5.

Cine este, deci, acest Tată care n-a început să fie Tată? Este Cel ce n-a început nici să existe. Căci Cel ce a început să existe a început şi să fie tată. Deci nu e Tată mai pe urmă, căci n-a început96. El e Tată prin excelenţă, pentru că n-a fost şi Fiu. Precum şi Fiul e Fiu, pentru că n-a fost şi Tată. Părinţimea şi fiimea noastră însă nu sunt prin excelenţă, pentru că de aceea sunt amândouă împreună97. Căci nu o avem pe una mai mult decât pe alta. Şi noi suntem din amândouă, nu din una, ca să ne împărţim şi să fim mai puţin oameni şi poate nici oameni98, ci nişte făpturi cum nu voim, părăsind pe unii (pe părinţi), fiind părăsiţi (de ei), în aşa fel că nu mai rămân decât nişte relaţii lipsite de realitate99. Dar cuvintele „născut” şi „s-a născut”, zice acela, nu introduc un început al naşterii?

Ce vom răspunde, decât: dar era născut de la început. Şi aceasta ne îngăduie să scăpăm uşor de obiecţiile tale cuA TREIA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ rioase şi legate de timp100. Tu aduci împotriva noastră acuzaţia că falsificăm Scriptura şi adevărul? Dar nu e vădit tuturor că multe din cele spuse cu menţiunea timpului sunt prezentate pentru timpuri schimbate – mai ales vedem aceasta în obiectul dumnezeieştii Scripturi – nu numai când se referă la timpul trecut, sau prezent, ci şi când se referă la viitor? De pildă zice: „Pentru că s-au mtărâtat neamurile?” (Ps. 2, 1), când încă nu se întărâtaseră; şi „vor „trece cu piciorul prin râu„ (Ps. 65, 6), însemnând: „Au trecut”. Şi ar fi mult să se înşire toate aceste feluri de cuvinte pe care le-au observat oamenii studioşi.