I.

De când se înscăunase cu adevărat măria sa Ştefăniţă Vodă se împlinea un an bun şi cu belşug pentru ţara Moldovei. Era linişte la hotare şi domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Ţarigrad se zvonea că nu veneau veşti prea bune, sultanul fiind mâniat pentru că tânărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăţia turcească îşi avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde şahul Perşilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lăţirea acesteia peste neamurile de sub munţii Caucazului. Cel puţin aşa spuneau negustorii veniţi de la Crâm, după cum aflaseră şi ei, la rândul lor, de la alţi negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care-i stau în coastă şi stânjeneau mişcările din Arhipelag şi spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricând sprijinul papei de la Roma şi al altor principi străini spre marele necaz al împărăţiei, din care pricină a hotărât sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă şi pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăţie trimeteau veşti despre toate aceste pregătiri, aşa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce-i prieşte sau nu ţării sale, neavând a se teme de nimeni.

Aşa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toţi locuitorii ţării, mai multă şi felurită pentru cei mari şi avuţi, mai puţină pentru cei de jos.

Este adevărat că înlăuntrul ţării se întâmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stârni îngrijorarea unora. Cu puţină vreme în urmă postelnicul Cosma Şarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă şi după cum şopteau unele bărbi cărunte erau de aşteptat mari nemulţumiri şi tulburări în Moldova. Dar asta-i privea numai pe unii, gândeau oamenii de rând, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n-avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în ţara Moldovei şi-aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum când rodul pământului, cercetat de oameni care-i cunoşteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăţie la vii şi la grâu.

Singurul îngrijorat era domnul. Ştefăniţă simţise o vânzoleală în rândul marii boierimi şi de aceea dorise să vadă mai multe feţe boiereşti, să stea de vorbă cu unii, să-i ispitească pe alţii în legătură cu trebile ţării şi ale domniei. Voia să ştie pe cine se poate bizui, cine şovăie şi să afle, dacă era cu putinţă, cine-i era potrivnic. De aceea fuseseră chemaţi cei mai de seamă boieri ai ţării la ospăţul domnesc şi cum se poruncise şi căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe uliţele acesteia era însufleţire şi o vânzoleală cum rar se mai văzuse.

Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri şi întreceri, la unele zvonindu-se că va fi de faţă însăşi Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caşte gura, săracii aveau de ce să suduie şi mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preţ, a nestematelor, a aurului şi argintu-lui vădeau cât agonisiseră unii din sudoarea celor mulţi. Atâta bogăţie şi lucruri scumpe uimeau până şi pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova.

