmani ai neamului omenesc”, împotriva cărora trebuia organizată „o cruciadă”.

Din însărcinarea Consiliului de Stat, John Milton răspunse acestui pamflet prin lucrarea în apărarea poporului englez2, apărută în februarie 1651. Scrisă într-o elegantă limbă latină, ea se impuse cercurilor savante ale Europei, consacrând pentru întâia dată numele lui Milton dincolo de hotarele ţării sale. Ideile pe care le dezvolta erau aceleaşi pe care le apărase şi în scrierile sale anterioare. Ele se centrau în jurul tezei că raţiunea oricărui act politic trebuie să fie binele întregii naţiuni, iar nu al unei persoane şi că, în virtutea acestui adevăr fundamental, suveranitatea îşi are originea în popor.

În încheierea operei, asupra căreia ochii săi şi-au revărsat ultimele raze de luminăs, Milton adresa compatrioţilor săi un apel de o impresionantă ţinută şi demnitate: „Tot astfel cum i-aţi învins pe duşmanii voştri pe câmpul de bătălie, trebuie să dovediţi acum, în plină pace, că neînarmaţi fiind, sunteţi în stare, mai mult decât alţi oameni, să biruiţi ambiţia, avariţia şi dorinţa de îmbogăţire, pentru a vă feri astfel de corupţia prin care prosperitatea a putut doborî alte naţii.

marele poet primea sarcina de a lua apărarea cauzei poporului său ca lomniat. Curând după executarea lui Carol I, în Anglia se răspândi broşura Eikon basilike [Icoana suveranului], o apologie a regelui deca pitat, atribuită chiar acestuia. Milton răspunse în toamna aceluiaşi an prin lucrarea Eikonoklastes (Iconoclastul), una dintre remarcabilele sale opere politice, cu conţinut net republican.

Apărându-vă libertatea, să dovediţi că sunteţi pe atât de drepţi, cumpătaţi şi modeşti, pe cât aţi fost de curajoşi în lupta voastră de eliberare de sub jugul robiei.” *

Cu toate că fondul ideilor nu era menit să încânte de la început lumea feudală, frumuseţea şi profunzimea lucrării lui Milton făcu în Europa o impresie extraordinară, contribuind la crearea unui prestigiu internaţional al tinerei republici engleze.

La baza raporturilor reci cu Olanda nu stătea atât legătura dinastică dintre Stuarţi şi casa de Orania. Pe primul plan era problema rivalităţii comerciale dintre cele două ţări. Cu imensa ei flotă, de mii de corăbii, Olanda era cea mai mare mijlocitoare a comerţului mondial. Mărfurile mai tuturor ţărilor străbăteau mările pe vase olandeze. Întărirea puterii maritime engleze era rău privită de negustorii din Olanda, fiindcă prin ea se limita rolul lor de intermediari în comerţul extern al Angliei.

Stăpână pe puterea politică, burghezia engleză se arăta din ce în ce mai hotărâtă să facă din forţa statului un instrument de apărare şi promovare a intereselor ei economice şi pe piaţa externă. Încă în legea de constituire a Consiliului de Stat se precizează, printre atribuţiile sale aceea de a întrebuinţa „toate mijloacele şi căile pentru a asigura progresul şi înflorirea comerţului în Anglia, Irlanda şi teritoriile ce le aparţin, cât şi pentru a încuraja bunăstarea tuturor coloniilor şi factoriilor de sub dominaţia acestei republici.” 2

La 1 august 1650 parlamentul numi o comisie specială, în frunte cu Henry Vane, însărcinată a se ocupa de problemele comerţului şi meşteşugurilor. Introducerea actului prin care se numea această comisie, fixându-i-se atribuţiile, e semnificativă pentru felul în care reprezentanţii burgheziei căutau să prezinte interesele lor ca fiind comune cu cele ale maselor populare: „Parlamentul Angliei, în grija sa pentru susţinerea şi încurajarea comerţului şi feluritelor meşteşuguri ale acestei naţii şi în dorinţa de a le îmbunătăţi şi spori, spre cât mai mare avantaj şi folos al ei, astfel încât săracii din această ţară să găsească de lucru, iar familiile lor să fie apărate de cerşetorie şi ruină; pentru ca prin aceasta republica să devină bogată şi sa nu se dea nici un prilej pentru lenevie şi mizerie; şi bine chibzuind cum că negoţul acestei naţii, atât în ţară cât şi peste hotare, bine susţinut şi îndrumat cu rânduială, duce în neobişnuită măsură la tăria, bogăţia, cinstea şi bunăstarea ţării.” 1.

Cu privire la comerţul exterior, acelaşi act recomanda printre altele să se examineze: „Cum ar putea fi plasate produsele engleze cu cel mai mare profit în străinătate şi cum s-ar putea împiedica de a fi vândute, din nepricepere, prea ieftin; cum să se înlăture obstacolele din calea exportului şi să se afle noi mijloace şi locuri pentru vânzarea mai avantajoasă a mărfurilor engleze” 2.

Acelaşi act preconiza ca balanţa comercială să fie menţinută în echilibru, „pentru ca republica să nu sărăcească prin faptul că importă anual mai multe mărfuri şi valori decât exportă” 3.

Se mai recomanda reorganizarea pe baze noi, libere, a comerţului exterior, altfel decât prin campaniile de până atunci. Toate privilegiile acestora, cât şi cele ale breslelor, trebuiau verificate, anulându-se orice clauză din cuprinsul lor „care ar contraveni bunăstării publice” 4.

În sfârşit, trebuiau găsite măsuri de a guverna cât mai bine coloniile engleze din America şi din alte părţi, pentru ca produsele lor să se înmulţească în aşa măsură, „încât aceste colonii singure să poată aproviziona republica engleză cu toate produsele de care are nevoie” 5.

Această lege de reglementare a comerţului îşi are antecedentele în măsurile luate de regii englezi încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea. Imitând oraşele maritime italiene şi Hansa, ele căutau să protejeze interesele „naţionale” ale comerţului maritim şi construcţiei de corăbii. Pe timpul Elisabetei, legile din 1559 şi 1563 au înlocuit toate dispoziţiile anterioare, uneori contradictorii, fixând ca normă generală impunerea corăbiilor străine la taxe suplimentare de intrare în port şi permiţând cabotajul în jurul Insulelor Britanice exclusiv vaselor engleze 6.

Proiectul unui act şi mai energic, în acelaşi spirit „protec-ţionist”, a fost dezbătut, dar nu tradus în fapt, în parla-

        * Ibidem.

s Ibidem.

        „ KuJischer, op. cit., II, p. 219.

mentul din 1621. In parlamentele ulterioare, cât şi pe alte căi, cercurile negustorirnii insistară asupra sugestiei ca Anglia să importe şi să exporte mărfurile numai pe vase proprii *. Pe de o parte însă, burghezia comercială nu dispunea, sub monarhie, de suficientă influenţă, iar pe de altă parte, nici interesele ei în acest domeniu nu erau destul de unitare. Unii dintre marii negustori, grupaţi mai cu seamă în jurul „Companiei negustorilor aventurieri”, erau interesaţi în comerţul cu continentul european. Ei nu erau în raporturi rele cu negustorii şi armatorii olandezi. Modalitatea transportului pe mare nu constituia o problemă de natură să-i afecteze prea mult, datorită distanţei reduse din Anglia până în porturile continentului.

În schimb, gruparea burgheziei engleze legată de comerţul colonial, cu Indiile orientale şi mai ales cu America, lupta cu hotărâre pentru eliminarea intermediarilor olandezi şi asigurarea transporturilor maritime numai pentru vasele engleze 2.

Promovarea de către regimul republicii a acestei ultime linii în politica sa comercială externă dădea, prin urmare, satisfacţie grupării burgheziei interesate în expansiunea capitalului comercial englez pe o arie cât mai întinsă, vi^înd acapararea de colonii şi dominaţia mărilor. Cu toate acestea, susţine un istoric englez contemporan, orientarea către pro-tecţionism şi lupta făţişă împotriva concurenţei olandeze n-au reprezentat numai succesul unui grup particular, ci, în acelaşi timp, şi victoria unui nou sens al responsabilităţii guvernamentale faţă de comerţ3.

Dacă legile adoptate de republica engleză n-au constituit primele manifestări ale tendinţelor protecţioniste şi mercantiliste, ele marchează însă momentul în care aceste tendinţe triumfă, sunt ridicate la rangul de politică oficială, aplicată cu consecvenţă.

Preceptele economice de mai sus vor sta la baza politicii aproape tuturor ţărilor, până către sfârşitul veacului al XVIII-lea. Ele corespund intereselor burgheziei în plină ascensiune: încurajarea exportului şi limitarea importului, sprijinirea producţiei interne, tendinţa spre autarhie economică, realizată şi prin intensificarea exploatării coloniilor, prin strânsa lor încadrare într-un circuit comercial dictat exclusiv de necesităţile metropolei. Totul, cu participarea activă a puterii de stat, gata oricând să impună cu armele respectarea acestor principii. în statele feudale (Franţa, Prusia, Austria, de la o vreme Rusia şi chiar Spania), burghezia, din pricina situaţiei sale politice subordonate, n-a putut culege decât parţial roadele acestei politici, care urmărea, în esenţă, augmentarea mijloacelor materiale ale statului feudalo-absolutist. în schimb în Anglia post-revoluţionară burghezia, deţiniând frânele puterii, a profitat din plin de politica economică amintită, care s-a dovedit aci o formulă deosebit de eficientă pentru accelerarea acumulării de capitaluri.

Cromwell a jucat un rol de seamă în promovarea acestei politici economice. Legea din care am citat pe larg s-a votat conform unei propuneri înaintate de el. Prin activitatea ce a depus pe acest tărâm ni se desăvârşeşte imaginea sa, de reprezentant caracteristic al burgheziei şi al nobilimii îmbur-ghezite din Anglia. Un istoric din veacul trecut 1-a caracterizat drept „cel mai tipic englez al tuturor timpurilor” 1. Om al clasei sale: mare şi mic deopotrivă, prin aceasta. Mare personalitate istorică, pentru că toată energia şi talentul său de conducător politic şi militar au stat în slujba unor scopuri – cu conţinut limitat şi determinat de clasă – care în acel timp serveau dezvoltării largi şi repezi a forţelor de producţie, promovau noile relaţii capitaliste, duceau la progres economic, social, politic şi cultural, în comparaţie cu epoca istorică precedentă. Umbrit însă în toate aceste înfăptuiri la care a contribuit, de reversul scopurilor de mai sus, ca şi de metodele folosite spre a le realiza: zdrobirea mişcării revoluţionare a maselor populare, îngenuncherea lor crudă sub lanţurile unor noi forme de exploatare şi asuprire.

Aplicarea recomandărilor legii din 1 august 1650 au constituit-o aşa-numitele „Acte de navigaţie”, votate la 3 octombrie 1650 şi 9 octombrie 1651. Primul stabilea că nici o corabie a unei ţări străine nu are voie să facă negoţ cu coloniile engleze, fără o autorizaţie prealabilă a parlamentului sau a Consiliului de Stat.

Era, pe de o parte, o măsură represivă şi de izolare împotriva coloniilor, din care unele (Barbados, Virginia, Mary-'an-d, Bermudele) se răsculaseră din îndemnul regaliştilor, refuzând să recunoască republica. în vara următoare, o „ ' S. R, G a r d i n e r, CromweU's Place în Hişţory, după L u j o Brentano, op. cit., p. 212.

puternică escadră navală engleză le va constrânge la supunere. Pe de altă parte, era o lovitură împotriva Olandei, care întreţinea un comerţ activ cu Indiile apusene şi cu ţărmurile Americii de Nord. După adoptarea acestei legi, parlamentul englez trimise în februarie 1651 la Haga o ambasadă impunătoare formată din Strickland, fost rezident în Olanda, Oliver Saint-John şi John Thurloe, un „om nou” al regimului (avea doar 35 de ani), care va juca în curând un rol politic deosebit de important pe lângă Cromwell. Ambasada căută să ajungă la o reglementare a relaţiilor comerciale dintre cele două ţări, pe bazele noi ale unor avantaje egale şi reciproce. Sperând să-şi poată menţine avantajele de care se bucuraseră până atunci, datorită marii superiorităţi a flotei lor comerciale şi de război, olandezii refuzară oferta. De altfel, atât aderenţii casei de Orania, cât şi emigraţii englezi, recurseră la toate provocările pentru a crea ambasadei republicii o atmosferă imposibilă.

Anglia nu se intimida. Răspunsul ei fu al doilea act de navigaţie, numit oficial şi complet: „Actul pentru sporirea flotei comerciale şi încurajarea navigaţiei naţiunii engleze”. El prevedea că, începând cu 1 decembrie 1651, toate mărfurile de import, din coloniile proprii, ca şi din orice parte a lumii, puteau intra în Anglia numai pe corăbii engleze. Aceasta însemna: armator şi căpitan englez şi cel puţin trei sferturi din echipaj să fie supuşi ai republicii. Corăbiile străine puteau aduce în Anglia numai mărfuri produse în propria lor ţară; dar trebuiau să plătească taxe vamale mai ridicate decât vasele engleze care ar fi făcut acelaşi lucru. Excepţie făceau doar mărfurile din Levant şi Indiile Orientale. Peştele vândut în Anglia trebuia să fie pescuit de corăbiile engleze şi adus în porturi de ele.

Pentru Olanda, aceasta echivala cu o lovitură de tun ţintită în plin. Anglia înlătura aproape cu desăvârşire corăbiile olandeze din comerţul ei exterior. Pierderi uriaşe rezultau din calculele anticipative aşternute cu înfrigurare pe hârtie în comptuarele din Amsterdam.

La sfârşitul lunii decembrie 1651 o misiune olandeză apăru la Londra, dispusă să conceadă acum, ceea ce refuzase cu câteva luni înainte, la Haga. Era prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate. Cercurile burgheziei comerciale engleze, legate de piaţa externă, susţineau din răsputeri actele de navigaţie, gata să împingă statul la înfruntarea oricărui risc pentru a le menţine şi a da o lovitură mortală concurentei lor. Tratativele se prelungiră, fără nici un rezultat, până prin mai-iunie 1652. Anglia ramase intransigentă. Aceasta însemna războiul; cele dintâi republici burgheze şi totodată calvine, începeau prin a se lupta între ele. E o dovadă vie a şubrezeniei „comunităţii de religie” şi o prevestire a contradicţiilor internaţionale pe care le aduce cu sine capitalismul, generator de războaie, pentru interesele şi profiturile clicilor dominante.

Primele focuri se traseră fără declaraţie de război (încă un element deja prezent şi care se va repeta de atâtea ori în analele diplomaţiei burgheze.). La 19 mai 1652 o escadră olandeză de patruzeci de vase, sub comanda amiralului Martin van Tromp, apăru în largul portului Dover, în văzul unei escadre engleze, comandate de Robert Blake. Somat să se retragă, amiralul olandez pretextă că e silit să navigheze aproape de coastă din cauza timpului nefavorabil. Când i se pretinse însă, cum era obiceiul când se intra în apele teritoriale ale unei ţări, să coboare pavilionul în semn de omagiu, Tromp deschise focul asupra vasului-amiral englez, „Triumf”. „Ce lipsă de bună creştere!” ar fi strigat Blake. „Dar ce-i corabia mea? Casa rău famată, să-i spargi ferestrele?” 1. O canonadă generală începu. După câteva ore, olandezii se retraseră, pier-zând două vase.

La 7 iulie 1652, după o ultimă încercare de împăcare întreprinsă din partea olandezilor, parlamentul englez şi Stările Generale ale Provinciilor Unite declarară reciproc războiul.

A fost un răztboi exclusiv naval, cu numeroase ciocniri în apele din jurul Angliei, mai ales din Canalul Mânecii. Se distinseră vestiţii amirali olandezi Tromp şi Michiel de Ruyter. Primul pricinui lui Blake o grea înfrângere aproape de gurile Tamisei, la 29 noiembrie 1652. El arboră după aceea la catargul vasului său „Brederode” o mătură: în semn că va mătura pe englezi de pe mări. Era o lăudăroşenie prematură. Cu toată iscusinţa şi numărul lor mare de vase, olandezii suferiră şi ei înfrângeri. O uriaşă bătălie navală s-a desfăşurat între 18 şi 20 februarie 1653 pe toată lărgimea Canalului Mânecii, de la insula Portland până aproape de capul La Hougue, pe coasta franceză. Oamenii din satele şi din oraşele de pe cele două ţărmuri se adunară la vuietul canonadei, căutând să distingă în zarea mării peripeţiile luptei. Tromp fu complet zdrobit şi trebui să se retragă numai cu frânturi din „armada” sa. în 12-13 iunie urmă o altă înfrângere, iar peste câteva săptă-mâni, în sângeroasa bătălie din largul coastei Olandei, în dreptul portului Scheveningen, Tromp îşi pierdu viaţa.

După aceste dezastre, în Adunarea Stărilor Generale olandeze, unul dintre fraţii de Witt, care conduceau atunci politica ţării – Cornelius – rosti cu stoicism sentinţa care pecetluia ruina Olandei: „Datoria mea este să vă spun că în prezent, şi noi, şi marea, suntem în stăpânirea Angliei” l.

