1.

Am unificat prin cuvântul nostru pe teologi, arătând cum trebuie să fie înaintea celor ce trebuie să filosofeze, şi când, şi cât, adică înaintea celor pe cât e cu putinţă curaţi, pentru ca lumina să fie înţeleasă de lumină înaintea celor mai atenţi, ca să nu fie neroditor cuvântul ce cade într-un pământ sterp (Mt. 13, 5-6). Aceasta, mai ales atunci când avem linişte înlăuntru de învârtirile exterioare, ca să nu mai fim întrerupţi în suflare ca cei ce sunt prinşi de furie, pe cât am cuprins şi suntem cuprinşi. Şi deoarece este astfel, şi am înnoit în noi pământul pentru Dumnezeu, ca să nu mai semănăm între spini (Ier. 4, 3 şi Mt. 13, 7) şi „am netezit faţa pământului” (îs. 28, 25), pecetluindu-ne şi pecetluind (pe alţii) cu chipul de om prin Scriptură (înţ. Sol. 13,13), voim să trecem la cuvântările despre teologie. Să punem în fruntea acestor Cuvinte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, despre care vom vorbi. Întâiul să ne fie binevoitor, al doilea să ne ajute, al treilea să ne inspire, mai bine zis să ne arate din unica dumnezeire luminarea cea una, distinctă în chip unitar, unită în chip distinct, ceea ce este minunat (paradoxal)173.