Printre tinerii care-şi arătau straiele mândre şi caii năzdrăvani, speriindu-i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcându-le pe fete să ţipe de spaimă prefăcută şi pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era şi Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Şcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar şi în ţinuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Faţa îl arăta mai tânăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Când îl însoţea frăţâne-său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l-ar fi luat mai vârstnic pe cel mic şi mai tânăr pe cel mare. Era bine legat la trup şi avea o putere pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frâncească, cu vârful ascuţit în sus, lucrată din frenghie şi împodobită cu două rânduri de mărgăritare, ieşeau plete negre, bogate care-i cădeau până pe umeri. Avea pielea feţii nu prea albă, înăsprită şi întunecată şi mai mult de vânt şi de soare, culoare care-i sta bine, lăsând să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele câmpurilor şi în aerul tare de munte şi de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpâni ceva şi nu pentru că era nestatornic, dar pentru că-şi închipuia că toată lumea este a lui şi nimic din ce era sub soare nu trebuia să-i scape, fiecare lucru nou sporindu-i bucuria de a trăi. Se ţinea mândru în şaua bătută cu argint şi pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastâmpăr ca şi stăpânul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint şi de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase şi fir. Că straiele erau pe măsura frumuseţii stăpânului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om aşezat, să-i dea drumu-n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un târg ca Suceava. Se îmbătase cu alţi câţiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor şi larma stârnită de tropotul cailor porniţi sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminţi şi aşezaţi îi priveau cu mâhnire, gândind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios şi-l socoteau pe Ion capul tuturor răutăţilor, cu toate că între tovarăşii săi de petrecere erau unii mai mari decât el. Era şi asta încă o dovadă că sămânţa rea dă roade şi o strică şi pe cea bună. Gânduri şi clevetiri care n-aveau cum să ajungă la urechile tânărului boier, care numai de asta nu avea timp şi grijă. Pentru el toate se petreceau ca într-un vis dulce şi părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta până în Joia Mare când pe Uliţa Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în faţă şi în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la şold şi lănci înfipte în scara de la şa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s-a întâmplat ceva ce nu i se mai întâmplase niciodată. Pe lada rădvanului în faţă, lângă vizitiu, o făptură plăpândă, cu cosiţe aurii cu ochii verzi, mari, aşa de mari şi de frumoşi că nu păreau să se întrupeze într-o fiinţă pământeană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiţă mică, rotundă, privea cu uimire şi bucurie neprefăcută la lumea din jur. În faţa acestei vedenii, tânărul simţi cum se cutremură şi ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s-a strecurat pe lângă el fără ca minunea cu ochii verzi să-l zărească.

După ce a rămas încremenit o vreme în şa, o clipă cât un veac, i s-a părut că se întoarce de pe altă lume, a tras dârlogul calului şi a pornit în urma rădvanului. În purtarea lui nu mai era nici mândria şi nici cutezanţa de până atunci. S-a apropiat de ultimul slujitor şi l-a întrebat cu înfrigurare cine-i boierul şi mai ales cine-i jupâniţa din faţă. Slujitorul s-a uitat la el, mirat, l-a măsurat de sus până jos şi şi-a dat seama că are în faţă pe cineva de neam, aşa că i-a răspuns destul de cuviincios, dar pe un ton hotărât:

— Vezi-ţi domnia-ta de drum, jupâniţa este fata pârcălabului Condrea de la Neamţ.

A încetinit mersul calului. S-a aplecat şi l-a bătut cu palma pe gât, mormăind:

— Hei, prietene, mi-e teamă că am dat de belea! După rădvanul din faţă m-aş duce. până la capătul pământului… S-a întors şi la pas s-a dus să-şi întâlnească tovarăşii de petreceri. Pe Nicoară, slujitorul lui, l-a pus să iscodească unde stă Condrea cu ai săi. L-a urmărit toată ziua chipul jupâniţei, care se topea acoperit parcă de un abur; ar fi vrut să se ducă, să bată în uşa unde trăseseră ai ei şi s-o scoată afară, ca s-o vadă bine, dacă era chiar aşa de frumoasă cum i se păruse lui sau era numai o închipuire. Dar n-a făcut nimic. Şi nici n-a spus cuiva vreo vorbă.

Până atunci se jucase de-a dragostea şi multe se zvoneau despre isprăvile lui, dar pe nedrept, pentru că vinovatul nu era el, ci fetele sau nevestele care ar fi dorit să fie iubite de el. Luase totul destul de uşor, sufletul lui însă avea adâncimi pe care nici el nu şi le cunoştea şi nici nu le bănuia.

Slujitorului nu i-a fost greu să afle casa în care erau ai lui Condrea. Dar asta nu însemna nimic. Vroia s-o vadă pe fată şi era cu neputinţă să afli când iese, unde merge şi cât va sta acolo, decât dacă ar fi stat toată ziua la pândă. Asta nu se făcea. Sărbătorile, petrecerile tocmite la curte aveau s-o scoată şi nu mai departe decât în ziua următoare, la deniile mari, şi ea şi părinţii aveau să meargă undeva, nu aveau cum să rămână în casă. Era sfatul lui Nicoară şi Ion l-a găsit bun.