Olanda fu nevoită să înceapă tratative. Prin pacea încheiată la 5 aprilie 1654, ea recunoscu actele de navigaţie, se obligă să recompenseze pagubele suferite de negustorii englezi pe mările Orientului în timpul conflictului şi să-i expulzeze pe regalişti. După cum spusese Cornelius de Witt, războiul anglo-olandez din 1652-1654 a marcat începuturile supremaţiei maritime a Angliei şi declinul puterii navale olandeze 2. Se pot da multe explicaţii de detaliu asupra cauzelor acestui remarcabil succes al tinerei republici engleze. Esenţială este însă comparaţia făcută de Marx între baza capitalismului englez şi a celui olandez. Primul se dezvoltă având şi o puternică bază industrială, pe lângă cea cornercială. Al doilea avea o bază precumpănitor comercială, în veacul al XVI-lea, când avusese loc în Olanda revoluţia burgheză, prefacerile aduse pieţii mondiale de descoperirile geografice „dând un avânt rapid dezvoltării capitalului comercial, au constituit un factor principal care a înlesnit trecerea de la modul de producţie feudal la cel capitalist”. Lucrurile se schimbă însă din clipa în care modul de producţie capitalist este deja creat. „. Necesitatea imanentă a acestuia de a produce pe o scară tot mai mare duce la continua extindere a pieţei mondiale, astfel că aci nu comerţul revoluţionează industria, ci industria este aceea care revoluţionează mereu comerţul. Dominaţia comercială este şi ea acum legată de predominarea într-o măsură mai mare sau mai mică a condiţiilor marii industrii. Să comgation Act of 1651 and the Baltic Trade, în „Xl-e Congres Interna tional des Sciences Historiques, Stockholm. Resumes des Communica tions”, Goteborg, Stockholm, Uppsala [1960], pp. 139-141, arată de pildă, cu date concrete, în ce măsură după acest eveniment a scăzut rolul olandezilor în comerţul Angliei pe Marea Baltică.

param, de pildă, Anglia cu Olanda. Istoria declinului Olandei ca naţiune comercială predominantă este istoria supunerii capitalului comercial faţă de capitalul industrial” 1. Explicaţia fundamentală a victoriei Angliei constă, aşadar, în baza superioară, mai complexă, a dezvoltării ei economice, căreia revoluţia îi crease condiţiile unui avânt deosebit. A fost un fenomen prin care s-a manifestat pe plan politic-militar una dintre legile dezvoltării istorice a modului de producţie capitalist, în faza sa incipientă.

Aproape în aceleaşi zile republica engleză încheie un tratat de amiciţie şi comerţ cu Suedia, iar în septembrie 1654 unul similar cu Danemarca, prevăzând trecerea fără dificultăţi a corăbiilor engleze prin strâmtoarea Sund. Se consolida astfel penetraţia comerţului englez în bazinul Mării Baltice, ceea ce era în legătură şi cu politica generală urmărită de Anglia şi de Cromwell în spaţiul geografic al Europei nordice 2.

Tot în 1654, la 10 iulie, se încheie un tratat cu Portugalia, prin care şi această ţară recunoscu subordonarea ei economică şi politică faţă de Anglia. Negustorii englezi obţinură, de pildă, condiţii preferenţiale pentru activitatea lor în coloniile portugheze, iar Portugalia şi „Compania Braziliei” se obligau să recurgă cu precădere, în caz de nevoie, la corăbii engleze pentru transportul mărfurilor coloniale în metropolă3. „Protecţionismul” economic al republicii dobândea, prin urmare, o interpretare aparte, cu totul semnificativă, în lumina intereselor burgheziei engleze. In acelaşi timp în care Anglia excludea pe străini din comerţul ei şi al coloniilor sale, ea căuta să se infiltreze pe piaţa colonială străină. Interesele engleze erau „protejate” deci nu numai în sfera dominaţiei politice directe a Angliei, ci şi în aceea a altor ţări. Capitalul englez voia să fie „la el acasă” pe tot globul. Acesta nu mai e „protecţionism”, ci veleităţi de expansiune şi dominaţie mondială.

De altfel, şi calea parcursă, metodele folosite până la încheierea tratatului de mai sus, spun multe. Un război, 2 Cf. pe larg: Michael Belfast, Cromwell and the Baltic, >n „The English Historical Review”, iulie 1961, voi. LXXVI, nr. 300, PP. 402-446.

s Tratatul mai obliga Portugalia la plata unei însemnate sume, ca daune. EI a fost ratificat târziu; oficial, încetarea stării de război s-a anunţat abia în ianuarie 1657.

nedeclarat, prilejuit de un binevenit pretext, a deschis Angliei – ca şi în cazul tratatului cu Olanda – aceste noi porţi spre stăpânirea mărilor. încă din 1648 mai multe unităţi din flotă trecuseră de partea regaliştilor. Sub comanda prinţului Rupert şi a fratelui său Mauriciu, ele dezlănţuiră un război pirateresc împotriva corăbiilor comerciale engleze, în Marea Nordului şi canalul Mânecii. Olanda, cât şi porturile franceze le serveau drept refugiu şi bază de aprovizionare. De asemenea, insulele Scilly şi arhipelagul normand (insulele Jersey şi Guernesey) se transformară în mâinile lor în veritabile cuiburi fortificate de corsari.

În 1649, flota lui Rupert naviga în jurul coastelor Irlandei, pentru a sta în ajutor regaliştilor lui Ormond. Robert Blake o surprinse la Kinsale, pe coasta de sud a insulei şi îi scufundă sau captură trei vase. Cu restul flotei, Rupert reuşi totuşi să scape, fugind spre miazăzi şi acostând în Portugalia, la vărsarea în ocean a fluviului Tajo, aproape de Lisabona. Escadra engleză îl urmări, blocându-i ieşirea în larg. Trimisul Angliei în Portugalia, un frate al lui Henry Vane, ceru regelui expulzarea lui Rupert şi a flotei sale din apele portugheze, sau permisiunea pentru Blake de a pătrunde în interiorul lor şi a-i captura pe corsari. Portughezii mtârziind cu răspunsul, Blake încercă să pătrundă în estuarul Tajoului, sub focul tunurilor din forturile de pe ţărm. Trebui să bată în retragere şi se răzbună capturând una după alta corăbiile comerciale portugheze ce veneau din Brazilia sau alte colonii. La Lisabona, drept represalii, negustorii englezi aflaţi în oraş fură azvârliţi în închisoare, Până la urmă portughezii, determinaţi de pagubele pricinuite comerţului de flota engleză, puseră în vedere lui Rupert să părăsească apele lor. Prinţul se strecură spre sud, trecând prin Gibraltar, cu Blake mereu în urmărirea lui. Nici refugierea în apele spaniole nu-i servi la ceva. Amiralul englez îl atacă, fără a se, sinchisi de suveranitatea Spaniei, în imediata apropiere a ţărmului. Până spre sfâr-şitul anului 1650, Blake îi scufundă metodic şi cu tenacitate vas după vas, în această campanie din Mediterana apuseană. îl obligă să fugă peste Atlantic, spre Antilele Mici, cu cele două-trei corăJbii rămase. Aci prinţul Mauriciu pieri într-o furtună, iar Rupert se întoarse în Europa, vându lui Mazarin bruma de flotă rămasă şi ceru azil la curtea franceză. Şi pe mare, ca şi pe uscat, Rupert n-a dobândit mai mult decât gloria efemeră de aventurier îndrăzneţ, în slujba unei cauze pierdute.

Simpatia pentru el i-a costat pe portughezi tratatul apăsător din 1654.

Deşi Cromwell nu întinerise cu zece ani, cum şi-ar fi dorit, succesele militare ale Angliei făceau deja să tremure regii Europei. Burghezia engleză netezea cu grijă, prin focuri de tun, drumul expansiunii sale mondiale. în 1648 flota de război de sub controlul parlamentului însuma 41 de unităţi. Din 1649 până în 1654 republica scoase din şantierele sale încă 68 de vase*! Dacă se adaugă şi corăbiile capturate, reechipate şi incluse în efectivele proprii, putem aprecia că în numai şase ani flota engleză de răziboi şi-a triplat numărul unităţilor.

Ceea ce realizase republica până în 1654 pe planul afirmării intereselor sale economice şi politice mondiale, nu era decât preludiul încheierii socotelilor hotărâtoare cu rivalul ei tradiţional în materie comercială şi colonială: Spania – „duşmanul natural al Angliei” – cum o numi Cromwell într-o cuvântare. Albia pătrunderea în imensele teritorii deţinute de aceasta pe continentul american ar fi oferit burgheziei engleze o satisfacţie pe măsura apetitului ei.

Încă în timpul tratativelor pentru încheierea păcii cu Olanda, Cromwell lansase la un moment dat propunerea unei, veritabile împărţiri a lumii între cele două republici burgheze. Anglia urma să renunţe la comerţul în Asia şi Campania engleză a Indiilor Orientale să-şi înceteze activitatea, primind în schimb o despăgubire bănească, plătită de Compania olandeză a Indiilor. Pe de altă parte însă, Olanda trebuia să recunoască intrarea întregului continent american în sfera de interese şi de influenţă a Angliei. CromweM frământa, aşadar, planul de a şterge şi totodată de a reedita, în folosul Angliei şi Olandei, faimoasele tratate de la Tordesillas (1494) şi Saragossa (1529), în cadrul cărora, prin câte o linie dreaptă de la nord la sud, trecând prin mijlocul Atlanticului şi vestul Pacificului, globul pământesc fusese împărţit în două între Spania şi Portugalia. Olanda respinse propunerea lui Cromwell, dar I, A, L e v i ţ k i, op. cit., voi. I, J burghezia engleză nu renunţă atât de uşor la traducerea ei în fapt, în dauna Spaniei.

Răcirea şi, în cele din urmă, ruptura între Anglia şi Spania mai era determinată şi de alte motive. Spaniolii priveau cu suspiciune relaţiile anglo-portugheze, mai cu seamă după tratatul din iulie 1654. Portugalia, înglobată Spaniei în 1580, se eliberase de sub dominaţia acesteia printr-o răscoală, în 1640. între cele două ţări persista o duşmănie, în lumina căreia curtea de la Madrid era firesc să fie bănuitoare. Se temea că în schimbul concesiilor de ordin comercial, Anglia va apăra Portugalia pe plan politic şi militar.

Prin unii aliaţi şi protejaţi ai ei, ca de pildă ducele Lorenei, Spania dăduse ajutor irlandezilor, ceea ce Crom-well nu uita. N-au lipsit nici alte încercări ascunse de a submina regimul politic din Anglia; la ele făcea Cromwell aluzie într-o cuvântare din 1656, spunând că „Spania caută sprijin înăuntrul ţării noastre”.

Motivele acestea de duşmănie, din care esenţial rămânea acela al rivalităţii comerciale şi coloniale, se îmbrăcau în haina diferendelor religioase. Alianţele prin care Anglia căuta să-şi consolideze interesele ei pe plan internaţional, se orientau înspre statele protestante. Tratatele succesive cu Olanda, Suedia, Danemarca, legăturile iniţiate cu cantoanele elveţiene, demersurile pentru protejarea hughenoţilor francezi şi a altor protestanţi din Germania, Boemia, Polonia şi Transilvania, făceau să se presupună la curtea franceză că din partea lui Cromwell s-ar intenţiona convocarea în Anglia a unui conciliu al tuturor confesiunilor protestante, cât şi formarea unei ligi a puterilor protestante, sub egida Angliei1 i; Când Spania, în 1654, îşi reînnoi demersurile pentru o alianţă cu Anglia împotriva Franţei, i se puseră drept condiţii: libertatea comerţului englez în coloniile spaniole din America şi garantarea libertăţii negustorilor englezi care mergeau în teritoriile de sub dominaţia Spaniei împotriva oricărei urmăriri din partea inchiziţiei. Trimisul spaniol răspunse: „Aceasta înseamnă să ceri suveranului meu amândoi ochii.”. Anglia începu a se pregăti de război. Şi pe acesta îl va declara numai după ce va trage primele focuri de tun.

Din luna mai 1654, în porturile de pe coasta de sud se pregăteau în taină două puternice escadre navale. Una sub comanda lui Blake, cealaltă sub comanda amiralului William Penn 1. Secretul nu putu fi păstrat în chip absolut. Zvonuri începură a se încrucişa în toate capitalele europene, făcându-se fel de fel de presupuneri asupra intenţiilor Angliei. Firele duceau mai mult către un atac împotriva Spaniei. Aceasta era şi părerea ambasadorului veneţian la Londra, de obicei bine informat şi perspicace în judecarea evenimentelor, potrivit secularei tradiţii a diplomaţiei „Republicii lagunelor”. Franţa făcu tot ce-i stătu în putinţă pentru a afla temeiul acestor presupuneri.

În octombrie 1654, flota lui Blake părăsi rada portului Portsmouth. La Paris, Madrid şi Lisabona se dădu alarma. Nimeni nu ştia încă precis ce urmăreşte guvernul englez. Blake trecu prin Gibraltar în Mediterana de vest şi se îndreptă spre coastele Italiei. Marile ţări europene respirară pe jumătate uşurate. Nu, încă nu era războiul cu Spania. Escadra lui Blake venea să pretindă unor state italiene despăgubiri pentru mărfurile engleze capturate de prinţul Rupert şi vândute pe teritoriul lor, în scurta sa carieră de corsar emerit al unui rege fără regat.

puritanilor englezi cu cercurile calvine din Transilvania precedaseră încercările de alianţă politică. în 1644, John Milton scria: „îndepărtata Transilvanie, tocmai de la hotarul muntos (?) al Rusiei, de dincolo de Pădurea Hercynică, trimite la noi nu numai tineri, ci şi oameni maturi, pentru ca să înveţe limba noastră şi ştiinţa noastră teologică”. După Makkai L a s z 16 A magyar puritânusok hârca a feuddlizmus ellen, Budapesta, 1952, p. 148.

Marele duce de Toscana se întrecu în amabilităţi faţă de amiralul englez, ancorat cu flota sa în portul Livorno. Se arătă dispus să plătească despăgubirile cerute, dar arătă că şi Statul papal s-a împărtăşit din capturile lui Rupert, aşa* că n-ar fi drept să plătească singură Toscana tot ce pretindeau englezii. Blake se arătă „imparţial”: trimise de îndată un ofiţer al său la Roma, în chip de executor financiar, ameninţând cu folosirea forţei în caz de refuz. Spaima de „ereticii” englezi, care veneau de pe mare, ca odinioară vandalii, să ameninţe „Cetatea eternă”, se răs-pândi în oraş. Oamenii bogaţi îşi transportară averile în siguranţă. Blake primi satisfacţie, achitându-i-se suma de despăgubiri cerută.

Din Italia, flota engleză naviga spre ţărmurile Africii de nord, unde se aflau statele musulmane de Tripoli, Tunis şi Alger, infestând de multă vreme Mediterana cu pirateria lor. Şi acestora le pretinse despăgubiri pentru daunele suferite de comercianţii englezi. Beyu'l Tunisului refuză categoric, interzicând corăbiilor lui Blake să se apropie de ţărm, fie şi pentru a se aproviziona cu apă.

La 3 aprilie 1655, Blake reapăru în faţa Tunisului, după ce-şi întărise escadra cu noi vase, aflate în zilele precedente în misiune separată. El dezlănţui un bombardament puternic asupra forturilor ce apărau intrarea în po>rt. Sub protecţia tunurilor, numeroase bărci fură lăsate pe apă. Vâslind din răsputeri, marinarii englezi se apropiară de corăbiile musulmane ancorate şi le incendiară. Bombardamentul anume dirijat, împiedică pe localnici să stingă focul. Portul apăru ca o mare de flăcări. Beyul îşi pierdu curajul, acceptă plata cerută şi se angaja să interzică supuşilor săi de a mai ataca vase engleze. Ceilalţi şefi locali musulmani din nordul Africii, intimidaţi de întâmplarea de la Tunis, făcură acelaşi lucru la simpla apariţie a corăbiilor lui Blake.

Amiralul continuă lupta în Mediterana apuseană, în sprijinul comerţului englez. Dădu Maltei, unde fuseseră reţinute câteva corăbii ale republicii, un avertisment energic şi obţinu eliberarea lor. Intră şi în Marea Adriatică. Veneţia îl primi cu onoruri. în sfârşit, el stătu gata să dezlănţuie focul asupra porturilor Savoiei, în vara anului 1655. Se întâmplase atunci o faptă oribilă de fanatism religios, care revoltă, îndeosebi, lumea protestantă. încă în ianuarie, ducele Savoiei, Carol Emmanuel al II-lea, întărise persecutia împotriva adepţilor sectei religioase a Valdensilor', răspândiţi în văile Îlpilor, spre hotarul cu Franţa. Le poruncise să-şi părăsească aşezările în trei zile şi să se mute aiurea. Cei care voiau să rămână aveau de ales între pedeapsa cu moartea şi confiscarea bunurilor, sau recunoaşterea catolicismului în termen de 20 de zile. Pe când Valdensii mai încercau să obţină o îndulcire a acestei măsuri, la 24 aprilie o oaste a ducelui, comandată de marchizul de Pia-nezza, pătrunse în munţi şi săvârşi un îngrozitor masacru asupra acestor bieţi oameni. Supravieţuitorii fugiră prin păduri şi pe crestele stâncoase. Suferind de frig şi foame, ei înjghebară totuşi o apărare desperată.

Anglia se puse în fruntea unei acţiuni de ajutorare a Valdensilor, în toate ţările protestante. în ţară se realiză o colectă de 40000 de lire sterline. Misive invitând şi alte state să facă la fel porniră din Londra în toate părţile, până şi în îndepărtata Transilvanie. Cantoanele elveţiene fură îndemnate să atace Savoia, apărând pe cei loviţi de crunta represiune. Milton veşteji faptul într-un patetic sonet 2.

Franţa reuşi să aplaneze conflictul, obţinând în august 1655 de la ducele Savoiei recunoaşterea libertăţii cultului pentru Valdensi, pe un teritoriu foarte limitat.

Flota lui Blake nu avu prilejul să intervină direct. Dar tunurile ei rămaseră încărcate şi în pânzele-i desfăşurate ea prinse vânt nou, căci o aştepta misiunea hotărâtoare. Războiul cu Spania începea.

