3.

Şi ce mi s-a întâmplat, o, prieteni, care sunteţi iniţiaţi în taine şi împreună iubitori cu mine ai adevărului?

Am alergat ca să întâlnesc pe Dumnezeu şi aşa am urcat pe munte. Şi am străbătut nourul, ajungând înlăuntru, departe de materie şi de cele materiale, întorcându-mă şi aducându-mă în mine, pe cât mi-a fost cu putinţă19. Dar când L-am privit acolo, de abia am văzut spatele lui Dumnezeu (leş. 33, 23); şi aceasta (am văzut-o) fiind eu acoperit de piatră (leş. 33, 22), sau de cuvântul întrupat pentru noi (In. 1, 14; I Cor. 10, 4)20. Şi aplecându-mă puţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cunoscută de ea însăşi şi câtă rămâne sub întâia catapeteasmă şi se ascunde sub Heruvimi, ci câtă ajunge până la noi21.

Iar aceasta este, atâta cât ştiu, mărirea ei în creatură şi în cele puse în faţa noastră şi rârmuite de El, sau, cum o numeşte dumnezeiescul David: „măreţia slavei” (Ps. 8, 2).

Căci acestea sunt spatele lui Dumnezeu, însuşirile Lui de după El22, precum umbrele (razele) soarelui şi chipurile Lui în ape arată soarele pentru vederile slabe, deoarece nu e cu putinţă a-l vedea pe El, care copleşeşte simţirea noastră prin lumina lui directă. Deci aşa vei teologhisi, chiar de eşti un Moise şi „Dumnezeu pentru Faraon” (leş.

7, 1); chiar dacă ajungi ca Pavel, „până la al treilea cer” şi auzi „cuvinte negrăite” (II Cor. 12, 2-4), chiar dacă eşti Mai presus de el, în vreo stare şi vreo treaptă îngerească, sau arhanghelească. Căci orice existenţă, chiar cerească, chiar mai presus de ceruri, chiar dacă este mult mai înaltă ca noi după fire, şi mai aproape de Dumnezeu, este mai departe de Dumnezeu şi de înţelegerea Lui deplină decât este deasupra noastră, făptură compusă şi smerită, amestecată şi legată de pământul de jos.