— Numai să nu fie prea mult până mâine, stăpâne, să nu răsară alţi ochi mai frumoşi, rânji pe sub mustaţă Nicoară.

— Nu şugui omule. Om vedea noi mâine.

Ziua de Vineri a trecut destul de uşor. Jupâniţa de ieri era acum ca un vis. Ion a rămas spre seară acasă, în timp ce Nicoară a plecat să ia urma vânatului scump, cum îi spunea el. Când s-a înnoptat de-a binelea, Nicoară era acasă cu veşti bune: pârcălabul şi jupâneasa lui s-au dus la curte. Aveau să ia parte împreună cu domnul la slujba din seara aceea. Jupâniţa cea bălaie şi frăţiorii ei, însoţiţi de două femei în vârstă au mers la Sfântul Gheorghe. Ion a ţâşnit din casă. Parcă prinsese aripi la picioare. O va recunoaşte? a fost întrebarea care i s-a înfipt în minte, şi va fi ea tot aşa de frumoasă? N-a fost vorba numai de-o simplă nălucire? Şi dacă avea să fie aşa cum dorea el? Planuri peste planuri se învălmăşeau, luând locul unul altuia, mai înainte ca unul dintre ele să se clădească aşa cum trebuia. De fapt, pentru vârsta tânărului nostru, drumul a durat mult numai din pricina nerăbdării sale; în schimb, pentru Nicoară, i se părea că e purtat pe sus, izbutind cu greu să se ţină după stăpânul său.

Au intrat sub bolţile înalte de catedrală. Era lumină multă de la lumânările de ceară care îşi jucau flăcăruile în tot lăcaşul. Închipuirile de pe pereţi, în culori proaspete, vorbeau despre o altă lume, de demult, cu alte obiceiuri şi întâmplări care s-au petrecut sub un alt cer, mai blând şi mai luminos decât al nostru. Glasurile înalte ale preoţilor acopereau zumzetul şoaptelor scăzute ale mirenilor. Norod mult, cum se cuvenea într-o asemenea zi. Ion, cu Nicoară după el, se strecura încet, în faţă, căutând cu înfrigurare un anume chip. Cosiţele bălaie erau un îndreptar, numai că în Ţara de Sus, multe jupâniţe aveau părul de culoarea mierei şi a soarelui. Când credea că a găsit-o, îl prindea un soi de neastâmpăr, dar după o cercetare mai de-aproape şi mai cu grijă se liniştea. Nu era ea. Până la urmă a desluşit-o într-un grup de jupâniţe şi de tineri, care se alcătuise în vederea cântărilor, lângă strana din stânga. Când a văzut-o şi şi-a dat seama că e ea şi nu altcineva, a simţit cum i se topesc picioarele şi cum îl cuprinde o uşoară şi dulce ameţeală. Era mult mai frumoasă decât aşa cum o văzuse cu o zi mai înainte. Lumina mai slabă a lumânărilor indicând părţile mai colţuroase şi umbrind trăsăturile mai puţin izbutite, face uneori ca un chip aproape obişnuit să capete un farmec aparte. Sub aceeaşi lumină, jupâniţa lui Condrea era frumoasă ca o vedenie din altă lume. Chipul ei nu mai avea strălucirea tinereţii de ieri, ci o căldură pe care o sporeau şi mai mult ochii de smaragd cu ape adânci şi liniştite. Pe cap purta o cunună formată din două şiruri de mărgăritare cu pietre din loc în loc. Cele două şiruri îi acopereau o parte din frunte, iar în dreptul urechilor, pe sârma de aur, coborau înşirate mai multe rânduri de mărgăritare până la rădăcina urechii, iar de acolo se desfăceau trei perechi de pietre nestemate înconjurate de mărgăritare. O mantie din catifea florentină, de culoarea zmeurei, brodată cu fir de argint aurit, lăsa să se vadă rochia de serasir cu sponcile de argint poleite. Mâinile şi le petrecuse prin despicătura mantiei şi se împreunau în jurul buchetului de flori din care răsărea lumânarea de ceară albă. Mânecile erau cusute cu altiţă în mai multe rânduri, pe umeri în latul mânecii, iar de la umeri cobora în râuri până la mânecă o alesătură din fir de aur şi mătase, a cărei bogăţie era sporită de fluturi de aur presăraţi peste tot. Mâneca era cusută din fir de aur şi împodobită cu mărgăritare ca şi gulerul cămăşii.

