28.

Dar lăsând pământul şi cele privitoare la el, înalţă-te la aer prin aripile înţelegerii, ca această cuvântare să înainteze mai departe. Astfel te voi ridica la cele cereşti şi la cerul însuşi şi la cele mai presus de cer. Cuvântul înaintează cu greu la cele următoare, dar înaintează totuşi pe cât îi este cu putinţă. Cine a răspândit aerul, această mare şi îmbelşugată bogăţie, nemăsurată nici prin demnităţi, nici prin aşezări, care nu e mărginit de hotare, nu e împărţit după vârste, ci care, ca în împărţirea manei, e primit îndestulător şi repartizat în mod egal? Aerul este carul unei firi înaripate, reşedinţa vântului, regulatorul anotimpurilor, însufleţitorul animalelor, mai bine zis susţinătorul unirii sufletului cu trupul; în el sunt trupurile, cu el se produce cuvântul, în el e lumina şi ceea ce e luminat şi vederea care se comunică prin el. Dar priveşte şi la cele următoare: nu îngădui să se dea aerului toată puterea celor ce sunt socotite existând prin aer. Care sunt vistieriile vântului (Ps. 134, 7)1

Care vistieriile zăpezii (Iov 38, 22)? „Cine a născut picăturile de rouă” (Iov 38, 28), după cuvântul Scripturii: „Din pântecele cui iese gheaţa?” (Iov 38, 29) şi – o, minune!

— Cine reţine prin cuvântul lui firea ei curgătoare (înţ.

Sir. 48, 13), când o revarsă peste faţa a tot pământul (Iov

5, 10) şi o răspândeşte la vreme potrivită şi în mod egal, fără să lase toată substanţa lichidă liberă şi nestăpânită?

Căci S-a mulţumit cu curăţirea din vremea lui Noe şi nu şi-a uitat legământul Său (Fac. 9, 12) cel atotnemincinos, dar nici nu o reţine cu totul, ca să nu avem nevoie iarăşi de un Ilie, care ne-a scăpat de secetă (III Regi, 18, 44).

„De va închide”, zice, „cerul” (II Paralip. 7,13), „cine îl va deschide?” Cine va opri (Mt. 3,10) excesul de ambele feluri, al Celui ce dă ploaia (Mt. 5, 45), dacă nu le rânduieşte pe toate cu măsurile şi cu cumpăna Sa (Iov 28,26)74?

Şi ce-mi vei filosofa despre fulgere şi tunete, tu, care nu vezi tunetele decât de pe pământ şi nu eşti luminat nici de cele mai mici scântei ale adevărului? Ce aburi de pe pământ, sau ce adunare de aer vei socoti cauze ale nourilor, sau măcar ale unui nour, sau al unei adunări cât de mici de nouri, care să producă un cât de mic fulger şi tunet? Sau ce vânt strâmtorat, neavând ieşire din acea strâmtorare, va fulgera din această cauză şi va tuna, răpindu-se din ea? Iar dacă ai străbătut aerul şi cele privitoare la aer cu gândirea, atinge cu mintea cerul şi cele cereşti. Dar să ne conducă credinţa mai mult decât raţiunea, dacă ai aflat slăbiciunea noastră, în cele mai apropiate şi ai aflat raţiunea de a cunoaşte cele mai presus de raţiune75, ca să nu fii cu totul pământesc, sau alipit lor, ne'cunoscând faptul neştiinţei tale76.