În decembrie 1654 şi escadra lui William Penn, având pe bord câteva mii de soldaţi sub comanda generalului Venables, părăsi Po-rtsmouth. Instrucţiunile primite din partea lui Cromwell în plic pecetluit, trebuiau deschise numai pe bord, după plecarea în larg. Ele ordonau atacul asupra coloniilor spaniole din Arhipelagul Antilelor. Escadra străbătu Atlanticul şi, în ianuarie următor, ancoră la insula Barbados, în apele căreia captură mai multe vase al XII-lea şi constituind, sub un înveliş mistic-religios, o formă de pro test a maselor populare împotriva asupririi feudale. Engels o apreciază ca „o încercare de izolare – reacţionară după formă şi conţinut – faţă de mersul istoriei.” Aprecierea se referă la perioada începuturilor eiCf. Războiul ţărănesc german, ed. a IlI-a, E. P. L. P., Bucureşti, 1958, P- 49.

Cu oasele zvârlite-n văi alpine.”. Cf. John Milton, Scrieri alese, pp. 69-70.

olandeze, arătând astfel că Anglia nu înţelege actele de navigaţie numai ca un simplu petic de hârtie, ci că vrea şi poate să le facă respectate cu toată stricteţea.

La 31 martie 1655, Penn întinse pânzele, îndreptându-se spre colonia Espanola*. La 17 aprilie, el începu atacul capitalei, San-Domingo. Era primul act de război împotriva Spaniei, fără nici un fel de declaraţie oficială. Garnizoana spaniolă respinse atacul, aşa încât Penn ridică asediul $i porni către apus, ajungând la 10 mai în faţa altei colonii spaniole – insula Jamaica. Debarcând, englezii începură cucerirea ei. Coloniştii spanioli fură copleşiţi; căutară totuşi să reziste câtva timp. Generalul Venables se îmbolnăvi grav şi fu transportat îndărăt în Anglia. Din pricini mai puţin lămurite şi Penn făcu peste puţin acelaşi lucru, numind un înlocuitor la comanda expediţiei. Consiliul de Stat îi închise pe amândoi pentru' dezertare. In fond, Cromwell era indispus de faptul că expediţia nu reuşise să ocupe una dintre insulele mai importante, de pildă Cuba. Cucerirea Jamaicei, şi ea de altfel neterminată, o considera, după primele informaţii, ca fără însemnătate. Toată expediţia o judeca aproape ca o înfrângere. Nu peste mult însă, negustorimea engleză îşi dădu seama ce valoare poate do-bândi acest pumnal înfipt în inima imperiului colonial spaniol din Indiile apusene. Cromwell reconsideră în acelaşi fel importanţa sa strategică. Penn şi Venables fură eliberaţi din închisoare şi absolviţi de învinuire, iar expediţiei i se trimiseră întăriri, cu ajutorul cărora cucerirea se încheie curând. Pentru întâia dată în istoria, pe atunci încă destul de tânără, a colonialismului englez, Jamaica n-a devenit o colonie particulară, concesionată unor companii comerciale, unor mari proprietari de pământ sau comunităţi religioase, cum erau cele din America de Nord, sau cele de pe coasta de sud a Asiei. Jamaica a fost organizată ca prima colonie de stat, administrată direct de guvernul englez, prin funcţionarii săi numiţi. E o etapă nouă în metodele colonialismului englez, determinată de noul caracter de clasă al statului, intrat sub dominaţia burgheziei, devenit instrument de realizare directă a intereselor acesteia. De ce să-şi mai asume burghezia engleză riscul unor afaceri coloniale pe cont propriu, când putea convinge statul să-i facă serviciul de administrator, contribuabilul suportând cheltuielile, iar ea, încasâmd beneficiile? Experienţa, deocamdată izolată, se dovedi avantajoasă pentru cei care erau chemaţi să profite. Jamaica este prototipul sistemului de organizare ce se va generaliza treptat asupra imensului imperiu colonial constituit de Anglia până la începutul veacului nostru. Ori din ce parte l-am privi, Cromwell se dovedeşte într-adevăr „cel mai englez dintre englezi!” „Detestabilă perfidie!” – fu expresia cu care Madridul întâmpină veştile despre acţiunea Angliei în Antile. La 24 octombrie 1655, ambasadorul spaniol la Londra părăsi Anglia. A doua zi surveni declaraţia oficială de război între cele două state, urmată aproape imediat de încheierea unui tratat comercial şi de alianţă a Angliei cu Franţa. Se reglementa rezolvarea prin arbitraj a diferendelor de natură comercială existente între cele două ţări. Atât Anglia cât şi Franţa se angajară reciproc să nu ajute una pe duşmanul celeilalte. Lui Carol al II-lea, ducelui de York, lui Ormond şi lui Edward Hyde, ca şi altor regalişti li se puse în vedere să părăsească Franţa. Rămase oarecum în suspensie problema hughenoţilor, francezii refuzând garanţiile cerute de Cromwell în favoarea lor. Trimisul francez făcu aluzia că nici Angliei nu i-ar conveni impunerea toleranţei faţă de catolici printr-un tratat internaţional. De asemenea, nu s-a stipulat o acţiune comună coordonată împotriva Spaniei, ci mai mult o promisiune de a nu se stân-jeni reciproc în lupta pe care ambii semnatari aveau să o ducă separat. Franţa continuă operaţiile pe uscat, mai ales la hotarul Ţărilor de Jos spaniole (Belgia de azi), iar Anglia pe mare. Blake primi instrucţiuni să blocheze coastele iberice.

Spania deveni imediat principala protectcire a duşmanilor republicii engleze, iar Ţările de Jos spaniole – centrul emigraţiei regaliste. Duşmănia uni în chip paradoxal elemente dintre cele mai diverse. Carol al II-lea fu văzut tratând cu fostul leveller Sexby, devenit căpetenia unei grupări ce urmărea suprimarea lui Cromwell prin asasinat. Curtea din Madrid acordă regaliştilor subsidii P, entru organizarea unei armate de 6000 de oameni, cu care să încerce o debarcare într-un port englez.

Războiul aduse mari prejudicii legăturilor Spaniei cu coloniile sale. Flota lui Blake intercepta mai multe convoaie de corăbii venite din America de Sud. în aprilie 1657 obţinu o victorie strălucită lingă insula Teneriffa, din arhipelagul Canarelor. Scufundă 16 vase spaniole şi captură încărcătura altor 5, provocând, printr-o debarcare, mari distrugeri în portul Santa-Cruz.

Întorcându-se spre patrie, bolnav şi rănit, Blake muri pe bordul corăbiei sale. în zare tocmai se profilau ţărmul stâncos al peninsulei Cornwall şi pădurea de catarge din golful Plymouth. Era în ziua de 7 august 1657. Considerat ca un erou naţional, lui Blake i se făcură funeralii naţionale şi fu înmormântat în abaţia Westminster. Robert Blake a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari amirali ai Angliei. De multe ori, numele său e pomenit ulterior alături de cel al lui Nelson. Sub conducerea sa, flota engleză a desăvârşit zdrobirea puterii navale a Spaniei şi a grăbit instaurarea deplinei dominaţii a Angliei asupra mărilor.

Scurtă vreme după victoria de la Teneriffa, înţelegerea anglo-franceză luă forma unui tratat ofensiv şi defensiv împotriva Spaniei. între cele două ţări începu o colaborare militară efectivă. Un corp expediţionar englez, de 6000 de oameni, sub comanda colonelului William Lockhart, debarcă pe continent şi începu lupta cu spaniolii în Flandra, împreună cu trupele franceze. Cu colaborarea flotei, fu asediat portul Dunkerque.

Prin mijlocirea Veneţiei, Spania făcu Angliei propuneri de pace separată. Lockhart, căruia se adresase, acceptă să trateze, desigur potrivit instrucţiunilor de la Londra1.

Gestul indispuse diplomaţia franceză. Mareşalul Turenne intensifică operaţiile din nord, căutând să obţină un succes mai important, înainte ca Anglia să poată duce la bun sfârşit tratativele începute.

În lupta de la Dunes *, la 4 iunie 1658, anglo-f râncezii repurtară o mare victorie asupra spaniolilor, în rândurile cărora se aflau numeroşi regalişti englezi, ca ' de pildă ducii de York şi de Gloucester. Dunkerque trebui să capituleze şi, conform unei clauze din tratatul anglo-francez, fu luat în stăpânire de trupele engleze.

Cucerirea unui punct permanent de sprijin pe coasta Flandrei, exact la un secol după ce pierduse portul Calais – ultimul rest din teritoriile stăpânite odinioară de englezi în Franţa – a însemnat o nouă mare victorie în politica externă a Angliei. Atât din punct de vedere comercial cât şi politic, Dunkerque putea să însemne începutul unei noi perioade de intervenţie a Angliei în apusul Europei. După cum s-a spus, „cheile continentului atârnau la cingătoarea lui Cromwell”. Evenimentele ulterioare au împiedicat însă Anglia să profite de acest succes2.

Politica externă a republicii engleze în primul deceniu după proclamarea ei a cunoscut o serie de mari victorii diplomatice şi militare. Izolarea în care statele feudale au voit să arunce Anglia n-a reuşit. Dimpotrivă, prestigiul internaţional al republicii engleze a crescut, pe măsura considerabilei întăriri a forţei sale. în câţiva ani, alianţa Angliei a ajuns să fie solicitată de statele de pe continent care au recunoscut, silit sau de bunăvoie, interesele economice şi politice ale Angliei pe plan european şi mondial. Toate principalele ţări europene au recunoscut republica şi au intrat în relaţii diplomatice cu ea. în 1655 şi 1657 misiunea îndeplinită la Moscova de William Prideaux3 şi, după el, de Richard Bradshaw (fiul preşedintelui Consiliului de Stat) a dus la normalizarea legăturilor cu Rusia.

        „u de o localitate.

Franţei portul Dunkerque.

general al republicii, care, printre altele, susţinuse acuzarea în procesul 'ui Lilburne din 1649.

Obligând statul la un considerabil efort financiar, pentru susţinerea armatei şi flotei, politica externă de mare anvergură a republicii a agravat exploatarea fiscală a maselor populare din Anglia. în schimb, tratatele comerciale, siguranţa navigaţiei pe mări, cuceririle coloniale, s-au dovedit extrem de profitabile pentru clasele dominante, accelerând acumularea de capitaluri, atât prin violenţa formei „primitive” a procesului, cât şi prin şurubăria savantă a modului de producţie capitalist, funcţionmd „în regim normal”.

UN NAPOLEON AL REVOLUŢIEI ENGLEZE X olitica externă a republicii era expresia scopurilor de îmbogăţire ale burgheziei şi, mai puţin direct, ale noii nobilimi. Prin forţă, ea reuşise să realizeze mult în această direcţie. Anglia era respectată în lume, aşa cum e respectat un personaj puternic, autoritar, şi fără alte scrupule de cât cele proprii: cu teamă şi cu ură.

Aceleaşi scopuri se relevă tot mai vădit şi în politica internă. Supunerea Irlandei şi Scoţiei, aşa cum s-a făcut, nu însemnează câtuşi de puţin ultimul capitol din codul manoperelor de îmbogăţire a claselor dominante engleze pe spinarea maselor populare. Creştea contrastul dintre situaţia grea a acestora şi îmbogăţirea vertiginoasă a elementelor burgheze şi nobiliare. Impozitele, obligaţiile faţă de proprietarii funciari, dijmele ecleziastice se încasau ca şi înainte. – dacă nu mai aspru – cel puţin primele. Poporul, înşelat în aşteptările sale, continua să-şi murmure nemulţumirea, înfrângerea levellerilor şi diggerilor, ca şi în general orice acţiune represivă a claselor dominante, nu putea fi decât temporară. Antagonismul de clasă rămânea prezent, chiar dacă se manifesta subteran, ca în orice epocă de reflux momentan al avântului revoluţionar.

În rândul maselor, decepţionate de republică şi alungate cu forţa de pe tribuna luptei social-politice deschise, nemulţumirea şi protestul lor prinse a se exprima în alte forme, mai accesibile şi mai uşor tolerate de puterea de stat. Independenţii erau favorabili, bunăoară, libertăţii conştiinţei în materie religioasă. De aci numărul crescând de secte, activând fără a fi stânjenite. în condiţiile sociale apăsătoare din nou-născuta Anglie burgheză, interpretarea liberă a Bibliei şi a altor tradiţii creştine duse curând la depăşirea semnificaţiei sectelor, ca organizaţii strict religioase. Se răs-Pindi mult în acest timp, de pildă, doctrina adepţilor „celei de-a cincea împărăţii„. Folosind drept punct de plecare o reprezentare cu totul eronată despre evoluţia societăţii, ca succesiune a mai multor împărăţii (asiro-babiloniană, persană, greacă şi romană – în ultima incluzând şi Imperiul Romano-German), ei propovăduiau o apropiată venire a „celei de-a cincea împărăţii”, împărăţia lui Cristos, ce avea să dureze o mie de ani1. Va fi împărăţia în care va birui în sfârşit dreptatea; bogaţii şi asupritorii vor fi doborâţi de la putere, iar celor săraci li se vor împărţi averile acestora şi vor fi ridicaţi deasupra lor. Părerile acestea, exprimând confuz mai ales nemulţumirea păturilor sărace de la oraşe împotriva dominaţiei cu caracter din ce în ce mai oligarhic a unor cercuri burgheze şi nobiliare, se răspândiră şi printre elementele de stare mijlocie. în armată ele erau sprijinite de generalul Harrison.

Fenomenul de mai sus, în forma în care el se întâlnise deja în Germania veacului precedent, este explicat de Engels atât în privinţa bazei sale de clasă, cât şi a conţinutului şi formei sale de exprimare. „Plebeii – scrie el – erau pe atunci singura clasă care se găsea cu totul în afara societăţii oficiale. Ea nu avea nici privilegii, nici proprietate şi nu poseda nici măcar o proprietate grevată de sarcini împovărătoare, ca ţăranii şi păturile de jos ale burgherilor. Ea era în toate privinţele lipsită de avere şi de drepturi; condiţiile ei de viaţă nu aveau nici o legătură directă cu instituţiile existente, care o ignorau cu totul. Era simptomul viu al descompunerii societăţii feudale şi corporatiste, şi, în acelaşi timp, prima precursoare a societăţii burgheze moderne.

Din această poziţie a ei rezultă de ce, încă de pe atunci, fracţiunea plebeilor nu putea să se oprească la simpla luptă împotriva feudalismului şi a târgoveţimii privilegiate, de ce trebuia să depăşească, cel puţin în închipuire, societatea modernă burgheză care abia începea să se înfiripe, de ce această fracţiune, complet lipsită de avere, trebuia să pună sub semnul întrebării instituţiile, concepţiile şi ideile comune tuturor formelor societăţii întemeiate pe antagonisme de clasă. Exaltările hiliaste. ofereau un punct de plecare foarte comod în aceasta privinţă” 2. Engels arată în continuare că asemenea viziuni anticipative nu puteau avea, prin forţa împrejurărilor, decât un caracter utopic.

După cum puritanismul fusese stindardul ideologic al burgheziei împotriva feudalismului, tot astfel masele populare se foloseau acum de noi interpretări religioase, împotriva burgheziei.

Ele erau un semn îngrijorător, înţeles ca atare de unii reprezentanţi ai claselor dominante, şi voit ignorat de alţii. Cromwell însuşi, după lupta de la Dunbar, scria speakerului Camerei Comunelor: „. Folosiţi-vă autoritatea pentru a-i face să se plece pe acei trufaşi care sub felurite pretexte voiesc mereu să tulbure liniştea Angliei. Uşuraţi soarta celor asupriţi, ascultaţi geamătul celor ce zac în închisori. îndreptaţi silniciile de tot soiul şi dacă s-ar afla oameni care să facă din sărăcia multora bogăţia oâtorva, spuneţi-le: aşa ceva nu se cuvine într-o republică!” *.

Un avertisment asemănător dădu Cromwell parlamentului şi după lupta de la Worcester. Să fi ajuns, oare, omul care zdrobise pe levelleri, împrăştiase pe diggeri şi masacrase cu miile pe ţăranii irlandezi, la o nouă cotitură în concepţia lui social-politică? Nu se poate susţine acest lucru. Protes-tele şi avertismentele lui Cromwell împotriva indiferenţei „Cozii” parlamentului faţă de soarta maselor populare au avut mai multe motive, dar printre ele n-a fost acela al compasiunii şi interesului sincer penru cei de jos. Umbra de dezacord care începe a se proiecta între vederile sale şi ale Consiliului ofiţerilor de o parte. – ale parlamentului de altă parte, e mai mult o diferenţă de metodă politică întru realizarea aceluiaşi scop: consolidarea dominaţiei burgheziei, a statului burghez.

Anumite grupuri burghezo-nobiliare, încercate de beţia puterii, degeneraseră într-o bandă de afacerişti ce nu mai vedeau şi nu mai cunoşteau nimic în afară de interesele lor. Deputaţii din „Coada” Parlamentului lung erau un exemplu. Lăsaţi de capul lor, ar fi fost gata să transforme republica într-o oligarhie, cu o bază de clasă tot atât de îngustă ca şi cea a regimului feudalo-absolutisţ dinainte de 1640.

Erau însă şi oameni care îşi dădeau seama că sistemul aceasta nu mergea. Revoluţia era prea recentă, prea vie în amintirea poporului, pentru ca burghezia sărşi poată îngădui J a-şi da deja în vileag caracterul ei de clasa asupritoare, într-o asemenea izbucnire necontrolată. Hăţurile abia croite ale puterii trebuiau mânuite când mai strâns, când mai larg, pentru ca cei prinşi la ele să se obişnuiască. Asuprire şi exploatare, dar cu talent.

Cromwell era printre adepţii acestui punct de vedere mai elastic.