O asemenea risipă de bogăţie care să încadreze un chip atât de delicat nu mai văzuse. Abia acum Ion înţelegea că în viaţa lui se întâmplă ceva năprasnic, că această închipuire învăluită în aur şi argint înseamnă pentru el începutul şi sfârşitul lumii. Şi cum să ajungă la ea? Îndrăzneala şi nepăsarea cu care pătrunsese până atunci oriunde, dispăruseră şi se simţea sub bolţile înalte şi în mulţimea care se înghesuia, singur, neputincios. Se simţea părăsit şi stingher, mâinile i se păreau de prisos şi nu ştia ce să facă cu ele, se schimba de pe un picior pe altul ca un bâtlan neajutorat, simţea că ce face nu-i bine şi asta-l stingherea şi mai mult. Noroc că toată nemulţumirea lui n-avea cum să fie văzută. S-a apropiat de grupul ei, într-o latură, în faţă-i ca s-o poată vedea bine, să-şi sature sufletul de atâta frumuseţe. Era o bucurie pe care nimeni nu i-o putea lua pentru câteva ceasuri.

În biserică, lumea era împărţită în trei părţi bine deosebite: copiii care se zbenguiau, străini cu totul de ceea ce se petrece în jurul lor, înfioraţi doar din când în când de arătările cam prea ţepene cu uitătură încremenită de pe pereţi sau de privirile aspre şi vorbele sâsâite pe care cei mari le aruncau pentru a-i domoli; babele şi moşnegii care credeau în tot ce se oficia şi erau în acelaşi timp scandalizaţi de lipsa de pioşenie a celor din jur şi, în fine, tinerii, pentru care seara asta mare de primăvară era un nimerit prilej de a-şi arăta frumuseţea şi bogăţia, de a fi văzuţi şi de a-i vedea pe alţii, cu sângele aţâţat de prefacerile care aveau loc în văzduh şi pe pământ şi de care nici ei nu puteau să scape. Veniseră cu gânduri nelămurite în dorul unor împliniri pe care nu îndrăzneau să le desluşească până la capăt.

Ion se uita la jupâniţă ori de câte ori privirile ei erau în altă parte. Când simţea că va da cu ochii şi de el, privirile lui alunecau peste făptura ei, de parcă pe peretele din faţă genunchii ascuţiţi şi armurile colţuroase şi înţepenite ale sfinţilor luptători îl atrăgeau în chip deosebit. N-a trecut însă multă vreme şi când a început prohodul, fata şi-a dat seama că cineva, din lumea care se afla în faţa ei, o priveşte mai mult decât s-ar fi cuvenit. Când a înţeles acest lucru şi-a pus în gând să nu se uite şi să nu-i pese de nimeni şi de nimic.

