2.

Cele cinci cuvântări care poartă numerele 27-31 în ediţia Benedictină Mauritană (reprodusă în P. G. 36) se numesc în mod comun Cuvântări teologice. Aceasta nu pentru că sunt o expunere completă a învăţăturii creştine, sau a teologiei în sensul actual al cuvântului, ci pentru că se ocupă de Dumnezeu însuşi, în unitatea şi Treimea Sa.

Acesta era sensul de atunci al cuvântului „teologie”.

Aceste cinci cuvântări au contribuit în mod special să se dea autorului lor numele de „Grigorie Teologul”.

În mai multe manuscrise Cuvântarea 29 este intitulată Prima cuvântare despre Fiul, iar Cuvântarea 30, A doua cuvântare despre Fiul. Toate cinci formau pentru Sfântul Grigorie un tot. Un grup de manuscrise prezintă cele cinci Cuvântări, în ordinea 27-31, o altă grupă nu cuprinde Cuvântarea 28, ci aceasta este plasată după Cuvântarea 31, sau se află şi mai departe de ele. Toată lumea admite că Cuvântările teologice au fost pronunţate la Constantinopol. Auditoriul căruia îi sunt adresate este al unui oraş mare, cu pieţele lui publice, cu sărbătorile, cu cursele, cu spectacolele lui.

După sosirea din Atena, Sfântul Grigorie n-a mai părăsit Capadocia, decât între jumătatea anului 379 şi mijlocul lui 381, când s-a aflat în Constantinopol. Cele cinci Cuvântări teologice au fost ţinute în această perioadă.

Ele expun şi apără învăţătura trinitară, împlinind misiunea pe care şi-a asumat-o venind în acest oraş. Am văzut că, sub împăratul arian Valens, creştinii ortodocşi deveniseră un grup mic. Acesta fiind ucis în războiul din Adrianopol (la 9 august 378), fratele său Graţian, care era deja împăratul Occidentului, a predat partea de Răsărit a imperiului unuia din generalii săi, Teodosie (19 ianuarie 379), care s-a manifestat ca apărător deschis al Ortodoxiei. Comunitatea ortodocşilor l-a rugat atunci pe Grigorie, cunoscut ca celebru teolog şi ca mare predicator, să vină la Constantinopol din Seleucia, ţinutul Isauriei, unde, deşi hirotonit episcop, se retrăsese la 375. După unele ezitări, Grigorie veni la începutul lui 379. Avea atunci 50 de ani. Cuvântările acestea se pare să fi fost rostite între iulie şi noiembrie 380, în capela Anastasia.

Am tradus aceste Cuvântări după ediţia critică, lucrată după mai multe manuscrise însoţite de o traducere franceză, publicată de Paul Gallay, cu o introducere şi note la editura „Cerf”.

Fără să numească pe adversarii pe care îi combate în aceste Cuvântări, se ştie că ei sunt aderenţii lui Eunomie de Cyzic, sau acesta însuşi. Acesta era un urmaş al lui Arie, care considera pe Fiul lui Dumnezeu o creatură.

Ca şi Grigorie de Nyssa şi Teodoret, îl denunţă pe Eunomie (neindicat cu numele) ca pe cel ce a prefăcut misterul dumnezeirii într-o tehnologie sau dexteritate de limbaj, expresie a unei virtuozităţi logice. Ucenic al lui Aetie, şef al Arienilor extremişti (anomei), Eunomie apare la 360, ca diacon, la un Sinod din Constantinopol, fiind adjunct al lui Aetie. Urmând lui Aetie, se agită când la Cyzic, unde era episcop, când la Constantinopol, grupând în jurul lui, ca un şef de sectă, pe cei ce se despărţeau de Biserică. În 383, împăratul Teodosie îl alungă din Constantinopol, în Capadocia, unde muri între 394 şi 395. El a dezvoltat o foarte bogată activitate teologică, dar spre deosebire de ceilalţi trei capadocieni (Vasile, Grigorie de Nyssa, Grigorie Teologul) susţinea cu putere arianismul pe care cei trei s-au văzut obligaţi să-l combată. E în aceasta o contradicţie.

Cum ar avea o lume creată o cunoştinţă exactă a Celui necreat? Contradicţia aceasta provenea dintr-o confuzie ce o făcea Eunomie între naştere şi creaţie. Dacă Dumnezeu Tatăl e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu mai e de o fiinţă cu Tatăl. Naşterea Lui e una cu crearea Lui.

Se făcea o gravă confuzie în această teorie a lui Eunomie. Fiul fiind născut, e neasemenea Tatălui. De aceea adepţii lui Eunomie se numeau anomei, ei nu admiteau că Fiul cel Unul Născut poate fi fără început, ca şi Tatăl.

Ei socoteau că Fiul are un început, deci vine la existenţă în timp. Dar prin aceasta introduceau timpul în toată dumnezeirea. Apărea aici o nouă contradicţie: Dumnezeu e Creatorul tuturor, chiar al Fiului. Dar îi comunică acestuia puterea creatoare, însă nu şi participarea la fiinţa Sa. Fiul este în aceasta ne asemenea cu Tatăl. Iar prin aceasta e coborâtă însăşi valoarea omului în faţa lui Dumnezeu. Căci unirea cu Hristos nu mai este o unire cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie pune în evidenţă contradicţiile şi neajunsurile doctrinei lui Eunomie, apărând stăruitor deofiinţimea lui cu Tatăl.

(Am luat această scurtă expunere despre cuprinsul celor cinci Cuvântări ale Sfântului Grigorie, din „Introducerea” lui Gallay la cartea în care le publica).

Sfântul Vasile a consacrat trei cărţi în combaterea „Apologiei” lui Eunomie (Contra Eunomium). Acesta i-a răspuns cu o „Apologie a Apologiei”, ceea ce l-a făcut pe Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile, să intre şi el în lupta împotriva lui Eunomie. Prin Cuvântările din această carte îi răspunde şi.

Din respingerile celor trei mari capadocieni se poate cunoaşte în linii mari teologia lui Eunomie. După el, raţiunea umană poate cunoaşte şi exprima pe Dumnezeu.

Căci prin ea, omul poate cunoaşte pe Dumnezeu cum El însuşi se cunoaşte. Omul chiar poate exprima pe Dumnezeu prin limbajul lui, căci acest limbaj este un produs al lui Dumnezeu. Cuvintele ne revelează adevărul lucrurilor şi al lui Dumnezeu aşa cum este. De aceea în Cuvântarea 28, Sfântul Grigorie expune limitele cunoaşterii lui Dumnezeu de către om.

Afirmaţiile lui Eunomie se resimt de un anumit panteism. Deşi declara că lumea e creată de Dumnezeu, pentru el ea e creată ca o realitate care are în sine ceea ce e şi în Dumnezeu.