20.

Mai observ şi aceasta – şi cred că nu fără temei.

Unul şi unul nu fac prin adunare doi? Iar cei doi nu se disting în unul şi unul? Evident. Atunci dacă, după judecata ta, cele compuse sunt de o fiinţă, ce rezultă? Aceleaşi sunt şi de o fiinţă şi de o altă fiinţă264. Râd de tine când văd spuse aceste lucruri întâi într-un fel, apoi în altul, fapt de care eşti atât de mândru, ca şi când lucrurile ar depinde de felul cum sunt folosite numele. Dacă e aşa, întrucât dumnezeiasca Scriptură numeşte aceleaşi lucruri întâi într-o ordine, apoi în alta, din cauza egalei demnităţi a firii, ce ne împiedică să socotim că cele numite sunt mai vrednice de cinstire şi mai puţin vrednice în raport cu ele însele265? Aceeaşi observaţie trebuie să o fac şi referitor la termenii „Dumnezeu” şi „Domnul”266. La fel şi despre prepoziţiile „din care”, „prin care” şi „în care”, datorită cărora tu pretinzi să supui dumnezeirea speculaţiilor tale, atribuind-o pe prima Tatălui, pe a doua Fiului şi pe a treia Sfântului Duh267. Ce ai fi făcut, deci, dacă fiecare din ele ar fi fost atribuită fiecăruia în mod rigid, odată fiind atribuite toate tuturor, cum e clar celor înţelegători? De ce introduci prin ele atâta inegalitate de demnitate şi de fire268.

Ajung acestea celor ce nu sunt foarte contrari (credinţei adevărate). Dar deoarece tu ataci pe Duhul, este greu să frânăm această pornire a ta până la capăt, ca să nu recurgi la sabie; până ce vei simţi în tine toată rana, să cercetăm care este argumentul care-ţi rămâne.