Buna creştere o împiedica să iscodească ceea ce nu se cuvenea pentru o jupâniţă de cinul ei. Ştia că este frumoasă şi se ştia privită în fel şi chip de oameni, după vârsta şi rangul lor. Mama ei o povăţuise să nu ia în seamă asemenea fleacuri. Ea avea dreptul să năzuiască oricât de sus, iar cel care i-ar fi fost hărăzit de părinţi – pentru că voinţa lor nu trebuia în nici un chip nesocotită – şi de soartă, trebuia să vină la curtea lor şi să-şi spună cinstit gândurile şi planurile. Numai fetele de rând sau din neamurile proaste care s-au ridicat în număr prea mare în vremurile lui Ştefan cel Bătrân, îşi îngăduiau să încalce asemenea obiceiuri pe care cei cu adevărat de neam ales trebuiau să le păzească cu sfinţenie. Jupâniţa cunoştea de-a fir-a-păr toate aceste sfaturi folositoare, dar într-o seară ca asta, într-un loc unde nu trebuie să încapă păcatul îşi putea totuşi îngădui să afle, fără a fi prinsă, cine-i voinicul care îndrăzneşte s-o privească aşa cum o face numai furul? Şi când privirea ei s-a prelins peste lume în aşa fel încât şi faţa lui să intre în raza ochilor săi, când a rămas aninată doar pentru o clipă de faţa tânărului, şi-a dat seama că un asemenea chip merită să fie privit şi a doua oară. Acest lucru îl arătau şi hainele tânărului. Caftanul lui de mare preţ era un semn că nu era un fite-cine, iar întreaga-i înfăţişare era mândră şi avea ceva care-l deosebea de flăcăii pe care-i cunoscuse sau pe care-i avea acum în faţă şi cântau împreună. L-a privit încă o dată şi când se aştepta mai puţin s-a simţit fulgerată de lumina neagră a ochilor lui. Genele s-au zbătut speriate pentru o clipă şi smerită şi-a lăsat privirea în jos punând multă dăruire în strofa pe care tocmai începea s-o cânte ceata ei.

Ion a înţeles că momentul hotărâtor era cel de acum. Dacă se va mai uita, înseamnă că nu-l lepăda de la ea, dacă nu se va mai uita, n-avea decât să rămână cu sufletul întunecat şi cu dorul neostoit al unei dulci vedenii. Pentru că acum înţelegea că este în stare să iubească cu adevărat pentru întâia oară în viaţa lui şi că dragostea e un lucru cu mare primejdie pentru tihna sufletului omenesc.

Şi nălucirile care-i bântuiau fără noimă mintea erau o dovadă la ce grea şi neîndurătoare slujbă e gata să intre fără să-l silească nimeni. N-ar vrea el să dea tătarii acum şi el s-o ia pe jupâniţă să-i scape viaţa şi să-l apuce de grumaz pe Alb sultan şi să-l arunce în genunchi în faţa lui Vodă spre mirarea tuturor şi drept mulţumire să i se… Prostii… Simte cum o ia razna şi jupâniţă cântă, iar când îşi ridică privirea nu se uită nicăieri…

Încet, încet s-a apropiat şi el de cei din jurul ei şi şi-a unit glasul cu al celorlalţi. Jupâniţă a simţit această apropiere şi cu îndărătnicie nu s-a mai uitat nicăieri. Abia la glasul al treilea când şi-a ridicat ochii, privirile lor au rămas ţintuite.

Cântau, dar nu ştiau ce cântă, încercau să măsoare şi să înţeleagă necuprinsul fiinţei lor care ieşea la lumină prin lumină. Şi-a lăsat iarăşi privirea. A înţeles şi jupâniţa că-i primejdie mare. Dar nu peste multă vreme s-a uitat iar la el, de data asta ca să-i vadă mai bine faţa şi ceva tainic a făcut-o să priceapă că pe chipul frumos al tânărului se poate ceti ca într-un ceaslov tot ce cuprinde inima lui şi că această inimă este gata să se dea roabă inimii ei. Şi i-a plăcut şi s-a bucurat, că o fiinţă plăpândă cum este ea are o putere atât de mare asupra unui tânăr cum era cel din faţă şi-i era în acelaşi timp frică pentru ea, să n-ajungă la rându-i roaba unei puteri asemănătoare. Se priveau din când în când, în fugă, ferindu-se parcă unul de altul, era vădit însă că între ei se înfăptuieşte încet, încet o legătură care le umplea sufletul de bucurie, dar şi de dorinţa de a şti câte ceva mai mult despre cealaltă fiinţă.

