Un destin singular: Publilius Syrus şi maximele sale

❖

Camil Mureșan

Cu cât „ireparabilul timp” adună în urma noastră mai multe secole şi milenii, cu atât istoria păstrează amintirea a tot mai puţine personalităţi, restrângându-se la acelea care au ocupat trepte superioare ale vieţii publice.

În faţa golurilor identificate în creaţia culturală greco-romană ne putem întreba dacă nu cumva acestea sunt locuri vacante ale unor mari talente, rămase necunoscute posterităţii din cauza pierderii fără urmă a operelor lor?

Din acest punct de vedere, destinul lui Publilius Syrus a fost unul deosebit. Fiindcă el a făcut parte dintr-o categorie socială şi profesională inferioară, dar a avut totuşi şansa ca opera sa, o culegere de câteva sute de maxime în versuri, să ajungă până în timpurile de azi. [1] Autenticitatea multora dintre ele e discutabilă, la fel ca şi exactitatea textului, chiar al celor recunoscute ca autentice.

Nu e un Cicero, nici un Seneca ori un Marcus Aurelius autorul acestor maxime, ci un cvasianonim, din biografia căruia se cunosc puţine detalii şi care n-a fost decât un „mim”, un actor chemat să etaleze pe scenă inspiraţia sa spontană în a crea subiecte şi a construi replici întrun duel de dialoguri rapide cu confraţii.

Statutul socio-profesional şi intelectual al unei asemenea persoane era – deşi variabil de la caz la caz – cam de felul celui al actorilor din „Commedia dell’arte” din secolele XVII-XVIII, sau al nu odată famelicelor trupe ambulante din secolul al XIX-lea, din anumite părţi ale Europei.

Creaţia mimilor şi exigenţele faţă de ea semănau cu cele la care sunt supuse improvizaţiile de momente vesele în spectacolele cu iz popular, supravieţuitoare de multe ori cu succes, în zilele noastre.

Nici numele autorului nostru nu are o formă bine stabilită: de unii a fost numit Publius, de alţii Publilius.2 Determinativul Syrus, folosit multă vreme sporadic, i-a fost atribuit definitiv de gramaticul Macrobius şi de Sfântul Ieronim, în jurul anului 400 p. Chr., pe baza unei întemeiate presupuneri a originii sale siriene, poate chiar din Antiohia, oraş cunoscut pentru preferinţa locuitorilor faţă de actori şi actorie.

În copilărie a fost sclav. În această postură a fost adus la Roma, pe la 84-83 a. Chr. [2] Data e respinsă de unii biografi, pe motiv că în acest caz ar fi fost prea în vârstă în momentul primului său succes actoricesc bine cunoscut, în anul 46 a. Chr. Nu este însă un argument peremptoriu: în istoria teatrului s-au mai văzut succese scenice la vârste neaşteptat de înaintate, faţă de cele considerate normale afirmării în graţiile publicului.

Sigur este că, iarăşi la odată ce nu se poate preciza, a fost eliberat din sclavie, devenind „libert” al celei de-a doua soţii a lui Cicero.4

Trebuie să fi practicat mai mulţi ani arta de mim şi, pe la mijlocul secolului I a. Chr., să fi ajuns la notorietate. Altfel nu ar fi de înţeles cum, la jocurile organizate de Iulius Caesar în anul 46 a. Chr., i s-a permis participarea la un concurs, în confruntare de talent cu mai mulţi mimi, printre care şi cel mai vestit pe-atunci, Decimus Laberius, membru al unei tagme sociale bine calificate.

— Ordinul ecvestru – şi comediograf.

Premiul – marele succes al vieţii sale – a fost obţinut de Publilius Syrus, fiindu-i înmânat de însuşi Caesar. Prilej cu care acesta, poate pentru a-l pune ironic la punct, i-ar fi spus lui Laberius, clasat al doilea: „Favente me tibi, victus es, Laberi, a Syro”.5

Într-un astfel de concurs se aprecia spiritul şi promptitudinea replicilor improvizate de participanţi. E foarte posibil ca, într-adevăr, Publilius Syrus să-şi fi întrecut pe merit rivalii.6 Dar o tradiţie cunoscută de acelaşi Macrobius susţinea că, profitând de libertatea de exprimare îngăduită mimilor în asemenea ocazii, Laberius şi-ar fi permis câteva săgeţi prea ascuţite la adresa lui Caesar. Indispus, dictatorul, ascunzându-se după formula citată mai sus, ar fi influenţat, în fapt, decizia de premiere în favoarea lui Syrus.

