2.

Mă urc cu râvnă pe munte (leş. 19, 20; 24, 9-l5), sau, spunând mai adevărat, cu râvnă şi cu teamă. Prima o facem pentru nădejde, a doua pentru slăbiciune. O fac aceasta ca să intru în nour (leş. 24,18) şi să fiu cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu îmi făgăduieşte (leş. 19, 24; 24, 9) să se urce cu mine şi să stea aproape, chiar dacă trebuie să primească să rămână în afara nourului. Iar de este un Nadav şi un Avind, sau vreunul din bătrâni (Ieş. — L0), să urce, dar să stea departe (leş. 24, l-4-l4), după măsura curăţirii. Iar de este vreunul din cei mulţi şi nevrednici de o astfel de înălţime şi contemplaţie (vedere) şi de este cu totul necurat, nici să nu se apropie, căci nu este sigur că va trăi (leş. 19,12)18. Iar de s-a curăţit pentru acest moment, să rămână jos şi să-asculte numai glasul şi trâmbiţa şi cuvintele simple ale evlaviei; şi să privească muntele fumegând şi strălucind (leş. 19,16-20) de ameninţări şi, în acelaşi timp, minune pentru cei ce nu pot să urce. Iar de este cineva o fiară rea, crudă şi cu totul neprimitoare a cuvintelor contemplaţiei şi teologiei, să nu se cuibărească, cu viclenie şi răutate, în materii (în păduri) ca să sară deodată spre a răpi vreo dogmă sau vreun cuvânt şi să sfâşie prin calomnii „cuvintele sănătoase” (Tit. 2, 8), ci să stea încă departe şi să plece de lângă munte, sau va fi bătut cu pietre şi zdrobit (Lev. 11, 33) şi „se va pierde acest rău în chip rău” (Mt. 21, 41).

Căci cuvintele adevărate sunt pietre tari pentru cei asemănători animalelor. De este acesta un „leopard”, să moară „cu împletiturile sale” (Ier. 13, 23); la fel, de este un leu „răpitor”, „care rage” şi „caută să înghită” sufletele şi cuvintele noastre; sau „un porc care calcă în picioare mărgăritarele” frumoase şi strălucitoare ale adevărului (Mt. 7, 6); sau un „lup arab” (Avac. 1, 8) şi de alt neam, sau mai muşcător decât cei de aici prin sofisme; sau o „vulpe”, sau un suflet viclean şi necredincios, care ia când o formă, când alta, după timpuri şi trebuinţe, un suflet pe care îl hrănesc trupuri moarte şi împuţite, sau „vii dar mici” (Cânt. Cânt. 2, 15), căci „cele mari” sunt departe de ele (Ps. 79, 9-l2); sau vreun altul din animalele carnivore şi respinse de lege şi necurate (Fac. 7, 2, 3-8), pentru mâncare şi pentru vreo trebuinţă. Căci cuvântul nostru, depărtându-se de acestea, vrea să fie înscris în table tari şi în pietre (leş. 31, 18) şi pe amândouă feţele lor, pentru partea văzută şi ascunsă a Legii; cea dintâi, pentru cei mulţi şi care rămân jos, iar cea de a doua, pentru cei puţini şi care ajung sus.