Când cântarea era spre sfârşite, Ion s-a uitat lung la Măgdălina, i-a primit deschis privirea, şi au simţit amândoi cum îi cuprinde o dulce ameţeală.

Alunecau într-un spaţiu de lumină fără sfârşit, nici o mişcare pe faţa lor care să trădeze o bucurie uşurelnică, ci o sorbire cu nesaţ a celei mai plăcute otrăvi care începea să-i mistuie din tălpi până-n creştet. Dragostea creştea în ei furtunos, zguduindu-le întreaga lor fiinţă. Fata l-a văzut pe Ion cum păleşte sub dogoarea ochilor ei şi s-a aprins puţin La faţă. Noroc de lumina slabă care-i tăinuia zbaterea ce răzbătea pe chipul ei frumos.

Când a sosit clipa în care trebuiau să iasă afară şi să înconjoare lăcaşul, niciunul dintre ei n-a ştiut cum s-a făcut c-au ajuns dincolo de prag, unul alături de celălalt „Mergi la cer” suna cântecul şi amândoi simţeau că plutesc spre înălţimi. Întâi şi-au descoperit glasurile. Al lui adânc, plăcut, iar al ei era ca un clinchet care picura curat ca un cleştar. Au dat ocol o dată, când au fost a doua oară, jupâniţa s-a descumpănit o clipă, atât cât a fost nevoie să se sprijine uşor de braţul lui. Era un semn că avea încredere în el şi că i-ar fi putut deveni un reazăm. Când s-a terminat totul şi trebuiau să o pornească spre casă, fata şi-a întors faţa spre el, l-a privit drept în ochi. Şi din toate vorbele pe care le mestecase o seară întreagă în minte şi pe care dorea să le spună cu mare meşteşug, Ion s-a trezit rostind numai cinci cuvinte care veneau de departe, de pe alt tărâm:

— Jupâniţă, ai milă de mine.

Măgdălina a zâmbit, în ochii ei se bănuia bucurie amestecată cu tristeţe. A alunecat pe lângă el, i-a prins mâna şi i-a strâns-o uşor. Doica, fratele şi sora ei mai mică au luat-o între ei şi împreună cu alte neamuri au pornit-o spre casă.

Fulgerat, Ion n-a mai putut spune nimic şi nici nu ştia ce să facă cu el. În spate a simţit că Nicoară i se alătură.

— Stăpâne, mergem acasă? Calul e afară.

— Nicoară, omule, dă-mi calul şi te du. O să vin şi eu.

A încălecat, a trecut dincolo de cetatea care-şi înălţa zidurile în lumina albă a lunii şi s-a lăsat în voia calului. Aerul rece îi biciuia faţa şi-i făcea bine, nu că i-ar fi potolit arşiţa care creştea în el, dar îl limpezea treptat: acum ştia bine şi temeinic că o uitătură şi numai o strângere uşoară de mână pot să te facă cel mai fericit, dar şi cel mai nefericit om din lume.

* *

În prima şi a doua zi de Paşti, bucuria a cuprins întregul târg al Sucevei. Era larmă mare, sunau trâmbiţele de pe zidurile cetăţii din faţă, vestind voia bună a domnului, băteau clopotele de la Sfântu Nicolae a Mirăuţilor, de la Sfântu Gheorghe şi de la alte lăcaşuri în semn de sărbătoare, răsunau sunete de cimpoi, de cobză, de ţimbale, era forfotă mare şi cu greu se putea răzbate spre inima târgului.