La scurtă vreme după acest succes de prestigiu, după anul 43 a. Chr., încetează orice alte ştiri despre viaţa marelui actor moralist.

Unii biografi cred că ar fi murit înainte de anul 20 a. Chr. Înainte. Dar cu cât timp? E greu de crezut ca un mim ajuns la asemenea reputaţie să intre în anonimat total la numai trei ani după „succesul vieţii sale”. Pare mai probabil să fi încetat din viaţă nu multă vreme după anul 43.

Dacă la data prezumptivă a venirii sale la Roma (84-83 a. Chr.) fusese copil sau adolescent, ar însemna că, în ipoteza noastră, ar fi murit pe la 50-60 de ani.

Renumele lui Publilius Syrus a trebuit să fie temeinic din timpul vieţii sale, până la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (secolul al V-lea).

Numai astfel se poate explica faptul că, din atâtea fulguraţii teatrale care desigur au mai circulat în epocă, tocmai improvizaţiile sale scenice au fost notate şi apreciate de un filosof de talia lui Seneca, de un autor rafinat ca Petronius, de un gramatic atât de cult ca Aulus Gellius (în secolul al IIlea). [3]

Cum altfel s-ar explica faptul că, după sute de ani, în ultima parte a vieţii sfântului Ieronim (330-420 p. Chr.), acest autor creştin oferă şcolarilor texte din Publilius Syrus ca pilde şi ca exerciţii? 8

Cum altfel s-ar explica faptul că din maximele sale s-au alcătuit cinci culegeri de bază, separate, transmise prin copii succesive, până prin secolele IX-XI, deci până la o mie de ani după moartea autorului lor?

Numărul total al pieselor copiate şi transmise se ridică la peste o mie. Dar multe se repetă de la o culegere la alta şi tot multe s-au dovedit a fi aparţinut altor autori, fie că au fost „împrumutate” chiar de Syrus, fie că le-au adăugat copiştii. Nici până astăzi, nici de către cele mai erudite ediţii, nu sa putut stabili în deplin acord şi cu absolută certitudine câte din maxime sunt autentice şi câte apocrife.9

Cea mai veche dintre aceste culegeri de bază a fost alcătuită de filosoful Seneca. Ea conţine 265 de versuri10 şi este identificată de editorii de texte prin litera grecească Culegerea numită „a Palatinatului” (Die Pfălzer Sammlung) a cuprins 142 de maxime şi e notată convenţional cu litera n. Cea numită Freising, notată cu O, însumează 549 de piese (foarte multe neautentice). Verona, designată cu O, are numai 60 de versuri, iar a cincea, Zurich, marcată cu Z, 137.11

În opera lui Petronius, „Ospăţul lui Trimalchio”, sunt citate 17 versuri atribuite lui Syrus, iar pe la începutul secolului al II-lea, la autorul Caecilius Balbus, se regăsesc alte vreo 40. Autenticitatea celor din ultimele două surse este nesigură, ca şi a multora cuprinse în culegerile citate înaintea acestora.

În original, cugetările au fost ordonate alfabetic, după cuvântul cu care începeau. În traducere, ordinea originară a fost respectată, dar pierzându-se notaţia alfabetică, din cauza evidentă a repetatei lipse de echivalenţe între cuvântul iniţial latinesc şi cel cu care e posibil să înceapă o maximă în traducere românească. În fond, ordinea alfabetică nu contează pentru cititorul român. În vremea de demult ea a servit, asemenea unui indice modern, aflării lesnicioase a unei maxime, spre a o putea integra funcţiei sale scenice sau didactice.

Maximele lui Syrus n-au fost gândite de un moralist, preocupat să facă educaţie. Ca replici în dialoguri de scenă, ele puteau să exprime orice mesaj, în raport de contextul situaţiei şi de caracterul personajului pus să le pronunţe. Circumstanţa lămureşte aparenta amoralitate a enunţului unora din cugetări. De exemplu: „Pentru o cauză bună, fapta ruşinoasă e cinstită”; „minciuna pentru a te salva este adevăr”, sau: „deşi nu e drept, socoteşte drept ceea ce ţi-e de folos”. Se întâmplă cu ele ceea ce se întâmplă cu nenumărate replici din istoria artei dramatice: rupte din context, ele pot să apară într-o lumină moralmente deliberat dubioasă.

