15.

Cei mai pătimaşi dintre ei au socotit ca zei patimile; au cinstit ca zei patimi ca mânia, uciderea de oameni, desfrânarea şi beţia şi nu mai ştiu care alta din cele apropiate acestora, aflând în aceasta o justificare, nici frumoasă, nici dreaptă, a propriilor păcate. Şi pe unii din aceşti zei i-au lăsat jos, pe alţii i-au ascuns sub pământ – şi aceasta era singura faptă inteligentă, iar pe alţii i-au ridicat în cer. O, ce caraghioasă repartizare! Apoi fiecăreia din aceste plăsmuiri le-au dat nume de zei sau de demoni, pe măsura rătăcirii lor şi le-au ridicat statui pe măsura libertăţii şi mărimii rătăcirii lor şi pe toate au socotit să le cinstească cu jertfe şi cu grăsime, ba unii şi cu delirul unor fapte ruşinoase şi nebuneşti, ba chiar cu ucideri de oameni. Căci precum erau zeii, aşa trebuiau să fie şi cinstirile aduse lor. S-au necinstit atribuind slava lui Dumnezeu „păsărilor, animalelor cu patru picioare şi celor ce se târăsc pe pământ” (Rom 1, 23), ba încă celor mai rele şi mai de râs dintre ele46. De aceea, nu e uşor de judecat ce trebuie dispreţuit mai mult: închinătorii sau cele închinate. Poate cu mult mai mult închinătorii, deoarece fiind de o fire raţională şi primind harul lui Dumnezeu, au socotit mai bun ceea ce era mai rău.

Iar aceasta era o atragere vicleană a celui rău spre rău, ca în multele lui rele săvârşite. Căci observând la ei pofte care rătăceau în căutarea lui Dumnezeu, a voit să atragă Ia sine stăpânirea asupra lor şi să le fure dorinţa, ducându-i de mână ca pe nişte orbi pe cei ce doresc să afle o cale, şi astfel i-a împins pe unii într-o prăpastie, pe alţii în alta, aruncându-i în una şi aceeaşi prăpastie a morţii şi a pierzaniei.