Luni, dincolo de cetate, pe platoul care se întinde spre miazăzi, au fost tocmite întrecerile între tineri. S-a ridicat un foişor pentru măria-sa şi ambele laturi ale foişorului au fost alcătuite din blăni mari de stejar şi de brad ca un fel de prispă. În dimineaţa acelei zile soarele a străpuns norii şi vântul i-a grămădit spre soare-apune, dincolo de obcini. Măria-sa îmbrăcat în haine de mare sărbătoare, însoţit de fratele său Petru şi de Ruxanda, văduva părintelui său Bogdan Vodă, a luat loc în foişor, iar marii boieri s-au rânduit cu jupânesele pe cele două laturi. Tinerii l-au întâmpinat pe domnul care era de o vârstă cu ei cu chiote de bucurie, după care au împins caii la pas şi când au ajuns aproape de foişor, au pus mai întâi piciorul, apoi genunchiul pe pământ în semn de închinăciune şi cinstire. Măria-sa a zâmbit şi le-a făcut semn cu mâna că pot să înceapă întrecerile. Demult nu s-a mai văzut atâta iscusinţă în călărie şi în mânuirea lăncilor ca în ziua aceea, iar printre cei care s-au străduit să-şi arate priceperea, un tânăr de optsprezece ani avea să dea dovadă de mare putere şi meşteşug. Şi a mai făcut tânărul încă un lucru mai puţin obişnuit în timpurile de faţă, care a stârnit plăcere unora, mânie prefăcută sau mirare altora: Înainte să-şi înfrunte potrivnicul cu lancea, şi-a strunit calul care juca nebuneşte pe picioare, întărâtat de zarva din jur, l-a cuminţit şi l-a supus puterii sale şi în buestru l-a apropiat de locul unde priveau marii dregători, s-a oprit în faţa pârcălabului Condrea, şi-a ridicat cuşma, privind-o ţintă pe jupâniţă Măgdălina, după care a ridicat capul şi lancea de care erau legate două panglici de mătase – una verde, alta de culoarea aurului, după care şi-a smucit calul şi a pornit-o ca o săgeată spre locui de unde trebuia să pornească în întâmpinarea adversarului.

Se spune că jupâniţa s-a făcut mai întâi stacojie, după care a apucat-o un fel de slăbiciune a inimii şi a trebuit să fie sprijinită de jupâneasa Nastasia, mama ei. Jupân Condrea ar fi încruntat sprâncenele şi ar fi pufnit mânios când a văzut îndrăzneala fără pereche a tânărului, iar jupâneasa Nastasia s-ar fi bătut cu palma peste gură: nu-şi închipuise că o să se petreacă asemenea faptă al cărei tâlc să nu-l priceapă în nici un chip. Unele jupâniţe şi jupânese din jurul familiei pârcălabului Condrea ar fi scos un uşor ţipăt de mirare, iar marii dregători ar fi mormăit în bărbile lor cuvinte de neînţeles.

Jupâniţa Măgdălina, mai mult moartă decât vie, a urmărit cu inima strânsă întrecerile şi în tainiţa sufletului s-a bucurat nespus când l-a văzut pe „nebunul ei”, cum l-a alintat în minte fără să ştie nici ea cum, că nu poate fi doborât de nimeni, că zvârle din fuga calului suliţa la ţintă şi săgeata aruncată de el n-a fost întrecută decât cu o palmă numai de doi inşi.

Şi tot acum a aflat cine este nebunul acela şi s-a bucurat în sine că e de neam mare. Însuşi Pârcălabul Condrea s-a mai îmblânzit când i s-a spus că Ion este fiul lui Cosma Moghilă, fost ceaşnic sub trei domni. Se trage deci din neamul vestit al Hudiceştilor, unul dintre cele mai vechi şi puternice din ţara Moldovei.

