16.

Zeii şi demonii cinstiţi de elini, cum zic ei, n-au nevoie de acuzarea noastră, ci sunt umiliţi de înşişi teologii lor, ca supuşi patimilor şi dezbinării între ei, supuşi relelor şi prefacerilor. Ei luptă nu numai între ei, ci se opun şi primelor cauze, celor numite de elini Ocean, Tetis şi Fanes şi nu mai ştiu cum. Apoi împotriva unui zeu, pe care iubirea de arginţi îl face să-şi urască copiii.

Şi împotriva celui ce vrea să-i nimicească pe toţi ceilalţi din setea de putere, pentru a deveni tatăl tuturor oamenilor şi zeilor, mâncaţi şi vomitaţi în chip mizerabil.

Dacă acestea sunt mituri şi fantezii, cum spun ei înşişi, căutând să scape de ruşinea susţinerii lor, ce vor spune faţă de teoria că lumea a fost împărţită în trei părţi, că câte unul din trei patronează altă parte, fiind divizaţi prin substanţe şi prin demnităţi?

Dar nu aceasta este învăţătura noastră. „Nu este aceasta partea lui Iacov” (Ier. 10, 16), zice teologul meu. Ci fiecare din Cei trei are cu Cel cu care este unul nu mai puţin decât ceea ce are în Sine însuşi, prin identitatea fiinţei şi puterii. Iată înţelesul unirii lor, aşa cum l-am învăţat noi. Dacă această explicare este sigură, mulţumim lui Dumnezeu pentru ea. Iar dacă nu, vom căuta una mai fermă.