16.

Acestea li s-au întâmplat acestora. Dar pe noi, care dorim şi nu suportăm lipsa unei conduceri şi a unei cârmuiri, ne-a luat în primire raţiunea, care privind la cele văzute şi observând cele ce sunt de la început, nu s-a oprit la acestea – căci nu e propriu raţiunii să dea conducerea celor ce nu sunt egale în cinste după simţuri – ci prin acestea ne conduce la cele mai presus de acestea şi prin care acestea au existenţa47. Căci ce a pus în rânduială cele cereşti şi cele pământeşti, cele ce sunt în aer şi pe apă48? Mai bine zis, cine a rânduit cele dinaintea acestora: cerul, pământul, aerul şi firea apei? Cine le-a amestecat şi le-a despărţit? Ce este comuniunea dintre acestea şi care este împreuna-odrăslire şi împreuna-lor-suflare49? II laud pe cel ce a zis, chiar de ne este străin: „Cine le-a mişcat pe acestea şi le conduce în mişcarea lor neîncetată şi neîmpiedicată?”50. Cine e meşterul acestora, care le-a întipărit tuturor o raţiune după care e purtat şi condus totul51? Oare nu Cel ce le-a făcut pe acestea şi le-a adus la existenţă? Căci nu se poate atribui atâta putere unei întâmplări (unui automatism)52. Să admitem că existenţa în general se datorează unei întâmplări. Dar cine a adus-o la rânduială? Să admitem că şi aceasta a venit dintr-o întâmplare, de socoteşti că e cu putinţă. Dar cine are puterea să o menţină şi să o păzească conform raţiunilor duA DOUA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ pă care s-a format la început? Este altcineva? Sau este tot întâmplarea? Este cu siguranţă altcineva decât întâmplarea53. Şi cine este acest altcineva decât Dumnezeu?

Astfel, raţiunea lui Dumnezeu (care vine de la Dumnezeu), care e sădită în mod natural în toate şi e prima lege în noi şi e unită cu toate lucrurile, ne-a urcat la Dumnezeu prin cele văzute54. De aceea să vorbim acum, pornind de la acest nou început.