Repetatele accente crud satirice, relevă vicii, se pare răspândite şi dispreţuite în epocă. Ele sunt a se atribui aceleiaşi funcţii scenice a cugetărilor, autorii cărora îşi căutau un „cal de bătaie” popular şi generos în a stârni dezaprobarea şi râsul.

În primul rând avariţia, maltratată frecvent, cu adevărată cruzime. Urmată de abuzul de putere, de deturnarea adevărului şi a dreptăţii, de persistenţa actelor de injustiţie şi de insultă, de necesitatea obedienţei, de izbucnirile de violenţă, de o veritabilă obsesie a fricii, a motivelor de temere, împotriva cărora e recomandată într-una prudenţa şi paza.

Descoperim astfel o societate în care legea şi autoritatea, factorii cărora romanii le făceau o susţinută publicitate, par a nu fi fost atât de active în reglementarea relaţiilor dintre indivizi, pe cât răfuielile personale.

O notă comună cu mentalitatea epocii e constituită de săgeţile la adresa imaturităţii şi caracterului labil al femeii, la fel după cum e omniprezent motivul sorţii care-l domină pe om, îi impune resemnare, precum şi un pesimism reţinut faţă de şansele afirmării sale independente.

Caracterul compozit, improvizat, al cugetărilor explică stilul nu totdeauna îngrijit, criticat sever de unii comentatori, pentru că ar folosi un limbaj sec şi ar vehicula adesea idei banale.

Reproş ce se justifică numai în parte, dacă nu-l raportăm şi la numeroasele cugetări admirabil formulate, evidenţiind profunzime de gândire, spirit, un pesimism indulgent pentru natura umană şi multă acuitate psihologică a observaţiilor: „zgârcitului îi lipseşte şi ce are şi ce nu are”; „lauda încheie drumul croit cu trudă”; [4] cine slujeşte de silă o face cu amar, dat tot o face” ş.a.m.d.

E posibil ca, alcătuindu-şi o colecţie de maxime, sau colportându-le pe acestea oral, Publilius Syrus să fi compilat cugetări risipite prin felurite opere, unele azi pierdute. Dovadă cele identificate ca aparţinând unor opere cunoscute şi eliminate, în consecinţă, din ediţiile critice. A putut pune la contribuţie şi tradiţiile orale, din creaţiile mimilor, sau „zicale” din vocabularul oamenilor obişnuiţi. Nu i se poate nicidecum refuza o însemnată parte de contribuţie originală: un om dedicat cu mult talent genului, n-a putut rămâne indiferent la tentaţia de a-i adăuga creaţii proprii.

Dincolo de toate rezervele şi ipotezele contradictorii, cert este că a consemnat, cu şansa de a fi transmis posterităţii, unul din cele mai bogate florilegii de înţelepciune antică, o oglindă a mentalităţii unei epoci intelectuale strălucite.

Mişcându-se în spaţiul privilegiat al limbii latine, 13 Publilius Syrus e un maestru în a pune în valoare una din calităţile de căpetenie ale acesteia: capacitatea de exprimare concentrată la maximum, care imprimă oricărui conţinut acel inimitabil caracter „percutant” al cugetărilor filosofico-morale şi al textelor juridice latine.

Sunt de neuitat, în concizie şi frumuseţe, formule ca: „Se damnat judex, innocentem qui opprimit” (Pe sine se condamnă judecătorul care nedreptăţeşte un nevinovat); „Bis vincit, qui se vincit în victoria” (Învinge îndoit acela care, în izbândă, se învinge pe sine), sau aceasta, splendidă în umanismul şi modernitatea ei: „Vincere est honestum, opprimere probrum, pulchrum ignoscere” (E vrednic să învingi, ruşinos să asupreşti, frumos să ierţi).

Se impune însă un corectiv, de la care traducătorul nu se poate abţine, fie şi cu riscul asumării unei aparente impietăţi.

Admiraţia pentru excelenţa limbii latine estompează multora realitatea că ea, în comparaţie cu limbile culte de astăzi, era considerabil mai săracă în posibilităţile de exprimare a nuanţelor ideilor.