Resorturile atitudinii sale din aceşti ani mai trebuie căutate şi în legăturile cu armata, îndeosebi cu ofiţerimea. După cucerirea Irlandei, între, armată şi parlament s-a ivit din nou o fricţiune. De astă dată nu pentru deosebiri de vederi politice, ci pentru împărţirea prăzii. Parlamentul legiferase confiscarea pământurilor irlandezilor, dar întârzia să decidă asupra persoanelor care urmau să intre în posesia lor. întâr-ziere nu întâmplătoare: transformată într-o agentură a cercurilor de speculanţi şi de afacerişti, „Coada” parlamentului ar fi voit să asigure acestora partea leului. Se invoca, de pildă, prioritatea la care ar fi avut dreptul subscriitorii împrumutului din 1642, garantat cu pământuri din Irlanda. Un principiu cât se putea de interesat, dat fiind că printre acei subscriitori se număra o bună parte dintre înşişi membrii parlamentului.

Armata însă, îndemnată de ofiţerime, revendica pămân-turile din Irlanda drept compensaţie pentru serviciile ei, pentru soldele rămase neplătite. De aci un conflict latent, în care Cromwell s-a situat de partea ofiţerilor. De aci şi unele tendinţe ale acestora de a-şi reoâştiga, fie şi parţial, simpatia maselor populare vânturând iarăşi pentru moment, anumite revendicări mai radicale.

După un consiliu ţinut de Whitehall în legătură cu aceste neînţelegeri, la 13 august 1652, o delegaţie de şase ofiţeri prezentă parlamentului o petiţie din partea armatei. Ea cuprindea o serie de cereri şi recomandări, ca de pildă: reforma legislaţiei, în sensul unificării ei; micşorarea accizelor şi, în general, o organizare unitară a finanţelor şi impozitelor; suprimarea posturilor inutile şi favorurilor de care se bucurau multe persoane; înlăturarea funcţionarilor corupţi; achitarea drepturilor armatei; înlocuirea dijmei ecleziastice prin-tr-o altă formă de întreţinere a persoanelor ce beneficiaseră până atunci de ea.

Programul de mai sus exprimă foarte bine poziţia lui Cromwell şi a Consiliului ofiţerilor, faţă de parlament. Problema care îi preocupă de fapt – asigurarea drepturilor lor, adică a părţii de pradă din Irlanda – e strecurată printre revendicări menite să atragă atenţia şi sprijinul păturilor mai largi ale populaţiei. Deosebit de semnificativ este punctul în care se ataca dijma ecleziastică. Această obligaţie de origine feudală era menţinută şi pe moşiile care între timp intraseră în proprietatea unor persoane laice, încasată fiind în continuare de noul proprietar1. Cererea interesa, aşadar, categorii largi de ţărani.

Parlamentul primi cererea cu manifestări exterioare de consideraţie şi exprimând ofiţerilor mulţumiri pentru zelul Jor întru binele republicii. O înainta spre studiu unei comisii şi manevră în aşa fel ca hotărârile pe marginea ei să se amâne cât mai mult cu putinţă.

Gruparea ofiţerilor îşi întări atunci atacul pe alt front, încă din 1650, reluând o problemă ridicată de „Acordul poporului” şi asupra căreia independenţii ajunseseră la un anume compromis cu levellerii, fără a trage însă nici o consecinţă practică, Henry Vane supusese parlamentului un proiect de reformă electorală. El prevedea o uşoară lărgire a dreptului de vot, limitat însă pe mai departe prin cens; suprimarea dreptului de vot al unor târguşoare fără însemnătate şi lărgirea aceluiaşi drept pe seama oraşelor mai mari; totodată, proiectul lui Vane propunea fixarea unui termen de dizolvare a parlamentului şi realegerea obligatorie a membrilor săi în viitorul parlament.

Din tot acest proiect de reformă, deputaţii reţinuseră cu mulţumire numai ultimul punct, care le asigura şi pe mai departe monopolul puterii legislative. Discutarea reformei se mai tărăgăna încă şi în 1652. Sub presiunea Consiliului ofiţerilor, parlamentul se hotărî doar la fixarea termenului său de dizolvare pe data de 3 noiembrie 1653, în loc de 1654, cum stabilise anterior. Nu acceptă însă cu nici un preţ să renunţe la prerogativa realegerii1 din oficiu a membrilor săi în viitoarea legislatură, ceea ce Consiliul ofiţerilor voia sa împiedice.

Raporturile dintre cele două instituţii deveneau tot mai încordate. Un trimis veneţian pretinde a-1 fi auzit pe Crom-well exprimând părerea că parlamentul ar fi capabil să-i închidă într-o bună zi uşile în nas. Dar tot Cromwell ar fi reflectat imediat: „Dacă îmi vor închide uşile, mie, apoi a doua zi închid eu tot parlamentul”.

Mai mulţi ofiţeri superiori, printre care generalii Lambert şi Harrison, îl îndemnau să facă acest gest, chiar înainte de a fi provocat. Ofiţerimea ajunsese la ferma convingere că trebuie curmată cu orice preţ permanentizarea la putere a clicii de politicieni şi afacerişti în care se transformaseră cele câteva zeci de deputaţi ce formau „Coada” parlamentului, îşi susţineau punctul de vedere şi prin aceea că, după trecerea at'âtor ani şi atâtor schimbări interne, „Coada” nu mai avea nici un temei a se socoti reprezentantă a poporului.

La 19 aprilie 1653, la locuinţa lui Cromwell, se ţinu o veritabilă conferinţă a Consiliului ofiţerilor, cu participarea a vreo douăzeci dintre deputaţii mai notabili. Reprezentanţii parlamentului expuseră stadiul avansat în care se aflau lucrările pentru legea de reformă electorală, insistând asupra părerii că numai în componenţă neschimbată viitorul parlament ar putea constitui o garanţie pentru binele ţării.

Ofiţerii, Cromwell în primul rând, cerură însi imediata dizolvare a parlamentului. Singur Oliver Saint-John, dintre deputaţi, fu de acord. Ceilalţi declarară că nu pot exprima nici o opinie, fără consultarea colegilor lor. Promiseră doar că vor amâna votarea legii de reformă până după ce se va fi ajuns la un acord cu Consiliul ofiţerilor, pe tema conţinutului ei. Conferinţa luă sfârşit noaptea târziu, fără vreun rezultat precis.

În dimineaţa de 20 aprilie, Cromwell primi iarăşi vizita ofiţerilor din jurul său şi a câtorva deputaţi, reluând discuţia întreruptă în ajun, într-un cadru mai puţin oficial. Deodată sosi vestea că, împotriva promisiunii, membrii parlamentului au pus în discuţie proiectul de reformă electorală şi îşi desfăşoară lucrările cu atâta grabă, încât era probabil să treacă la vot în aceeaşi zi. „Coada” parlamentului se grăbea să pună armata şi întreaga ţară în faţa unui fapt împlinit, asigurând locurile membrilor săi şi în viitoarea legislaţie.

Unul dintre cei prezenţi, un colonel, dădu a înţelege lui Cromwell că de vrea să facă ceva spre a împiedica manevra parlamentului, apoi trebuie să o facă imediat.

Cromwell nu era omul care să aibă nevoie de încurajare, când era vorba să acţioneze. Aşa cum se găsea, în halat de casă negru şi pâslari cenuşii, porni la parlament, însoţit de un grup de ofiţeri şi soldaţi, cărora le dădu ordinul să ocupe toate ieşirile clădirii.

Cromwell intră în sala de şedinţe şi îşi ocupă locul obişnuit, alături de cel al generalului Harrison, ascultând câtva timp dezbaterile. Se aplecă la un moment dat la urechea acestuia, şoptindu-i că a sosit clipa ca parlamentul să fie dizolvat. Harrison îi răspunse, tot pe şoptite, că lucrul e greu şi cere timp de gândire. Cromwell îi dădu dreptate şi tăcu iarăşi vreun sfert de oră. Dezbaterile păreau pe terminate; se apropia votarea. „Acum e momentul – spuse el deodată vecinului său – trebuie să o fac şi pe asta”. Ceru cuvântul. La început pronunţă unele elogii faţă de meritele câştigate de parlament. Treptat însă tonul său se schimbă. Vorbi despre nedreptăţile şi actele în profit personal săvâr-şite de unii deputaţi. învinui parlamentul că este „incapabil să facă ceva pentru binele public” şi că vrea să păstreze puterea pentru totdeauna. „Domnul însă şi-a întors faţa de la voi. – strigă el – alegând pe alţii, ca unelte mai destoinice pentru înfăptuirea cauzei sale J”

Deputatul Peter Wentworth îl întrerupse, spunând că limbajul său e necuviincios pentru un membru al parlamentului, în care acesta îşi pusese toată încrederea, răsplătindu-1 de atâtea ori cu onoruri. Cuprins de furie (reală sau simulată), Cromwell înainta în mijlocul sălii strigând: „Destul.'. Am să pun capăt pălăvrăgelilor voastre!” Printre rândurile deputaţilor înmărmuriţi, el continuă a se plimba agitat, în sus şi în jos, vociferând incoerent: „Destul aţi stat aci! N-aţi îndeplinit ceea ce aţi promis! Timpul vostru a trecut! Socotiţi că nu vorbesc un limbaj parlamentar? Fie! Dar alt limbaj din partea mea să nu aşteptaţi!”

Si se ţinu de cuvânt. Arătând cu degetul când spre unul, oând spre altul, Ie spuse pe nume: „beţivani”, „ticăloşi”, „des-frânaţi fără ruşine” şi alte epitete, pe cât de neparlamentare, pe atât de juste. „Nu sunteţi un parlament – încheie el – şi am să pun capăt şedinţelor voastre!” Ceru speakerului, pe acelaşi ton ridicat, să coboare de pe fotoliul său. Acesta refuză, motivând că numai parlamentul îi poate da ordine. Cu 11 ani înainte, acelaşi om, William Lenthall, dăduse acelaşi răspuns lui Carol I Stuart. Cromwell îl fulgeră cu privirea, apoi se întoarse către Harrison, poruncindu-i: >; Adu-i aci!”

Uşile se dădură în lături şi un grup de ostaşi, în frunte cu un locotenent-colonel, pătrunse în sală. Henry Vane sări de la locul său, strigând: „Aceasta-i împotriva oricărei morale!” Cromwell ripostă batjocoritor: „Sir Henry Vane, sir Henry Vane! Scapă-mă, Doamne, de sir Henry Vane!” Şi cum generalul, în asemenea ocazii, obişnuia sa dea o mână de ajutor lui Dumnezeu, elocinţa republicană a lui Vane amuţi.

— Daţi-1 jos de-acolo! ordonă Cromwell, arătându-1 pe speaker. Mai cu duhul blândeţii, Harrison, om al „celei de-a cincea împărăţii”, se apropie de fotoliul preşedintelui, spunându-i: „Daţi-mi voie, sir, să vă ajut.” La braţul lui, speakerul coborî încet treptele. întors cu spatele, Cromwell poruncea deja soldaţilor să cureţe din sală pe toţi deputaţii. „Voi m-aţi silit la asta! – le strigă pe urmă – eu, din parte-mi, m-am rugat lui Dumnezeu zi şi noapte să-mi ia mai bine viaţa, decât să fiu obligat să fac aşa ceva!”

Se apropie de masa secretarului ¦şi-i smulse din mână actul de reformă, gata redactat în vederea votării. Rotin-du-şi privirea, ca omul ce vrea să se convingă că n-a uitat nimic, văzu bastonul speakerului – semnul autorităţii – pe masă. „Luaţi de aici jucăria asta!” – încheie Cromwell, măturând aerul cu dosul palmei, cu gestul obişnuit al cuiva, în faţa unui lucru de nimic.

Apoi aşteptă pe trepte până se încuiară toate uşile şi plecă, luând cheile cu el.

În Consiliul de Stat, căruia în după-amiaza aceleiaşi zile îi raportă oficial cele întâmplate, întâmpină rezerve, din partea lui Bradshaw şi a mai multora. Toţi sfârşiră prin a ceda forţei, dar nu fără a ridica fel de fel de obiecţii de drept. De altfel, după scurt timp, Consiliul de Stat a fost remaniat radical. Cromwell prelua preşedenţia sa, iar restul membrilor fu numit aproape numai dintre ofiţerii superiori.

În zorii zilei de 21 aprilie Se găsi pe poarta clădirii parlamentului un placat, pe care un glumeţ îl lipise în timpul nopţii: „De închiriat, nemobilată!”

Actul de la 20 aprilie 1653 a fost o nouă lovitură de stat, în cadrul revoluţiei engleze. Că armata a fost execu-toarea ei, e limpede. Dar n-a săvârşit-o numai ea. Au săvâr-şit-o, sau mai bine zis a fost săvârşită în numele tuturor acelor elemente sociale care, dorind un guvern puternic, în stare să apere regimul burghez atât de reacţiunea feudalomonarhistă, cât şi de „anarhia” răzvrătirii populare, nu voiau însă ca acest guvern să ia forme deşănţat oligarhice, să devină instrumentul intereselor unei minorităţi infime. Chiar şi armata apărea, prin compoziţia ei, o instituţie mai „liberală” decât „Coada” parlamentului. De aceea, majoritatea burgheziei şi chiar masele populare au primit cu satisfacţie sfâr-şitul dominaţiei acelui pumn de afacerişti venali, jalnica rămăşiţă a „marelui parlament” din 1640. „Poporul englez a alungat Parlamentul cel lung în persoana lui Cromwell.” „scria Marx despre acest evenimentx.

        „Nici un câine n-a lătrat!”, spunea însuşi Cromwell, caracterizând laconic, cu expresivitatea rustică a limbajului său, atmosfera în care s-a petrecut dizolvarea Parlamentului lung.

După vreun an de la acest eveniment, Milton va face o discretă aluzie la posibilele sale consecinţe, într-o lucrare scrisă de el spre luarea-aminte a lui Cromwell: „Respectă-te. pe tine însuţi şi, după ce ai trecut prin atâtea suferinţe şi atâtea primejdii de dragul libertăţii, nu îngădui ca, acum, când ea a fost dobândită, să fie încălcată chiar de tine, sau ştirbită în vreun fel de către alţii. Tu nu poţi fi liber cu adevărat, decât dacă şi noi vom fi liberi, căci însăşi legea firii a rânduit ca acela care încalcă libertatea altora să-şi piardă, cel dintâi, propria libertate, ajungând un sclav”2.

Toată puterea era în mâinile lui Cromwell. Ce avea să facă acum? Omul atât de hotărât şi de sigur pe sine în vârtejul bătăliilor, ca şi în multe împrejurări din lupta politică, apare puţin dezorientat. „Ce-ar fi dacă ar deveni cineva rege?” îl întrebă el pe Whitelocke. „Nimeni nu poate prevedea toate neplăcerile care ar decurge dintr-o asemenea schimbare”, îi răspunse juristul. Dilema era grea. Toate formele de stat cunoscute fuseseră respinse una după alta, ca inacceptabile: monarhia absolutistă, monarhia constituţională, republica democrată, preconizată de levelleri; venise acum şi fândul republicii parlamentare, bună, sau mai ales rea, cum fusese. Mai rămânea dictatura militară; dar, Engels, Opere, voi. 6, Editura Politică, Bucureşti, 1959, pp. 14-15.

Defensio Secunda) după Petre Solomon, John Milton, p. 205.

pe lângă că aceasta era o formulă prin definiţie provizorie, întâmpina şi multă ostilitate, fie din partea burgheziei, dornică de „libertatea” necontrolată de a se îmbogăţi, fie din partea maselor, în rândul cărora erau treze revendicările libertăţii conştiinţei, a votului universal şi alte idei levellere.

În situaţia aceasta de echilibru instabil, Cromwell şi Consiliul ofiţerilor recurseră în primul moment tot la formula parlamentară, nădăjduind a găsi soluţia stabilizării regimului politic în schimbarea modului de alegere şi într-o nouă compoziţie a membrilor acestei instituţii. La 6 iunie apăru decretul de convocare a unui parlament pe data de 4 iulie. Decretul e semnat de „Oliver CromweM, căpitan-ge-neral şi comandant suprem al forţelor armate din cuprinsul republicii”. Parlamentul avea să fie format din persoane alese de Consiliul ofiţerilor, dintre reprezentanţii propuşi de comunităţile religioase. Deoarece avea numai 140 de membri, a fost poreclit „Parlamentul mic”.

Compoziţia sa socială era mai democratică decât a celui vechi, în ciuda trierii efectuate de Cromwell între propuşi, incluzând pe listă şi numeroşi ofiţeri: el însuşi, Harrison, Lambert ş.a. Deputaţii erau puternic influenţaţi, în majoritatea lor, de ideile politice radicale, dar confuze, impregnate de misticism, aşa cum erau ele exprimate de sectele religioase. Parlamentul mic a însemnat deci o tatonare din partea vârfu-rilor armatei, pentru a vedea dacă se poate conta pe organizarea unui regim politic nou, cu concursul şi sprijinul unor mase ceva mai largi, pentru a nu trebui să apară făţiş cuvântul „dictatură”?

În cuvântarea de deschidere, Cromwell accentua faptul că acest parlament este o emanaţie a armatei, în care poporul, dezamăgit de Parlamentul lung, şi-a pus toate nădejdiile. Aluzia era limpede: sunteţi o emanaţie a armatei, prin urmare trebuie să vă conformaţi sugestiilor conducerii ei!

Calculele „cromwellienilor” au fost înşelate de atitudinea „sfinţilor”, cum li se mai spunea, în ironie, noilor deputaţi. Ei îşi luară rolul în serios. într-un fel de declaraţie-program, exprimară intenţia „de a deveni un instrument care să răstoarne orice asuprire şi să îndepărteze piedicile care îi lipseau pe cei nevoiaşi şi împovăraţi de binecuvântarea Domnului.” Parlamentul constitui comitete şi începu elaborarea şi aplicarea unui multilateral plan de reforme. Se propuse desfiinţarea sistemului de concesionare a impozitelor, izvor de abuzuri ale unor particulari, atât în dauna vistieriei, cât mai ales în cea a contribuabililor. Se procedă la o reformă a instanţei supreme pentru procesele civile (Curtea Cancelariei) şi începură lucrările pentru întocmirea unui cod de legi unitar pe întreaga ţară. S-a introdus căsătoria civilă, drept singura formă având valoare juridică şi s-a reglementat înregistrarea de către oficiile de stat a tuturor actelor de stare civilă.

