27.

Câtt priveşte marea, dacă n-aş admira mărimea ei, i-aş admira liniştea şi cum stă, fără să fie legată, între malurile ei. Iar dacă nu pot admira liniştea ei, admir mărimea ei. Dar fiindcă le are pe amândouă, le voi lăuda pe amândouă. Şi ce le uneşte pe amândouă? Prin ce este ea legată? Cum se înalţă şi se şi opreşte, ca dintr-un respect pentru pământ? Cum primeşte râurile toate şi rămâne aceeaşi cu tot prisosul ce-i vine? Nu ştiu ce trebuie să spun. Cum este nisipul un hotar pentru o aşa de uriaşă mărime? Au ceva de spus cei ce studiază natura, savanţi în cele deşarte, care măsoară marea cu milimetrul, sau măsoară lucruri aşa de mari cu ideile lor? Nu trebuie mai degrabă să explic aceasta după Scriptură, într-un mod mai convingător şi mai adevărat decât prin lungi cuvântări? În ea se spune: „Hotar a pus peste faţa apei”

(Iov 26, 10). Aceasta e legătura impusă firii lichide. Şi cum conduce cu vântul ei o corabie ca pe un mic uscat, alcătuită din câteva lemne? Nu te miră, văzând aceasta?

Nu ţi se uimeşte înţelegerea? Pământul şi apa se unesc în A doua cuvântare teologică serviciul lor şi aceste uniri atât de diferite în firea lor se fac una, în folosul omului.

Care sunt apoi primele izvoare ale izvoarelor? Cearcă, omule, de poţi găsi vreuna din urmele acestora. Şi cine este Cel ce a despărţit râurile şi şesurile şi munţii şi le-a dat cursul care nu se opreşte? Şi cum s-a făcut această minune din cele contrare: că nici marea nu-şi iese dintre maluri, nici râurile nu se opresc. Şi în ce constă hrana dată de ape72 şi care e deosebirea ei, odată ce unele sunt hrănite de sus, altele sunt adăpate din rădăcini? Dar voi încheia dulceaţa acestei descrieri, explicând-o prin „dulceaţa lui Dumnezeu” (Iez. 31, 9)73.