De aceea, acolo unde limbile moderne au diverse cuvinte pentru toate aceste nuanţări, latina se folosea, pentru multe din ele, de acelaşi cuvânt. Traducătorul este astfel pus în dificultate, interpretările sale expuse la contestaţii, fiindcă nici contextul în care sunt folosite aceste cuvinte plurisemantice nu este totdeauna suficient de explicit. Grammatici certant.

Opera lui Publilius Syrus a străbătut fără un ecou deosebit îndelungata şi monotona sentenţiozitate a cugetărilor emise în Evul Mediu. În concurenţă cu ele, nu întrunea calităţile care, atunci, să o facă înţeleasă şi gustată, în afara cercului strâmt al câtorva nostalgici mai rafinaţi. A trecut cu discreţie şi prin Renaştere, moment de magnifică resurecţie a culturii clasice, dar impresionat mai mult de performanţele ei epice: istoriografia, literatura, retorica. Totuşi, Erasmus a tipărit-o, pentru întâia dată, la Strasbourg, însoţindu-o de docte comentarii. Dar nici acest fapt nu i-a creat o largă popularitate. Epoca nu era disponibilă pentru reflexivitatea inhibitivă. Montaigne e mult mai discursiv, iar Pascal încă nu se născuse.

Va trebui să vină secolul al XVIII-lea, secolul prin excelenţă al filosofilor şi moraliştilor (ce timpuri, Doamne.), pentru ca, laolaltă cu produse similare ale altor autori antici, maximele lui Publilius Syrus să fie redescoperite treptat, aflându-şi emuli în marii moralişti francezi, care au readus în vogă genul cugetării scurte, penetrante şi au îndemnat, indirect, la revalorizarea antecedentelor sale.

Dacă după moartea lui Syrus aceste sentinţe au rămas populare pe scenă, în reprezentaţiile mimilor, izvoarele n-o spun desluşit. Veritabila lor şansă de supravieţuire a fost aprecierea din partea lui Seneca şi consemnarea lor în scris de către acesta.

Altminteri, fără prestigiul marelui hispanic, martir al cugetării libere, poate că opera lui Syrus s-ar fi pierdut, îngropând într-un irecuperabil anonimat încă un deces al unui act de cultură.

Fiindcă, aşa cum admirabil a spus Schiller, în prologul la trilogia „Wallenstein”: „Denn schnell und spurlos geht des Mimen Kunst, Die wunderbare, an dem Sinn voruber”. [5]

Notă asupra traducerii.

S-a luat ca bază ediţia Publilii Syri mimi sententiae, ordonată, revizuită şi explicată de Dr. Otto Friedrich, apărută la Berlin, la 1880, în editura Theobald Grieben.

Ea conţine maximele lui Publilius Syrus, în număr de 761, considerate fie strict autentice, fie nesigure, dar neidentificate precis la alţi autori. Editorul nu explică de ce, totuşi, a inclus câteva maxime din opere literare latine mai vechi, precum şi ceva mai multe din autori de după Syrus, despre acestea presupunând, desigur, că au fost preluate de la celebrul mim. Exemplul grăitor sunt maximele lui Caecilius Balbus, din sec. al II-lea p. Chr., între care se recunosc vreo 40 aparţinătoare lui Syrus.

Urmează o lucrare apocrifă, atribuită lui Seneca, apoi vreo 150 de proverbe sub numele lui Syrus, dar cu siguranţă provenind din multe alte surse.

În fine, sunt reproduse 390 de maxime atribuite greşit lui Publilius Syrus. Pe acestea, traducerea de faţă nu le-a luat în considerare, deşi multe din ele sunt frumoase şi interesante şi multe ediţii „integrale” nu le separă de corpul principal. Ne-a părut însă nepotrivit să le includem în patrimoniul literar al autorului nostru, câtă vreme atribuirea lor este controversată, sau chiar clar infirmată de către specialişti.

Ediţia la care ne referim are lungi, chiar prolixe comentarii, pe vreo 130 de pagini, care se adaugă întinselor note de subsol la textul propriu-zis.

Comentariile şi notele sunt în covârşitoare proporţie de factură strict filologică, făcând comparaţii între numeroasele copii manuscrise ale maximelor lui Syrus, între lecturile propuse de diverşi editori, cu sugestii pentru enumerarea de lecturi greşite etc.

Uneori toată această impresionată erudiţie de amănunt îţi lasă regretul că nu a pus de ajuns accent pe descifrarea sensului multor maxime – a celor formulate eliptic sau ambiguu. Am avut şi surpriza de a constata că interpretarea propusă unora din acestea nu era cea mai corectă, ascunzându-se după parafraze alambicate.