La un moment dat parlamentul se ocupă până şi de îmbunătăţirea sorţii celor internaţi în ospiciile de alienaţi. Se gândea de asemenea la eliberarea datornicilor din închisori şi modificarea legilor care permiteau creditorului să obţină închiderea fără termen a datornicului neplatnic, indiferent de mărimea sumei datorate.

Tot Parlamentul mic a fost acela care a tranşat litigiul dintre armată şi creditorii statului, votând în septembrie 1653 actul cu privire la împărţirea pământurilor confiscate în Irlanda. Fireşte, o măsură în totală contradicţie cu tendinţele în general progresiste ce transpar din opera sa legislativă. Dar în cazul irlandezilor era vorba, la urma urmei – judecau „sfinţii” – de nişte catolici de la care Dumnezeu şi-a întors faţa, cu toate că ei nu vor să creadă aşa ceva, oricât a încercat Cromwell să-i convingă. Misticismul sectar, îngust, a dus de multe ori, în cadrul revoluţiei engleze, la grave confuzii şi inconsecvenţe din partea grupurilor, curentelor sau partidelor ce se erijau în reprezentante ale diferitelor pături sociale.

În scurtă vreme, proiectele de reforme ale parlamentului, devenite tot mai îndrăzneţe, nemulţumiră conducerea armatei. „Proştii” – cum îi numea Cromwell – se dovedeau mai primejdioşi decât „ticăloşii” – membrii Parlamentului lung Unii din ei propuseseră introducerea impozitului proporţional pe venituri. Alţii cereau micşorarea efectivelor armatei. Era aproape terminată legea de desfiinţare a dijmei bisericeşti, reformă propusă chiar de ofiţeri, cu un an înainte, ştiind că Parlamentul lung nu o va satisface. Acum, când era pe punctul de a fi aplicată, ofiţerimea se ridică împotriva ei. Se ilustrează astfel legătura dintre conducerea armatei şi pătura proprietarilor rurali de provenienţă recentă, beneficiară a confiscărilor şi vânzărilor de pământuri bisericeşti sau nobiliare. în ochii acesteia iniţiativele deputaţilor apăreau mult prea îndrăzneţe şi de natură să ducă la noi agitaţii în mase, în legătură cu problema proprietăţii. Or, cu acest risc, păturile posedante nu voiau colaborarea cu Parlamentul mic. Încercarea de a crea grupării „crom-welliene” o bază socială, de stânga” se dovedea o operaţie prea delicată pentru interesele de clasă ale burgheziei şi proprietarilor rurali.

Vârfurile armatei începură manevrele pentru a pune capăt activităţii parlamentului. Intrară în legătură cu o minoritate conservatoare dintre deputaţi, organizând cu complicitatea acesteia o nouă lovitură, ce se voia cât mai bine mascată.

În dimineaţa de 12 decembrie 1653, deputaţii care erau la curent cu cele plănuite au început şedinţa înainte de ora obişnuită, până când încă nu sosiseră toţi membrii. Unul dintre ei, colonelul Sydenham, atacă violent majoritatea parlamentului, învinuind-o că vrea să distrugă armata, clerul, proprietatea şi legile. La propunerea lui, fără măcar a mai trece la vot, cei prezenţi acceptară dizolvarea. O delegaţie de peste şaizeci de deputaţi, în frunte cu speakerul, porni de îndată spre Whitehall, pentru a-i aduce la cunoştinţă lui Cromwell hotărârea luată.

Vreo 20-30 rămaseră însă pe loc. Nu erau de acord cu dizolvarea, credeau că mai au încă multe de îndeplinit, în „misiunea” încredinţată lor. Erau „sfinţii” extremişti. într-o atitudine de smerită rugăciune, cu ochii spre cer, îi găsi grupul de ostaşi trimişi să-i împrăştie.

— Ce faceţi aici? îi smulse din reverie vocea ofiţerului care comanda ostaşii.

— îl căutăm pe Domnul, răspunse cu gravitate unul din ei.

— Atunci mergeţi şi căutaţi-1 în altă parte, fiindcă, după ştirea mea, Domnul n-a dat pe aici în ultimii doispre zece ani!

Cu replica aceasta, ce ne-ar îndreptăţi să presupunem în anonimul ofiţer un strămoş a lui George Bernard Shaw, s-a încheiat şi capitolul activităţii Parlamentului mic.

La Whitehall, Cromwell făcu pe miratul, deşi era de mult la curent cu cele puse la cale de ofiţeri, în frunte cu Lambert. „Ce v-a făcut să luaţi această hotărâre?”, întrebă el pe speaker. Dar, cu toată nedumerirea, a acceptat pe loc noua situaţie. Republica îşi trăise traiul. Era o formă de guvernare ce nu se arăta în stare să apere îndeajuns dominaţia de clasă a burgheziei şi nobilimii, împotriva maselor populare, ca şi a primejdiei contrarevoluţionare. Trebuia înlocuită printr-un regim de dictatură făţişă. „Istoria ne învaţă că nici o clasă asuprită n-a ajuns vreodată să domine. fără să treacă printr-o perioadă de dictatură. Burghezia. a cucerit puterea în ţările înaintate cu preţul unei serii întregi de insurecţii, de războaie civile, cu preţul reprimării prin violenţă a regilor, a feudalilor, a stăpânilor de sclavi şi a încercărilor de restaurare ale acestora” 1. Aceeaşi teză e valabilă şi pentru atitudinea burgheziei engleze după cucerirea puterii, faţă de masele populare.

Actul următor al tragicomediei din 12 decembrie 1653 fu pus în scenă peste patru zile. O delegaţie, compusă din ofiţeri superiori, jurişti, înalţi funcţionari, lordul-maior al Londrei şi aldermenii consiliului municipal, se înfăţişă înaintea lui Cromwell. în numele ei, generalul Lambert îl rugă să accepte titlul şi demnitatea de „lord-protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei”.

Acesta se învoi. Urmă o procesiune solemnă, printre două şiruri de ostaşi care aclamau, de la Whitehall la Westminster.

Acolo se dădu citire actului numit „Instrumentul de guvernare”, o nouă constituţie elaborată de Consiliul ofiţerilor. Dictatura militară, oficial numită „regimul protectoratului”, era un fapt împlinit.

        „Instrumentul de guvernare” încredinţa puterea executivă lordului-protector şi unui Consiliu de Stat, cu membri numiţi pe viaţă. în componenţa lui iniţială, hotărâtă de Consiliul ofiţerilor, intrau şapte militari şi opt civili.

Puterea legislativă era împărţită între protector şi un parlament unicameral, ce trebuia convocat cel puţin la trei ani o dată. Parlamentul se compunea din 400 de deputaţi ai Angliei şi câte 30 din partea Scoţiei şi Irlandei.

Dreptul de vot era considerabil restrâns, prin sporirea censului. Puteau fi alegători acei care, pe lingă censul vechi de 40 de shillingi venit anual după un freehold, mai posedau o avere mobilă sau imobilă de 200 de lire sterline. Se poate aprecia că prin această măsură censul a fost mărit cam de cinci-şase ori1, permiţând participarea la viaţa politică numai păturilor foarte bogate şi, într-o măsură oarecare, celor mijlocii ale nobilimii şi burgheziei. în această sferă îşi căuta prin urmare protectoratul baza sa socială. E de menţionat de asemenea că elementele burgheze apar avantajate prin faptul că nu se mai face, ca în trecut, o distincţie între natura mobilă sau imobilă a averii ce dădea dreptul la vot.

Prevederile electorale ale „Instrumentului de guvernare” excludeau de la vot pe catolici. Cei care luptaseră împotriva parlamentului în războiul civil erau şi ei excluşi, pentru următoarele patru sesiuni, indiferent de confesiunea lor. „Pe vremea când era revoluţionară, burghezia n-a acordat nici în Anglia în 1649, nici în Franţa în 1793 „libertatea întrunirilor„ monarhiştilor şi nobililor, care chemau armate străine şi care „se întruneau„ pentru a organiza încercări de restaurare” 2.

Excluderea din viaţa politică a regaliştilor, prin „Instrumentul de guvernare” este o prevedere consecventă cu poziţia aderenţilor revoluţiei în această problemă, încă de mulţi ani.

Se mai reorganizau districtele electorale, micşorându-se numărul târguşoarelor care aveau dreptul de a alege deputaţi.

Controlul forţelor armate aparţinea lordului-protector şi parlamentului (în timpul sesiunilor) şi Consiliului de Stat (în intervalul dintre sesiuni). Protectorul şi Consiliul de Stat puteau emite ordonanţe cu putere de lege, în timpul cât parlamentul era în vacanţă.

din valoarea ei, vechiul cens de 40 de shillingi (=2 lire sterline) venit anual corespundea unei averi imobile în valoare de aproximativ în proporţia menţionată.

tatura proletariatului, în Opere, voi. 28, p, 464, în fapt, oricâte valuri constituţionale se aştern peste această'legiuire, ele nu pot ascunde realitatea concentrării aproape complete a puterilor statului în mâinile lui Crom-well. în formă, el era stăpân tot atât de absolut, pe cât încercase să devină Carol I între 1629 şi 1640. Şi totuşi, el a fost acceptat de aceiaşi oameni care-1 măturaseră pe rege, punându-se în fruntea revoluţiei. Esenţa de clasă a acestei dictaturi era diferită de cea a absolutismului monarhic. Ea servea intereselor burgheziei şi nobilimii îmburghezite, servea consolidării bazei capitaliste, pe când Stuarţii reprezentau în politica lor vechea nobilime feudală şi căutau să împiedice şi să frâneze dezvoltarea relaţiilor capitaliste. între absolutismul Stuarţilor şi protectoratul lui Cromwell este acelaşi raport ca între monarhia Bourbonilor şi consulatul sau imperiul lui Napoleon Bonaparte. Baza de clasă contează, iar nu forma. Nu culoarea mantiei suveranului, ci aceia pe care-i acoperă sub faldurile ei. Şi faldurile acestea, oricât de largi s-ar fi pretins, au rămas totdeauna prea înguste, cuprinzând doar o minoritate.

La 16 februarie 1654, la Westminster, Cromwell depuse jurământul de credinţă pe noua constituţie şi fu învestit solemn cu insignele demnităţii de lord-protector: pecetea statului şi spada. O panglică de aur la pălărie era semnul distinctiv exterior al înaltei sale funcţii.

Vreme de opt luni, această panglică de aur a sclipit neumbrită asupra Angliei. Protectoratul a început printr-o perioadă de veritabilă guvernare absolutistă. Cromwell şi-a găsit, în sfârşit, echilibrul între calităţile sale de comandant militar şi om politic. Energia şi activitatea de care a dat dovadă în aceste câteva luni, evocă pe generalul de la Preston şi Dunbar.

Acum apăru ordonanţa privind deplina uniune politică între Anglia, Scoţia şi Irlanda. O consecinţă a campaniilor din 1649-1651, 'tradusă în spiritul „Instrumentului de guvernare”. Un singur stat, cu capitala la Londra.

        „Uniune” visată şi pe plan mai larg decât politic, însă nerealizată. îmbinând forţa cu toleranţa, Cromwell a căutat să apropie între ele diversele grupări şi partide, mai cu seamă din interiorul clasei dominante. Conjunctura economică îi era favorabilă, atât ca urmare a încetării, din 1651, a luptelor J interne, cât şi a reluării, treptate, î legăturilor comerciale ctl continentul şi coloniile. în 1654, pentru întâia dată de la izbucnirea revoluţiei, preţul griului a scăzut sub media obişnuită din anii de pace şi de recoltă normală.

Toleranţa religioasă, exceptându-i pe catolici, precum şi un serios început de „uitare” a regalismului, au fost metodele prin care protectorul a căutat să realizeze o atenuare gradată a contradicţiilor politice din interior. Este, totodată, anul marilor succese în politica externă. Tratatul de pace cu Olanda, tratatele cu Suedia şi Danemarca permiseră o micşorare momentană a cheltuielilor militare, dădură un avânt afacerilor şi puseră regimul protectoratului într-o lumină favorabilă în ochii burgheziei manufacturiere şi comerciale.

Rămâneau pe o poziţie rezervată faţă de noul regim doar aristocraţia funciară şi marea burghezie financiară (bancheri, negustori bogaţi), cât şi masele populare. în special în favoarea maselor, protectoratul n-a întreprins nimic efectiv. El a apărut şi s-a menţinut ca un regim destinat să le reprime definitiv, să le oblige cu sila a se încadra regimului şi orânduirii burgheze. Către marea burghezie şi aristocraţia funciară punţile nu sunt uşor practicabile, dar nici rupte. Protectoratul le va consolida într-atât, incit urmaşii lui Cromwell vor trece cu uşurinţă peste ele. E o situaţie în care independenţii, cuvânt care începe deja a suna anacronic, s-au mai găsit şi înainte, sub presiunea păturilor sociale radicale. E destul să ne amintim de oscilaţiile lor spre dreapta, în vremea conflictului cu levellerii.

Primul parlament al protectoratului, convocat la 3 septembrie 1654, a fost o piatră de încercare a raporturilor dintre regim şi clasele avute, îndeosebi vârfurile. Potrivit noului cens electoral, el era o emanaţie a acestora.

În discursul de deschidere, Cromwell a început prin-tr-un atac împotriva tendinţelor egalitariste ce stăruiau în popor, cultivate de anumite secte religioase *. El spera să facă o bună impresie, combătând atacurile împotriva proprietăţii, la care sunt îndemnaţi „săracii şi toţi oamenii răi din Anglia”. Măguleşte pe proprietarii de orice categorie, denumindu-i, temelia naţiunii engleze„. Le flutură apoi pe dinainte succesele politicii externe, cu promisiunile ei pentru prosperitatea afacerilor şi încheie detaşându-se cât mai mult de postura de dictator, definindu-se „un om care nu doreşte să domneasca asupra voastră, ci care s-a hotărât să servească împreună cu voi măreaţa cauză a acestui popor” 1.

Toate motivele care puteau, fie capta, fie stârni disensiuni, sunt prezente astfel în cuvântarea lui Cromwell, înfrumuseţate sau respinse, după gustul ascultătorilor. Era o vădită încercare de a pietrui drumul care ducea din City la Whitehall.

Încercarea nu avu succes, pentru simplul motiv că marea burghezie nu era dispusă să vină doar în vizită la Whitehall, ci ar fi dorit să se şi instaleze acolo. Voia să exercite singură propria sa dictatură de clasă, iar nu să şi-o vadă înfăptuită de vârfurile armatei, cu care să fie silită a împărţi puterea. Antagonism neesenţial, dar totuşi puternic în acele împrejurări, în care pericolul unei ridicări revoluţionare a maselor părea înlăturat.

Parlamentul se erija, de la începutul lucrărilor sale, într-un fel de constituantă. Rău inspirat fusese Cromwell când, spre a-1 flata, îl numise în cuvântarea de deschidere „parlamentul liber”. Luându-şi în serios numele, el îşi permise libertatea să verifice „Instrumentul de guvernare”, aducându-i amendamente importante. In primul rând voi sa restaureze principiul suveranităţii parlamentului, lordul-protector ur-mând a deveni un simplu executant al hotărârilor sale. Cei câţiva republicani – Bradshaw, Haselrig – aflaţi printre deputaţi, nu depuseseră armele. Se propuse chiar ca şi decretele promulgate de Cromwell înainte de convocarea parlamentului, să fie supuse verificării unei comisii a acestuia.

După două săptămâni, lordul-protector îşi pierdu răbdarea. Deputaţii fură convocaţi la el, pentru o „convorbire specială”. Pe un ton dur şi hotărât, Cromwell le puse în vedere că ei nu au dreptul să discute principiile noii constituţii, întru-cât, „toată puterea îi aparţine lui şi el i-a chemat pe ei din proprie iniţiativă, iar dacă nu ar fi fost el, nu erau nici ei”. îi J obligă apoi să jure respect regimului existent. Vreo sută de deputaţi refuzară şi, drept urmare, fură îndepărtaţi din parlament. A fost un fel de nouă epurare.

Nici ulterior însă, parlamentul n-a corespuns aşteptărilor lui Cromwell. I-a cerut reducerea efectivelor armatei de la 57000 la 30000 de oameni. în ianuarie 1655 propuse revenirea la vechiul cens de 40 de shillingi. Printr-o asemenea măsură, opoziţia începea să devină supărătoare, fiindcă îşi atrăgea simpatii în pătura numeroasă a proprietarilor mijlocii şi mici pe care protectoratul o exclusese din viaţa politică. La 22 ianuarie 1655, Cromwell a dizolvat primul său parlament, care nu făcuse decât să dezvăluie persistenţa unor contradicţii în sânul păturilor sociale pe care protectoratul ar fi voit să se sprijine, punând în evidenţă relativa izolare a regimului. Prin aceasta a încurajat din nou şi nemulţumirile maselor, cu atât mai mult cu cât din 1655 începerea războiului cu Spania a spulberat nădejdea într-o guvernare paşnică şi puţin costisitoare. Porţile deficitului bugetar se deschiseră larg, impozitele deveniră tot mai împovărătoare. Ca şi absolutismul regal al lui Carol I, şi regimul protectoratului va depinde de acum înainte, într-o largă măsură, de problema finanţelor, de pe urma căreia va trebui, pas cu pas, să se acomodeze intereselor cercurilor financiare din City. Dictatura vârfurilor armatei, adică a noilor proprietari funciari, îmbogăţiţi prin confiscări, nu se va putea menţine fără sprijinul marelui capital comercial şi bancar.