Ne-am străduit să rămânem aproape de litera originalului, dar mai ales să descifrăm sensul filosofico-moral, subiacent uneori chiar sub formulări aparent clare şi simple.

Nu arareori, spre a sugera atmosfera mentală, am păstrat sentenţiozitatea latineşti, îndeosebi a celor formulate la modul imperativ.

Enunţurilor.

Alteori, dimpotrivă, am preferat să alegem cuvintele latine echivalente din lexicul românesc mai vechi, necontaminat de neologisme, a căror utilizare ne-a părut că ar fi modernizat nepermis de mult traducerea şi spiritul însuşi al cugetării lui Syrus.

Deşi tentativa putea induce inexactităţi, nu ne-am ferit de corespondenţe cu ziceri şi proverbe româneşti, în măsura în care acestea conţineau ceva din ideea originalului.

Cunoscând faptul că toate manuscrisele după Syrus s-au păstrat în copii databile între secolele IX-XIV, am optat adesea pentru înţelesuri pe care cuvinte şi expresii latine le-au dobândit în latina medievală. Am presupus şi am constatat că nu am greşit, că scribii-copişti au adoptat variante semantice din latina lor, deci din cea medievală, ulterioară cu 1000 de ani datei compunerii maximelor. Aceste variante ofereau cheia unor înţelesuri mai limpezi decât cele ce ar fi rezultat din litera vocabularului latinei clasice.

Sentinţele lui Publilius Syrus au fost frecvent citate şi traduse în limba română, însă risipite prin felurite publicaţii. [6] În culegerea de Proverbe şi cugetări latine, [Bucureşti], Editura Albatros, [1970], colecţia „Cogito”, îngrijită de Vasile D. Diaconu şi Maria Marinescu-Himu – au fost traduse, din totalul de 1842 de piese provenite dintr-un mare număr de surse, 97 de cugetări ale autorului nostru. Ele indică folosirea altor edituri decât cea luată cu bază de noi, maximele prezintă uneori deosebiri faţă de textul ce ne-a stat nouă în faţă, iar o parte din ele aparţin grupului celor considerate neautentice.

În marea culegere a lui Th. Simenschy, Un dicţionar al înţelepciunii, vol. I-lV, îngrijită de Mihail Grădinaru, Iaşi, Editura Junimea, 1970-l975, am aflat, printre cele aproape 6000 de cugetări traduse din multe limbi clasice, orientale şi moderne, 217 ale lui Publilius Syrus.

Şi ele sunt susceptibile de aceleaşi observaţii ca şi primele, din culegerea citată anterior: cum era de neevitat, multe se repetă, în ambele culegeri.

Culegerea „Aeterna Latinitas”, de Eugen şi Lucia-Gabriela Munteanu, [Iaşi], Polirom, 1996, cuprinde de asemenea maxime ale lui Syrus, dar, din păcate, cu neglijenţe: sunt incluse multe din cele neautentice, altele sunt atribuite unor cugetări medievale, pe alocuri traducerile nu sunt corecte, ş.a.

Oricum, toate aceste antologii au meritul de a fi făcut accesibil cititorului român un bogat tezaur de înţelepciune antică, incluzând şi contribuţia lui Publilius Syrus.

Am recurs la ele, ca şi la o ediţie franceză, numai pentru a ne controla interpretarea câtorva maxime mai obscure, dar în general am preferat să traducem independent, direct după original. [7] Ne-am folosit mai mult de comentariile şi notele ediţiei după care am tradus. Chiar dacă aceasta, în hipererudiţia ei, nu ne-a satisfăcut în toate privinţele, ne-a fost preţioasă în relevarea variantelor de lectură. Câteodată, variante secundare, semnalări de erori ale copiştilor, cu propuneri de emendare, ne-au apărut mai în spiritul cugetărilor lui Syrus, mai apte a le elucida sensurile, decât textul tipărit, considerat de editor ca fundamental.

Am beneficiat de lectura manuscrisului şi de preţioase propuneri de îndreptare a mai multor formulări ale noastre, din partea domnului Vasile Rus, eminent latinist de la catedra de specialitate a Universităţii din Cluj-Napoca şi colaborator al Institutului de Istorie „George Bariţ”. Îi aduc, pe această cale, mulţumirile mele.3