Câtva timp, Cromwell a crezut că poate ignora această realitate. Dictatura militară îşi atinse punctul culminant în vara anului 1655, prin aplicarea unei importante măsuri administrative. Anglia şi Wales fură împărţite în 11 regiuni militaro-ad-ministrative, în frunte cu câte un general-maior, înzestrat cu puteri discreţionare. Fiecare dintre ei era un fel de mic lord-protector local. Le aparţinea comanda forţelor armate, a miliţiilor, a întregului aparat administrativ şi fiscal. Un impozit special de 10% pe venit asupra tuturor regaliştilor trebuia să acopere întreţinerea acestui nou sistem de riguroasă centralizare.

El era menit să reprime cu toată vigoarea atât izolatele tulburări regaliste, cât şi nemulţumirile populare. Acestea din urmă se manifestau prin apariţia a noi secte, propovăduind egalitarismul. Cea mai răspândită ajunsese în aceasta perioadă secta „quakerilor” l, exprimând rezistenţa pasivă – singura rămasă practic posibilă – a maselor faţă de regimul dictaturii burghezo-nobiliare. Persecutaţi de autorităţi, quakerii se refugiară în mare număr în coloniile din America de Nord.

Rămăşiţele levellerilor, transformate într-o grupare complotistă, urmărind asasinarea lui Cromwell, fură de asemenea urmărite cu asprime. Overton şi Wildman fură din nou arestaţi. Din străinătate, Sexby răspândi în Anglia pamfletul Uciderea nu înseamnă crimă 2 în care îndemna făţiş la suprimarea lordului protector. O vastă poliţie secretă, dirijată de John Thurloe, secretar al Consiliului de Stat, urmărea comploturile împotriva vieţii lui Cromwell, care n-au lipsit.

Agravarea deficitului financiar de pe urma războiului cu Spania a determinat pe lordul-protector să convoace în iunie 1656 o conferinţă reunită a Consiliului de Stat şi a ofiţerilor superiori, pentru a studia măsurile ce ar fi fost de luat. Conferinţa aceasta, dacă pătrundem în esenţa dezbaterilor ei, avea de hotărât într-o singură problemă: definirea liniei politice, a bazei sociale a regimului. Va rămâne el legat pe mai departe numai de interesele noilor proprietari funciari îmbogăţiţi, al căror exponent devenise armata? Unii înclinau spre această părere. în consecinţă, pentru rezolvarea deficitului financiar, ei s-au pronunţat în favoarea unui împrumut forţat, care, evident, ar fi atins cercurile din City 3 şi ar fi înveninat pentru cine ştie câtă vreme raporturile dintre regim şi deţinătorii marilor capitaluri lichide. Majoritatea însă ajunsese la convingerea că protectoratul trebuie să ajungă la o înţelegere cu aceştia, altfel riscând falimentul. Optară în consecinţă pentru convocarea parlamentului, fixând alegerile pe luna august. Al doilea parlament al protectoratului a reprezentat, aşadar, o încercare de lărgire „spre dreapta” a bazei regimului, similară cu aceea din 1654. Doar că, între timp, situaţia financiară devenise mai presantă.

care se pretindeau a fi în extraz mistic, în comunicare directă cu divi nitatea.

Împrumut de la negustorimea bogată din Londra.

Ce poate fi mai semnificativ, în această conjunctură, decât faptul că, după ce cochetase ani de zile cu principiul comerţului „liber”, protejat de stat, şi suspendase sau îngrădise temeinic monopolurile companiilor comerciale, guvernul englez întări din nou, în 1656, privilegiul „negustorilor aventurieri”, în exportul de postavuri. Tot în acest an şi Compania Indiilor Orientale obţinu reconfirmarea castei sale 1.

Anunţarea alegerilor stârni o vie agitaţie în rândurile opoziţiei republicane şi a sectanţilor de factură populară. Henry Vane ieşi din rezerva în care se ţinuse după dizolvarea Parlamentului lung şi apăru ca principalul conducător al republicanilor. Scrierile sale susţineau cu îndrăzneală „suveranitatea poporului”, căreia „spada” trebuie să-i fie subordonată. I se atribui pe nedrept şi un pamflet foarte violent, în care viitorii deputaţi erau îndemnaţi să se folosească de calitatea şi prerogativele lor pentru a-1 răsturna pe „aşa-zisul protector”. „Dacă un tâlhar vă împiedică vreme îndelungată să păşiţi în casa voastră, iar apoi vă lasă, veţi sta la îndoială să intraţi, numai pentru că mai înainte tâlharul, împotriva oricărui drept, o declarase proprietatea sa?” 2.

Cromwell îl cită pe Vane, ca şi pe Bradshaw şi Ludlow, în faţa Consiliului de Stat. Le puse condiţia să se angajeze că nu vor întreprinde nimic în dauna regimului şi a liniştii interne a republicii, obligându-i în acest sens la depunerea unei cauţiuni de 5000 de lire. Vane refuză şi fu internat până la sfârşitul anului pe insula Wight, în acelaşi castel Caris-brooke, unde petrecuse o vreme Carol I. Nu în zadar făcuse Vane observaţia că e dureros să vezi cum cele mai rele principii ale regelui sunt reînviate sub stăpânirea unor oameni ce fac din evlavia lor un paravan.

Alegerile decurseră cu destule tulburări, pe alocuri chiar cu vărsare de sânge. Provincia mai ales era în fierbere. Pretutindeni cuvântul de ordine era: „Jos soldaţii, jos curtenii!” Agitaţia a fost un pretext pentru generalii-maiori să intervină, exercitând cele mai mari presiuni pentru a influenţa rezultatele. Despre cei 60 de deputaţi ai Scoţiei şi Irlandei, supuse unui şi mai sever regim de ocupaţie militară, s-a spus că au fost mai degrabă numiţi de regim, decât aleşi. După anunţarea rezultatelor, unul dintre aderenţii lui Cromwell constată placid că ele nu sunt aşa de bune cum ar fi fost de dorit, dar nici aşa de rele cum sperau adversarii. Opoziţia număra vreo sută de reprezentanţi. Vane şi Bradshaw rămăseseră pe dinafară, dar Haselrig şi un alt republican proeminent din acest timp, Thomas Scott, un fost leveller, fuseseră aleşi. Printre adversarii regimului era şi Antliony Ashley Cooper, mai târziu conte de Shaftesbury, considerat unul din fondatorii partidului whig.

Parlamentul se deschise la 17 septembrie 1656, printr-o cuvântare a lui Cromwell, axată pe două probleme principale: justificarea războiului cu Spania şi a sistemului de guvernare internă prin generalii-maiori. Trecându-se la validarea mandatelor deputaţilor, care era de competenţa Consiliului de Stat, aproape 100 de reprezentanţi se văzură excluşi din parlament, în semn de protest, alţi vreo 50 refuzară să participe la şedinţe. Cromwell trecuse la metoda epurării preventive.

Cu toată această precauţie, care dădea o grea lovitură opoziţiei, fricţiunile dintre el şi parlament au continuat. Faţă de cererile aprobării unor subsidii şi impozite care să stăvilească deficitul, parlamentul s-a lăsat greu convins. Abia pe la începutul anului următor, sub impresia unor victorii navale repurtate de Blake, a votat unele sume, inferioare totuşi aşteptărilor lui Cromwell. Cu o mare majoritate, parlamentul s-a pronunţat în favoarea desfiinţării sistemului militaro-admi-nistrativ inaugurat în 1655. Consiliul ofiţerilor combătu proiectul, dar Cromwell îl acceptă. Mandatul generalilor-maiori încetă şi se reveni la regimul administrativ obişnuit.

Această mică lovitură de teatru e continuarea şedinţei lărgite a Consiliului de Stat din iunie 1656. Cromwell începea a fi indispus de aerele tutelare pe care le afişa Consiliul ofiţerilor, în frunte cu Lambert. Era decis să nu accepte rolul de marionetă a unei gărzi pretoriene. înţelegea, de asemenea, necesitatea imperioasă de a ajunge la colaborare cu cercurile financiare. „în război, pentru a învinge, îţi trebuie trei lucruri: bani, bani şi iarăşi bani” – ar fi spus, la vremea sa, Napoleon. Cromwell constata acelaşi lucru, trăgând inevitabila concluzie: necesitatea unor concesii politice faţă de marea burghezie. De la sfârşitul anului 1656, el se îndepărtează treptat de foştii camarazi de arme, evoluând spre ultima ipostază a orbitei sale politice: reprezentant deschis al intereselor marii burghezii.

Semnificativă în acest sens este şi măsura luată de el la 27 noiembrie 1656, unul dintre cele mai importante acte din cursul revoluţiei, în materie de legislaţie agrară. Ne amintim că, în februarie 1646, parlamentul desfiinţase posesiunile de cavaleri, transformând în proprietăţi depline o parte dintre moşiile feudale, grevate până atunci de obligaţii faţă de coroană, în 1656 această măsură e extinsă peste toate categoriile de proprietăţi funciare, asupra cărora mai planau obligaţii de origine vasalică. Deci, practic, toată marea proprietate de pământ din Anglia devine o proprietate deplină, de tip burghez, în schimb, ca şi în 1646, se precizează că ţăranii, posesori de parcele individuale sau având obligaţii, indiferent sub ce titlu, faţă de stăpânii moşiilor, vor fi datori să le respecte pe mai departe.

Actul din 27 noiembrie 1656 a fost o altă faţadă a politicii prin care Cromwell a căutat lărgirea bazei de clasă a protectoratului, în rândurile proprietarilor funciari, nu numai noi, dar şi vechi. Făcându-i pe toţi stăpâhi deplini asupra moşiilor, lăsând la cheremul lor soarta parcelelor micilor cultivatori, el a lărgit posibilitatea proprietarilor de a-i deposeda pe ţărani, prin alungare cu forţa. Profilul dezvoltării relaţiilor capitaliste în agricultura engleză se conturează definitiv. Ţărănimea engleză nu va primi pământ, ci, dimpotrivă, în decurs cam de 100-150 de ani va pierde şi cât avusese, dispărând treptat ca clasă, prin transformarea ei în proletariat rural. Baza capitalismului englez la ţară o va forma exclusiv marea proprietate. Pe acest plan se definesc cu deosebită claritate limitele revoluţiei burgheze din Anglia, trăsăturile ei nedemocratice, acapararea rezultatelor doborârii feudalismului exclusiv în folosul burgheziei şi a marilor proprietari funciari.

Problema proprietăţii şi a raporturilor sale cu structura politică a societăţii fusese viu reactualizată în chiar acest an, 1656, de apariţia cărţii lui James Harrington, Republica Oceaniei1. Autorul, originar dintr-o veche familie de şquires, fusese curtean al lui Carol I, trecut de partea parlamentului în vremea războiului civil. El deveni în acest timp adept al monarhiei constituţionale, fiind printre persoanele care se străduiau să mijlocească un compromis între rege şi parlament, prin concesii reciproce. îndeplinind, cu consimţământul parlamentului, servicii personale pe lângă rege în timpul captivităţii acestuia, se pare că s-a aflat printre cei care l-au însoţit până la eşafod. După 1649, concepţiile sale politice, începând a se manifesta pe cale publicistică, evoluează spre republicanism. Rezultă că ele s-au adaptat realităţilor, cu multă maleabilitate.

În lucrarea menţionată, scrisă în formă de roman, Harrington pleacă de la teza, contrară lui Hobbes, că proprietatea a apărut înaintea puterii politice. Pe el nu-1 interesează cum anume, ci caută doar să demonstreze că, în consecinţă, formele de stat, ca şi toate instituţiile politice, depind de structura proprietăţii. Un stat în care marea majoritate a proprietăţii funciare este concentrată în mâini puţine, va îmbrăca în mod necesar forma monarhiei despotice. Pierderea monopolului proprietăţii funciare de către acea minoritate infimă, duce cu aceeaşi necesitate la prăbuşirea regimului monarhic absolutist, la republică. Jocul acestei „balanţe a proprietăţii”, cum denumea Harrington fenomenul, este determinant pentru regimul politic din oricare ţară. Revoluţia a fost un fapt tot atât de firesc şi de neînlăturat ca şi moartea organismului omenesc – spune el – deoarece în veacul al XVII-lea aristocraţia şi coroana încetaseră să mai deţină proprietăţi funciare în proporţia din veacul al XV-lea. Ele trecuseră în bună parte în manile nobilimii mijlocii şi ale yeomenilor.

Până în acest punct, concepţiile lui Harrington prezintă elemente valoroase şi interesante. Gândirea lui e materialistă, orientarea sa – antifeudală. Anchilozată, evident, de un anumit mecanicism, de un soi de determinism prea unilateral, de la economic la politic; e o greşeală de optică şi neglijarea completă a rolului proprietăţii mobile, a capitalului lichid.

De aci însă derivă deficienţa fundamentală a poziţiei sale. Reprezentant ideologic al intereselor proprietarilor rurali de stare mijlocie, Harrington consideră „balanţa proprietăţii” ca un fenomen natural şi intangibil. Structura pe care ea o imprimase proprietăţii funciare din Anglia la mijlocul secolului al XVII-lea este pentru el ceva natural, just, faţă de care nu e îngăduit decât să tragi concluziile corespunzătoare pe plan politic şi să organizezi statul şi instituţiile în conformitate cu ea. O „operaţie” în trupul proJ prietăţii, pentru a o redistribui şi în favoarea celor care nu o au, ar fi fost – dirpa Harrington – un act de violentare a legilor naturii. Aceasta este latura reacţionară, antidemocratică a concepţiei sale. Republica lui era statul proprietarilor rurali, şi numai al lor, excluzând din viaţa politică masa celor neavuţi. Instituţiile legislative preconizate de el pentru „Oceania” sa reprezentau: una dintre camere, pe proprietarii cu un venit anual între 100 şi 2000 de lire sterline (averi mai mari nefiind îngăduite!); iar a doua, pe proprietarii cu un venit sub 100 de lire.

E destul de uşor de făcut o apropiere între „Republica Oceaniei” şi actul din 27 noiembrie 1656. Sunt inele din acelaşi lanţ, reflectând opiniile şi interesele de actualitate în rândurile proprietarilor funciari din Anglia. Iar Cromwell avea auzul fin.

Evoluţia regimului protectoratului către funcţia de reprezentant al coaliţiei marii burghezii cu proprietarii funciari, marchează un nou jalon la începutul anului 1657. încă din. ianuarie, în parlament se iscară discuţii în jurul propunerii unui deputat de a ruga pe protector să reorganizeze regimul „după vechea constituţie”. Formulă încă insuficient de limpede în toate detaliile, însă, euprinzând în ultimă instanţă, ideea restaurării monarhiei. Combătută pentru moment de republicani şi de aderenţii armatei, propunerea fu reluată la 23 februarie de Christopher Packe, aldermen şi fost lord-maior al Londrei, membru de seamă al „Companiei negus-torilor-aventurieri”. El supuse parlamentului proiectul unui act denumit „Smerită petiţie şi sfat”. Era schiţa unei noi constituţii. Protectorul urma să devină rege, cu drept de a-şi desemna succesorul; se restabilea de asemenea parlamentul bicameral – Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, ultima formată din 40-70 membri, 'numiţi cu aprobarea primei. Aceste prevederi erau denumite „o întoarcere la rân-duielile constituţionale normale”. în fond, marea burghezie oferea acum ea lui Cromwell un compromis. Măgulindu-i vanitatea personală, din ce în ce mai sensibilă, îl împingea spre lichidarea dictaturii şi spre restabilirea suveranităţii parlamentului. Un Cromwell rege avea mai puţine perspective de a guverna autoritar. Ar fi devenit în mai mare măsură prizonierul unor instituţii şi norme tradiţionale, de care nu era obligat să ţină seama câtă vreme se intitula doar lord-protector, o demnitate fără „istorie”, ale cărei prerogative se conturau exclusiv pe baza precedentului creat dă acţiunile primului ei deţinător.

Din nou ofiţerii „se indignară”. Cu Lambert şi Fleetwood în frunte, cerură o audienţă lui Cromwell, conjurându-1 să nu accepte coroana, „să cruţe poporul Domnului de această ruşine”. Deşi atins personal de atitudinea ofiţerilor, Cromwell răspunse că titlul monarhic nu valorează în ochii săi mai mult decât „o pană la pălărie”. Obiectă în schimb cu toată hotărârea că poporul e sătul de regimul militar. Se putea deduce de aici că lordul-protector e decis să accepte o modificare a constituţiei, dar nu s-a hotărât încă în privinţa titlului monarhic.

        „Petiţia şi sfatul”, aprobată de parlament, îi fu înmânată lui Cromwell la31 martie. Continuarea energică a „Frondei” ofiţerilor superiori amână răspunsul său până prin luna mai. în cele din urmă el refuză titlul regal, vorbind parlamentului despre „îndoielile” sale asupra acestui punct. „Şi unde este îndoială, acolo nu este credinţă”, conchidea el. în rest, îşi dădu consimţământul la toate celelalte propuneri de modificare a constituţiei. Ruptura cu ofiţerii superiori era, şi prin atât, consumată. Aceştia, îndeosebi Lambert, ameninţară cu demisia. Protestară şi în parlament împotriva „învierii vechii servituţi”. După elaborarea completă a noii constituţii, Lambert fu demis din toate funcţiile. Dotat cu o pensie, el se retrase în viaţa privată. O încercare de răscoală populară, în aprilie, a fost şi ea înăbuşită în faşă.

Constituţia, promulgată ila 25 mai 1657, menţinea titlul de lord-protector, dându-i dreptul de a-şi alege urmaşul. Se reinstitui Camera Lorzilor1, cu membri numiţi iniţial de lordul-protector, iar în viitor de Camera reprezentanţilor aleşi. La fel, Camera Comunelor dobândea dreptul de a confirma numirea membrilor Consiliului de Stat. în rândurile ei se admise revenirea deputaţilor excluşi în trecut cu ocazia validării mandatelor, cu condiţia de a jura fidelitate protectorului şi de a recunoaşte legitimitatea puterii sale. Parlamentul fixă la 1300000 de lire anual suma alocată pentru întreţinerea armatei şi administraţiei.

Dintre noii lorzi, în număr de 63, numai 42 răspunseră la apel. Doar cinci fuseseră membri în fosta Cameră a Lorzilor. Şapte erau din familia lui Cromwell (de pildă fiii săi, Richard şi Henry). Şaptesprezece erau ofiţeri, comandanţi de regimente. Se schiţa formarea dintre „oamenii noi' a unei aristocraţii suplimentare, cu titluri.

La 26 iunie avu loc la Westminster instalarea solemnă a lui Cromwell ca lord-protector, pe baza constituţiei modificate. Erau de faţă membrii parlamentului, lordul-maior şi aldermenii Londrei, înalţii judecători şi funcţionari. Cromwell luă loc pe vechiul tron al regilor Scoţiei, adus pentru această ocazie din abaţia Westminster, unde era păstrat. In faţa lui, pe o masă.

— Biblia, spada, sceptrul şi o mantie de purpură. Speakerul parlamentului îi luă jurământul pe noua constituţie, după care îi prinse pe umeri mantia şi îi înmână spada şi sceptrul. Sala răsună de strigătul: „Trăiască lordul-protector!”. Era aproape ceremonia unei încoronări regale. Ca şi în cuprinsul constituţiei, doar numele de rege nu fusese pronunţat.

În lunile următoare parlamentul, începând a funcţiona împreună cu „Camera a doua”, n-a lipsit de a pricinui supărări lui Cromwell. Prin promovarea mai multor membri ai ei în Camera superioară, ca şi prin reprimirea deputaţilor excluşi în 1656, în Camera Comunelor se întărise opoziţia republicană. Sub influenţa acesteia, Comunele refuzară sa recunoască celei de-a doua Camere egalitatea de drepturi în materie legislativă, fapt cu care Cromwell nu era de acord. Parlamentul se împotrivi şi politicii externe a lordu-lui-protector, axată în acel moment pe războiul cu Spania şi pe planul de a închega o mare coaliţie a ţărilor protestante. Căutând să-i convingă pe deputaţi de importanţa continuării acestei politici, Cromwell exclamă, în încheierea unei cuvântări: „Dacă domnul nu va uni inimile voastre. se va spune despre această biată naţiune: Actum est de Anglia!” 1.

Arthur Haselrig îi replică sfidător: „Principii sunt muritori, dar republica trăieşte pe vecie!.” 2.

La 4 februarie 1658, Cromwell dizolvă şi acest parlament recalcitrant. Măsura fu primită cu ostilitate. Conspiraţii, manifeste, încercări de răscoală de toate nuanţele tre-buiră reprimate cu asprime. Cea mai serioasă dintre ele, cu substrat regalist, a fost descoperită de poliţia secretă şi zdrobită chiar da Londra. Principalii vinovaţi, sir Henry Slingsby şi pastorul anglican John Hewett sfârşiră pe eşafod în ziua de 8 iunie, cu toate că primul era înrudit cu unul din ginerii lui Cromwell, lordul Falconbridge, iar al doilea fusese om de

        ; „S-a sfârşit cu Anglia”.

Încredere al fiicelor protectorului, pe care le căsătorise în taină după ritul anglican.

În vara anului 1658, Cromwell trăi satisfacţia victoriei de la Dunes şi a cuceririi portului Dunkerque, nimicită cu-rând de durerea de a pierde pe fiica lui preferată, Elisabeta. Peste puţine zile, el căzu bolnav. La 24 august apăru pentru ultima dată la Whitehall, luând parte la Consiliul de Stat şi dând câteva audienţe. Boala i se agrava, ţintuindu-1 la pat. în scurtă vreme medicii pierdură orice nădejde. O cumplită furtună se abătu peste Londra, smulgând arborii şi acoperişurile caselor., E diavolul care vine să ia sufletul ucigaşului” – şopteau duşmanii lui Cromwell.

În ziua aniversării victoriilor de la Dunbar şi Worcester, la 3 septembrie 1658, Cromwell muri. în clipele din urmă avu încă puterea de a-1 desemna ca urmaş pe fiul său, Richard.

        „Copacul pare mai mare când e prăbuşit.” scrie un poet contemporan, într-o elegie la moartea lordului-protector. Iluzie ce răpeşte până şi – sau mai ales – pe istorici. Cromwell a fost fără îndoială o personalitate excepţională a cărei inteligenţă şi voinţă de fier şi-au avut partea lor de contribuţie în evenimentele revoluţiei engleze.

Meritele sale s-au afirmat în special în faza ascendentă a revoluţiei, când s-a conturat atitudinea lui de duşman hotă-rât al regimului feudalo-absolutist. în această perioadă, el a fost printre primii care au înţeles că victoria revoluţiei nu se va putea realiza decât prin lupta maselor populare. în fruntea ostaşilor înrolaţi din rândurile poporului a zdrobit el pe regalişti, la Marston Moor, la Naseby şi la Preston. Făcân-du-se purtătorul de cuvânt al revendicărilor lor, a luptat pentru decapitarea regelui şi proclamarea republicii.

Chiar în perioada următoare, când Cromwell, ca reprezentant al burgheziei şi noii nobilimi, se îndepărtează de mase, meritele sale istorice nu dispar complet. A gâtuit curentele populare în revoluţie – e adevărat. Dar în acelaşi timp a desăvârşit centralizarea politică a statului, a consolidat puterea economică şi militară a ţării, iar regimul a cărui căpetenie a fost, a constituit o pavăză de netrecut pentru reacţiunea feudalo-monarhică.

Orânduirea capitalistă în Anglia, orânduire ce însemna atunci un progres faţă de trecutul feudal, şi-a avut în Cromwell un promotor energic şi tenace. Conservatorismul claselor dominante engleze, devenit proverbial, va căuta mai târziu să-1 micşoreze tocmai în ce a avut el mai mare. Va căuta să-i îndulcească figura dură, de colos tăiat în granit, punân-du-i eticheta de „erou al puritanismului.” Un fel de apostol al cuvântului. Nu. Cromwell n-a fost numai atât. El este unul dintre fondatorii Angliei moderne, datorită calităţilor lui practice de revoluţionar, de răsturnător de idoli în viaţa socială şi politică; unul dintre ctitorii tradiţiei revoluţionare în istoria poporului englez.

IN LOCUL ADEVĂRATEI REVOLUŢII, REVOLUŢIA „GLORIOASĂ”.

Sinuozităţile politice din anii protectoratului erau expresii-crizei care frământa acest regim, ameninţând soliditatea dominaţiei burgheziei şi nobilimii noi. Natura crizei era socială: deriva din caracterul nedesăvârşit al revoluţiei. Nesatisfăcând revendicările fundamentale ale maselor de la oraşe şi sate – uşurarea impozitelor şi proporţionalitatea lor cu averea, împroprietărirea, votul universal ş.a. – clasele care puseseră mâna pe putere n-au putut menţine unite în jurul lor păturile populare. Noul regim de exploatare şi asuprire a scos la iveală, de la început, contradicţiile până atunci mai mult latente, de acum înainte în dezvoltare, ale societăţii şi statului burghez. Maturizarea lor rapidă îl împinsese treptat pe Cromwell spre alianţa cu cercuri tot mai largi ale păturilor avute. La sfârşit, protectoratul nu mai e decât expresia politică a blocului tuturor celor interesaţi în apărarea şi dezvoltarea proprietăţii burgheze, a relaţiilor capitaliste de exploatare. în condiţiile de atunci, acest bloc nu s-a simţit destul de puternic pentru a putea ţine singur în supunere clasele asuprite, masa poporului. Prestigiul şi energia lui Cromwell contribuiseră la relativa şi vremelnica lui stabilitate, în lipsa lor, slăbiciunea ieşi la iveală. Ea îşi are rădăcinile încă în preistoria revoluţiei engleze.

Revoluţia din Anglia a fost o revoluţie burgheză timpurie. S-a desfăşurat într-o epocă în care relaţiile capitaliste de producţie erau dezvoltate numai în Anglia şi Olanda. în alt* ţări din apus – Franţa, statele germane sau cele italiene – nu erau încă precumpănitoare. Chiar în Anglia nu putem vorbi de o predominare a lor. Poziţiile puternice dobândite de capitalul comercial în economia ţării, din veacul al XVI-lea, nu semnifică, în sine, acest lucru. „. Capitalul comercial apare drept formă istorică a capitalului cu mult înainte ca acesta să-şi fi subordonat producţia.„ *. Preponderenţa lui se manifestă încă în bună măsură, în secolul al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, sub forma stăpânirii nemijlocite a comerciantului asupra producţiei. Este una dintre căile trecerii de la modul de producţie feudal la cel capitalist, identificate de Marx. „Oricât de mult influenţează istoriceşte această. cale ca o trecere – aşa cum este, de pildă, clothierul (negustorul de postavuri) englez din secolul al XVII-lea, care pune sub controlul său pe ţesători, deşi ei sunt independenţi, le vinde lână şi cumpără de la dânşii postavul – tot atât de puţin duce ea în sine la revoluţionarea modului vechi de producţie, pe care mai degrabă îl conservă şi îl menţine ca o premisă a ei” 2. Calea de-a lungul căreia vechiul mod de producţie este într-adevăr revoluţionat constă în transformarea producătorului însuşi în comerciant şi capitalist, în opoziţie cu economia naturală agricolă şi cu meseriile îngrădite în corporaţii ale industriei orăşeneşti medievale 3.

Rezultă, prin urmare, că nici dezvoltarea comerţului, nici a manufacturii dispersate nu sunt încă fenomene decisive în procesul trecerii de la modul de producţie feudal la cel capitalist. Ele indică fără îndoială o anumită direcţie, dar numai manufactura centralizată constituie pasul hotărâtor. Numai în cadrul ei întâlnim relaţii capitaliste propriu-zise, numai în cadrul ei „producătorul devine comerciant şi capitalist”.

În Anglia de la mijlocul veacului al XVII-lea, stadiul manufacturier al industriei capitaliste nu-şi epuizase încă posibilităţile de dezvoltare. Va mai trece aproape un veac până când va atinge treapta ei cea mai înaltă.

Scurta analiză a stadiului dezvoltării economice a Angliei fixează şi pe acela al dezvoltării burgheziei engleze. Ea nu atinsese încă acel grad de maturizare, în care interesele ei să pretindă cu necesitate lichidarea integrală a modului de producţie feudal. De aici motivul principal al inconsecvenţei e Ibidem, p. 327. ' Ibidem.

ZII programului său social-politic, de aci nedesăvârşirea revoluţiei, de aci complexitatea şi gravitatea contradicţiilor care izolează grabnic burghezia şi ridică împotriva ei masele populare, de aci caracterul şubred al dominaţiei sale de clasă, abia dobândite.

Dar nu numai atât. „Dezvoltarea comerţului şi a capitalului comercial – spune tot Marx – dezvoltă pretutindeni producţia în direcţia valorii de schimb, îi măreşte volumul, o face variată şi cosmopolită. De aceea, comerţul exercită pretutindeni o acţiune mai mult sau mai puţin dizolvantă asupra organizărilor producţiei pe care le găseşte şi care sub diferitele lor forme sunt orientate cu deosebire înspre valoarea de întrebuinţare” 1. în lumea modernă, încheie Marx, această acţiune duce la producţia capitalistă.

Datorită unor împrejurări specifice, în Anglia influenţa activităţii comerciale sporite a început, în veacul al XVI-lea, prin a exercita acţiunea cea mai corosivă în raporturile agrare. Pe urma acumulării primitive a capitalului, în forma deposedării violente a ţăranilor de pământurile lor, agricultura şi proprietatea funciară engleză s-au orientat relativ brusc şi în largi proporţii către producţia de mărfuri, producţia pentru schimb. Comparativ, în preajma revoluţiei, caracterul capitalist al economiei e chiar mai vizibil în agricultură, decât în industrie. S-a întărit în măsură necunoscută altor ţări nobilimea nouă, pe cale de îmburghezire, promotoare a relaţiilor capitaliste pe marile moşii. Interesele de clasă comune sau foarte apropiate, creează în c! iio firesc legături şi alianţe politice. Nobilimea nouă deveni aliatul burgheziei în lupta contra feudalismului şi absolutismului. Are o largă iniţiativă şi un rol activ în conducerea acestei alianţe.

Dualitatea de clasă ce caracterizează forţa conducătoare a revoluţiei engleze explică şi tăria, dar mai ales slăbiciunile ei. Explică de ce, burghezia capitalistă încă nefiind complet dezvoltată, revoluţia burgheză a izbucnit totuşi, mai devreme decât în multe alte ţări, şi a învins. Contribuie însă şi la lămurirea cauzelor nedesăvârşirii ei. Nobilimea nouă, mare proprietară de pământuri, nu era în nici un caz interesată I în a da pământ ţăranilor, Prin tradiţiile sale de clasă, ea păstrează atâtea şi atâtea legături cu societatea, cu instituţiile vechiului regim. De la respettul faţă de ideea monarhică, până la dispreţul pentru ţăranul – până nu de mult şerb şi supus jurisdicţiei sale – nobilul, chiar îmburghezit, ră-mâne nobil, cu rădăcini în trecut, absorbind mereu în fibrele sale revoluţionare tegumentale seva dulceag-calmantă a conservatorismului politic.

De aceea, blocul burghezo-nobiliar aflat la putere în vremea protectoratului şi-a căutat consolidarea puterii mereu prin lărgirea bazei sociale spre dreapta. Pe nobilime, poziţia ei de mare proprietară o opunea ireductibil ţărănimii. Pe burghezie, soarta acesteia încă nu ajunsese a o interesa prea îndeaproape. „Enigma caracterului conservator al revoluţiei engleze se explică prin alianţa de lungă durată dintre burghezie şi majoritatea marilor proprietari funciari.” 1.

Istoria protectoratului, după Cromwell, este ultimul verset din mărturisirea lamentabilă a acestui caracter conservator. Incapacitatea de a duce revoluţia până la capăt, de a fi „revoluţionare cu poporul”, izvorâtă din limitele obiective ale dezvoltării şi intereselor lor în acel moment istoric, a pus burghezia şi nobilimea îmburghezită într-un grav conflict cu masele populare. Construiseră un edificiu prea şubred, prea îngust la bază. învolburarea nepotolită a mulţimilor, înşelate şi nemulţumite, ameninţa să-1 dărâme. Spre a şt-1 salva, recurseră fără preget la ultima soluţie: includerea în blocul lor politic a vechii nobilimi răsturnate de la putere, compromisul cu ea, sacrificarea revoluţiei şi restaurarea monarhiei. O armătură din metal vechi, în fisurile unor ziduri noi.

Succesiunea lui Richard Cromwell în demnitatea de lord-protector a fost la început acceptată de toată lumea. Mai mult din respect pentru memoria tatălui său, ale cărui calităţi era departe de a le întruni. Lipsit de energie, fără interes pentru problemele politice, el trăise mai mult la ţară, pe o moşie a familiei soţiei sale, lingă Winchester2. îi plăceau Guizot: „De ce a reuşit revoluţia din Anglia f” în Opere, voi. 7, p. 226 vânătoarea şi călăria. în adâncul sufletului, nici nu era măcar câştigat pe deplin pentru ideile ce răpiseră tatălui său energia întregii vieţi: nu părea puritan convins, simpatiile sale personale înclinau spre cavaleri. E regretabil că, în alegerea sa, Cromwell a ţinut seamă de tradiţia primogeniturii, întrucât se pare că al doilea fiu, Henry, îi semăna mai mult.

Caracterul slab al lui Richard nu este însă un factor ho-tărâtor în evenimentele ce au urmat. Criza protectoratului şi precipitarea către monarhie nu se pot explica în funcţie de calităţile ori de lipsa de calităţi a unei persoane. Evenimentele l-au depăşit complet pe noul lord-protector, fiindcă în joc erau puternice interese de clasă. A fost o „criză a vâr-furilor”, pricinuită de propriile lor păcate. Era lupta burgheziei şi nobilimii alăturate revoluţiei pentru a păstra cu orice preţ, prin orice metode, avantajele esenţiale dobândite numai de ele în ultimii 15-20 de ani, pe care nu voiau să le împartă cu masele populare. Era integritatea proprietăţii lor burgheze în cumpănă; pe aceasta socoteau să şi-o menţină mai degrabă prin compromisul politic cu vechea aristocraţie funciară şi cu monarhia, pe când din partea poporului vedeau numai primejdii.

Primejdie, din punctul lor de vedere, cât se poate de reală. în ultimii ani ai protectoratului, samavolniciile noilor proprietari de pământuri ridicaseră pe alocuri ţărănimea cu tot atâta vehemenţă ca şi înainte vreme, împotriva lorzilor feudali.

În Anglia răsăriteană reîncepuse lupta „oamenilor din mlaştini” contra celor care le asanau, punând apoi stăpânire pe terenul redat culturii, ce aparţinuse până atunci obştilor săteşti. Ţăranii dărâmau „împrejmuirile” şi tăiau pădurile noilor proprietari. în petiţii ei arătau în repetate rânduri că nedreptăţile şi asuprirea n-au încetat, că nimic nu s-a schimbat în soarta lor. Ameninţări de răzvrătire răzbăteau din tonul unora dintre petiţii. Ambasadorul Veneţiei semnalează într-un raport către senat, în anul 1659, creşterea nemulţumirilor şi revoltelor locale ţărăneşti. Impunerea lor atenţiei unui reprezentant diplomatic străin, de obicei mai puţin preocupat de asemenea evenimente, e un indiciu de gravitate.

Din primele luni ale protectoratului lui Richard Cromse întări din nou opoziţia vârfurilor armatei. Li se alăturară republicanii, sperând să doboare regimul autoritar. Opoziţia, condusă de Fleetwood şi Lambert din partea ofiţerilor, de Vane şi Haselrig din partea republicanilor, reprezenta opinia celor care voAu ca puterea politică să rămână apanajul minorităţii burghezo-nobiliare îmbogăţite de pe urma confiscărilor de bunuri. Voiau să profite singuri de avantajele puterii şi credeau că şi le vor putea menţine, împotriva atât a tendinţelor revoluţionare, cât şi a celor reacţionare, regaliste. Epitetul de „republicani”, pe care şi-1 atribuiau, era acum aproape total lipsit de conţinut. Republicanii de la sfârşitul protectoratului sunt mult distanţaţi de concepţiile lor politice din 1649.

Grupul care-1 sprijinea pe Richard Cromwell, cuprinzând pe John Thurloe şi pe Oliver Saint-John, erau continuatorii liniei politice conturate în cadrul regimului în 1657-1658: alianţa cu marea burghezie (presbiteriană) şi cu proprietarii funciari, în întregul lor.

Pentru a contracara opoziţia „republicană”, această grupare a procedat la convocarea unui nou parlament. în prealabil, hotărî ca alegerile să aibă loc după sistemul anterior protectoratului, adică: toate comitatele să fie reprezentate printr-un număr egal de deputaţi, indiferent de câţi alegători existau în cuprinsul lor, târguşoarele reprimeau dreptul de a alege deputaţi. In schimb, multe oraşe mari şi-1 văzură iarăşi micşorat.

Se spera astfel ca noul parlament, întrunit la 27 ianuarie 1659, să aibă o compoziţie mai conservatoare. El cuprindea totuşi o opoziţie destul de puternică. Cu sprijinul ofiţerimii – aşa-numita grupare de la Wallingford-House, reşedinţa lui Fleetwood – opoziţia reuşi să impună, după ciocniri de stradă, dizolvarea parlamentului, în noaptea de 21-22 aprilie. Prin aceasta, partida' lui„ Richard Cromwell, sprijinită din umbră de „oamenii sacului cu bani„ din City, suferi o înfrângere. Protectorul, practic lipsit de orice autoritate, abdică peste câteva săptămâni. Puterea fu preluată efectiv de coaliţia republicano-militară, care rechemă în sesiune „Coada” Parlamentului lung, dizolvată în 1653, pretinzând că restaurează astfel republica. Fleetwood deveni comandant suprem al armatei.

Marea burghezie, înclinată spre restaurarea monarhiei, pretinse ca în parlamentul reînviat să intre şi deputaţii exi duşi cu ocazia „epurării lui Pride”, din 1648. Propunerea însă fu respinsă.

În cel mai scurt timp, unitatea coaliţiei care răsturnase protectoratul se destrăma. „Republicanii” se scindară în două clici, una civilă, alta militară, luptându-se pentru putere. Un conflict izbucni pe această temă între parlament şi vârfurile armatei. în rândul celor din urmă juca iarăşi un rol de seamă generalul Lambert, care în luna august reuşi să zdrobească o destul de gravă şi întinsă răscoală regalistă în Cheshire. Având forţa la dispoziţie, militarii, „grupul de la Wallingford-House”, dizolvară parlamentul, la mijlocul lunii octombrie. Ce dovadă mai limpede şi ce tablou mai jalnic s-ar putea invoca pentru a ilustra marasmul total al „republicanismului”, cu pretenţii de legalitate constituţională? „Coada” parlamentului, dizolvată de armată în 1653, restabilită de ea în mai 1659 şi iarăşi dizolvată peste câteva luni, se vădea a fi o simplă marionetă. Se compromitea ultimul rest de prestigiu avut până atunci de instituţia parlamentară ca atare.

Dar plicticoasa şi îndlcita piesă politică nu era încă sfârşită. Armata din Scoţia, comandată de generalul Monck, se pronunţă împotriva conducerii armatei din Anglia. Un război civil absurd era pe punctul să izbucnească. Nu se ajunse însă la ostilităţi. Numele lui Monck şi vestea atitudinii adoptate de el a încurajat puternic marea burghezie, vârfurile nobilimii şi pe regalişti în general. Pentru întâia dată, după mulţi ani, din cadrul armatei se ivea o iniţiativă şi se desprindea o grupare în care reacţiunea monarhistă îşi putea pune nădejdile. într-adevăr, cine era acest Monck? Un fost regalist, făcut prizonier de armata parlamentului în 1644 şi încarcerat pentru trădare. Ca să scape, îşi oferise serviciile adversarilor regelui. îi fură primite. Nelipsit de calităţi militare, el se făcu remarcat de Cromwell, îndeosebi în timpul campaniei din Scoţia, în 1650-1651. De fapt, adeziunea lui Monck la cauza republicană fusese un gest de oportunist meschin, urmărind să-şi asigure parvenirea. Rămas monarhist în adâncul convingerilor sale, el sesiză în 1659 carenţa penibilă a puterii de stat şi se decise la un nou volte-J&ce, în folosul ambiţiilor sale ariviste: pregătirea şi înfăptuirea restaurării pe tron a lui Carol al II-lea Stuart.

La sfârşitul lunii decembrie 1659, sub impresia. ştirii despre iminenta intrare a trupelor lui Monck în Anglia, o mişcare condusă de marea burghezie, antrenând şi unităţi ale armatei, izbucni în Londra şi alte oraşe. „Grupul de la Wallingford-House” surprins izolat, deoarece Lambert se afla în nord, pregătindu-se a face faţă atacului din Scoţia, fu definitiv răsturnat de la nutere. în mijlocul indiferenţei populaţiei, sătulă de aceasta comedie, „Coada” parlamentului îşi reluă şedinţele. Monck intră în Anglia şi ajunse cu armata sa la Londra, fără a întâmpina vreo rezistenţă. Trecând prin York, fusese salutat de Fairfax, devenit un regalist convins *. în capitală, el luă legătura cu burghezia bogată din City, căzând de acord asupra rechemării în parlament a deputaţilor presbiterieni epuraţi de Pride şi luând masuri de internare sau exil împotriva şefilor armatei. La 21 februarie 1660 se înfăptui şi acest pas. Locul „Cozii” îl lua Parlamentul lung propriu-zis, dominat de majoritatea presbite-riană din prima fază a războiului civil. Conducerea aparţinea de acum oficial oamenilor care şi în trecut făcuseră toate eforturile pentru a restabili puterea monarhică a lui Carol I. Pentru aceste convingeri fuseseră excluşi din viaţa politică; acum reveneau cu ele. Restauraţia lui Carol al II-lea era ca şi înfăptuită. Se fixară alegeri pentru un nou parlament „liber”, ce avea să se întrunească la 25 aprilie. Se îngădui participarea la aceste alegeri şi persoanelor care luptaseră de partea regelui. La 16 martie, după definitivarea acestor probleme, Parlamentul lung se dizolvă.

Între timp, Monck ducea tratative secrete cu emisarii lui Carol al II-lea. Pe baza lor, acesta dădu în 14 aprilie 1660 „Declaraţia de la Breda”, promiţând, în caz de revenire la tron, o largă amnistie pentru adversarii monarhiei, toleranţă religioasă puritanilor, recunoaşterea legalităţii actelor de vânzare a bunurilor confiscate de la coroană, regalişti şi biserică.

Alegerile nu lăsară decât o slabă minoritate republicanilor şi independenţilor în noul parlament, dominat de presbite-rienii regalişti. La 1 mai, el luă act oficial de „Declaraţia de la Breda” şi, pe baza ei, proclamă recunoaşterea lui Carol al II-lea ca rege. O delegaţie fu trimisă la reşedinţa acestuia, la Haga, spre a-i aduce la cunoştinţă hotărârea şi a-1 ruga să o accepte.

Din Scheveningen, pe bordul vasului de război „Naseby”, rebotezat în grabă „Carol”, regele plecă In Anglia, debar-când la Dover în ziua de 25 mai.

Manifestările de servilism ale burgheziei, în trădarea pe care o săvârşea faţă de revoluţie, au fost atât de josnice, încât au stârnit o reacţie ironică până şi din partea noului suveran: „Se pare că numai eu sunt vinovat – spuse el – că m-am întors aşa târziu, fiindcă toată lumea mă asigură că a dorit acest lucru.”

Revoluţia se sfârşise prin trădarea vârfurilor burgheziei şi nobilimii noi, care de teama maselor populare dăduseră mina cu partida feudalo-monarhică.

Noul regim a însemnat curând o decepţie pentru cei care, renegându-şi principiile, conlucraseră la restaurarea lui. E adevărat că monarhia a respectat, în mare, transformările săvârşite de revoluţie în avantajul burgheziei. A recunoscut transferurile de proprietate făcute prin mijlocirea unei recompense oarecare, fie din partea statului, fie din partea unor particulari. A anulat în schimb confiscările fără nici o indemnizaţie. A continuat protecţionismul sever inaugurat prin Actele de Navigaţie.

În materie politică însă, Stuarţii şi-au reafirmat în scurtă vreme tendinţele absolutiste. Intensificarea brutală a acestor tendinţe sub regele Iacob al II-lea (1685-1688), fostul duce de York, i-a determinat şi pe marii proprietari funciari, grupaţi în partidul tory, să dezerteze din rândurile susţinăr torilor regimului. Ei s-au aliat cu marea burghezie şi cu elementele nobiliare mai „liberale”, care formau partidul whig, hotărând să înlăture de la tron dinastia Stuart. Spre acelaşi ţel îi îndemna şi politica externă a restauraţiei, subordonată Franţei şi pricinuind prin aceasta prejudicii intereselor economice ale burgheziei engleze pe plan internaţional.

Conducătorii partidelor whig şi tory, căzând la înţelegere, au intrat în negocieri secrete cu stadhouderul Olandei, Wilhelm al III-lea de Orania, căsătorit cu verişoara lui, Mana, fiica regelui Iacob al II-lea 1, oferindu-i tronul Angliei. Obţinând asentimentul acestuia, printr-o lovitură de stat l-au silit pe Iacob al II-lea Stuart să abdice, în noiembrie 1688. Wilhelm al III-lea de Orania a fost proclamat rege, domnind împreună cu soţia sa. Acestei substituiri de persoane, consumată în câteva zile, istoriografia burgheză i-a spus „revoluţia glorioasă” ^sau „revoluţia nesângeroasă”. A ridicat-o în slavă, apreciind-o drept actul victoriei definitive a burgheziei asupra absolutismului feudal şi, totodată, ca o pildă de „înţelepciune”, politică, de împlinire a unor „adânci” transformări politice, fără zguduiri şi fără suferinţe.

Că în anul 1688 burghezia a obţinut o victorie politică ce nu i-a mai putut fi zdruncinată de forţele vechiului regim, e adevărat. Cum la fel de adevărat este faptul că prin „Declaraţia drepturilor”, semnată de el la urcarea pe tron, Wilhelm al III-lea a oferit garanţiile unei guvernări constituţionale, în respectul prerogativelor multiple ale parlamentului.

N-a fost o revoluţie pentru că actul din 1688 n-a doborât o orânduire socială, înlocuind-o cu alta. A înlocuit numai persoana monarhului şi a obţinut, pe plan strict politic, o confirmare a drepturilor parlamentului. Atât.

Calificând drept revoluţie „glorioasă” un eveniment relativ minor, istoriografia burgheză a intenţionat să micşoreze însemnătatea adevăratei revoluţii burgheze din Anglia – cea din 1640-1660. A voit, îndeosebi, să arunce vălul uitării peste avântul revoluţionar al maselor populare, peste rolul lor uriaş în cadrul acestui eveniment, peste violenţa care s-a dovedit necesară pentru înfrângerea şi doborârea claselor reacţionare. A voit să diminueze şi să şteargă ceea ce ar putea constitui o tradiţie revoluţionară, un exemplu şi un imbold în lupta poporului englez pentru eliberarea de sub robia şi exploatarea capitalistă.

Lovitura de stat din 1688 a fost rezultatul unui compromis de clasă între burghezia engleză şi o parte însemnată a marilor proprietari de pământ. Pe baza acestui compromis, cele două clase şi-au împărţit dominaţia economică şi politică, sub firma monarhiei constituţionale. „Trofeele izbânzii politice – slujbe, sinecure, lefuri mari – fură lăsate nobilimii de la ţară, cu condiţia să aibă grijă de interesele economice ale burgheziei financiare, industriale şi comerciale” K Bucureşti, Ed. P. M. R., 1950, p. 16.

Prin această formulă politică, aristocraţia funciară şi burghezia engleză au consolidat una dintre înfăptuirile revoluţiei din 1640-1660: crearea unui drum de liberă dezvoltare relaţiilor capitaliste.

Folosind puterea de stat ca o pârghie în favoarea întăririi bazei capitaliste, aceste clase au desăvârşit în scurt timp deposedarea ţărănimii engleze de pământ. Până la 1750, prin acte ale parlamentului, au fost transformate în proprietate particulară milioane de hectare din fostele pământuri comunale. Micile proprietăţi ale yeomenilor au fost înghiţite de marile moşii, prin silnicie, înşelăciune sau datorită ruinării ţăranului, care trebuia astfel să-şi vândă parcela.

Procesul început în veacul al XVI-lea se încheie în veacul al XVIII-lea. Numai că ceea ce fusese atunci un abuz, devenise acum principiu de politică agrară, legiferat de parlament.

Proletarizarea cvasi totala a ţărănimii punea la dispoziţia manufacturilor engleze braţe de muncă din belşug. Industria manufacturieră prosperează, se dezvoltă, încurajată de acest factor, ca şi de capitalurile acumulate din comerţ şi jaful colonial. Către mijlocul veacului al XVIII-lea, extrema diviziune a muncii în manufacturi, simplificarea maximă a operaţiilor manuale permiseră începerea înlocuirii acestora prin maşini. Industria engleză intră în era „revoluţiei industriale”. Maşinile deveniră tot mai multe, mai complicate, mai costisitoare. Dar comercianţii, industriaşii şi bancherii englezi dispuneau de acumulări băneşti considerabile. Iar randamentul maşinilor, profitul realizat prin introducerea lor, erau atât de mari, încât meritau riscul oricăror investiţii. Nici o piedică nu se opunea burgheziei engleze, în febrila ei goană după profituri ridicate. Legislaţia economică, normele juridice, politica internă şi externă a statului erau modelate după interesele ei. Suprastructura burgheză, creaţie a revoluţiei, îndeplinea un uriaş rol accelerator în dezvoltarea forţelor de producţie. Pe plan economic, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Anglia este de departe cea mai dezvoltată ţară din lume. Forţa aburului devenise, într-un anumit sens, exe-cutoarea testamentară a lui Cromwell. In palatele şi fortăreţele ei robea o nouă clasă, în Anglia constituită pentru întâia dată pe deplin: proletariatul industrial modern.

Creşterea considerabilă a producţiei noilor întreprinderi dotate cu maşini necesita acapararea de noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere. Ceea ce Cromwell făcuse în războaiele cu Olanda şi Spania apare un joc de copil în comparaţie cu uriaşele cuceriri coloniale săvârşite de burghezia engleză în războaiele din veacul al XVIII-lea. Canada şi India căzură în mâinil^sale. Flota engleză domina oceanele tot atât de absolut ca flota olandeză în secolul precedent. „Noile lanţuri ale Angliei” se întindeau peste lumea întreagă. „Tiranii mărilor” îi va numi un ministru francez, pe aceia care reuşiseră să dea cuceririlor revoluţiei o întrebuinţare atât de folositoare pentru ei.

        „Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, până şi cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sunt artileria grea cu care doboară toate zidurile chinezeşti. Ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei, dacă nu vor sa piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisa civilizaţie, adică să devină burgheze. într-un cuvânt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei” 1.

Înţelegând faptul că remarcabila dezvoltare economică şi transformarea Angliei, în veacul al XVIII-lea, în cea mai mare putere mondială reprezintă o consecinţă directă a revoluţiei sale burgheze, sesizăm unul dintre aspectele sub care această revoluţie n-a fost numai engleză, ci „pe scară europeană” 2.

La fel şi regimul politic burghez din Anglia, cu tot cadrul nedemocratic în care s-a fixat el în urma trădării revoluţiei de către elementele sale conducătoare şi a compromisului de clasă din 1688, era totuşi superior şi „liber” în comparaţie cu absolutismul feudal de pe continent. O personalitate de prestigiul lui Voltaire îl dădea ca exemplu concetăţenilor săi. Ideologia burgheză din Anglia postrevoluţionară obseda minţile înfrigurate ale gânditorilor din Franţa

şi din alte ţări, pretutindeni unde, în acel „veac al luminilor”, se pregătea feudalismului un rechizitoriu nimicitor. Rousseau, părintele spiritual revendicat de iacobinii francezi, pleacă în celebrul său Contract social de la ideile filosofului materialist englez John Locke. Statul, puterea politică au apărut şi există pentru a garanta drepturile naturale ale oamenilor: libertatea, egalitatea, proprietatea. Din acest raport derivă dreptul imprescriptibil la „rezistenţă împotriva asupririi”, la schimbarea şi abolirea acelei forme de guvernământ care încalcă scopurile fundamentale pentru care a fost creată, „în-locuind-o printr-un nou guvern, aşezat pe acele temeiuri care poporului i se vor părea mai potrivite pentru garantarea siguranţei şi fericirii sale” 1.

Prin răsunetul şi influenţa ei mondială pe tărâm economic, social, politic şi cultural, revoluţia engleză se numără printre marile evenimente ale istoriei universale.

A dat o lovitură hotărâtoare feudalismului, erei „trândă-viei eroice” şi a determinat înclinarea irezistibilă a balanţei istoriei înspre orânduirea capitalistă.

Cu ea începe epoca modernă, epoca dominaţiei burgheziei, în istoria începuturilor acesteia, revoluţia din Anglia e un capitol în care se condensează şi se lămuresc aspectele esenţiale ale dezvoltării societăţii în răstimpul următoarelor două veacuri.

SFÂRŞIT