Ziua s-a încheiat cu un ospăţ dat de domn şi în timp ce vârstnicii se întreceau cu închinatul pocalelor, tinerii s-au prins în horă. Ion a cutezat să se prindă lângă Măgdălina şi în timpul danţului au putut să-şi vorbească. Pluteau ameţiţi de bucuria care-i cotropise, abia atingeau pământul cu picioarele, simţeau urcând din ei o putere care-i făcea mai uşori. Muzica şi danţul când legănat, când iute îi aţâţa şi mai mult. Era lesne pentru oricine să vadă, chiar dacă nu fusese de faţă la cele întâmplate de dimineaţă, că cei doi tineri – fata abia împlinise 16 ani – erau legaţi de o vrajă pe care nimeni nu putea s-o destrame. Când s-au despărţit, a însoţit-o până la părinţii ei, a făcut o plecăciune cuviincioasă, s-a mai uitat o dată la chipul Măgdălinei ca şi cum ar fi vrut să i se întipărească desăvârşit în minte, s-a întors spre pârcălab şi pârcălăbeasă şi a spus mai mult şoptit:

— Cer îngăduinţă domniilor voastre să nu mă alungaţi când oi veni la curtea voastră.

Pârcălabul n-a spus nici da, nici nu, iar pârcălăbeasa a plecat puţin capul în semn de rămas bun şi s-au dus. Acasă jupâneasa Nastasia, a început să-şi ispitească fata. Cum de s-a întâmplat una ca asta şi când. Fata ei cuminte să nu-i mărturisească nimic? Nu se poate ca totul să se fi iscat aşa, dintr-o dată, într-o împrejurare în care orice creştin trebuie să fie îndurerat. Cum? N-au apucat să-şi vorbească? Atunci cum să-i placă de un străin, despre care nu se ştie nimic? Doar e o fată cuminte şi cu creştere aleasă. Nu este urât? Da’ ce numai un bărbat chipeş e pe lume? Şi înainte de toate, chiar dacă este chipeş trebuie să-l cunoşti, să vezi ce purtări are. Şi ce dacă a arătat el mare meşteşug şi putere, un bărbat se cuvine să aibă şi alte însuşiri ca să fie vrednic de dragostea unei fete ca a ei. I-a vorbit abia în după-amiaza asta? Şi ce-a spus?

— Mamă, nu ştiu.

— Cum nu ştii?

— Toate se învălmăşesc în mintea şi în sufletul meu.

— Prostii.

— Înţelege-mă, mamă. Nici eu nu ştiu ce-i cu mine, dar niciodată n-am simţit ce simt acum.

— Adică ce simţi, fata mamii, înălţă glasul jupâneasa Anastasia.

— Nici eu nu ştiu, mamă.

— Vai de mine, se minună jupâneasa, da’ fătuca mamii, tu văd că nimica nu ştii. Cum vine asta?

Măgdălina îşi ridică privirea spre maicăsa şi ochii ei frumoşi şi cuminţi cerşeau înţelegere şi îndurare. Cu ce puteri să destrame şi să descurce ceea ce în inima ei se învolbura şi o cuprindea ca într-un vârtej care nu-i da timp nici să vadă, nici să înţeleagă ceva.

Pârcălăbeasa se uita la fiica ei şi nu-i venea să creadă. Copilul ei cuminte, fetiţa mamii pe care o crescuse cu atâta grijă şi pe care o îndrăgea atât de mult, să fie cuprinsă aşa, tam-nisam de un pârjol mare pe care-l întrevăzuse dumneaei, dar nu se aşteptase că se va abate aşa de năprasnic şi tocmai pe capul odorului ei.

— Ai, fătuca mamii, a putut să spună, şi purtată ca de furtună, a trecut în odaia în care era pârcălabul.

— Jupâne pârcălab, trebuie înlăturată primejdia, să plecăm, să facem ceva.

— Ce te-a apucat femeie? Nu ştii că mâine trebuie să fiu alături de domn, cu ceilalţi mari dregători?

— Bărbate, ascultă-mă! Primejdie mare!

— Dau tătarii, Nastasie?

— Îţi arde de şagă şi mie nu. Fata noastră e-n primejdie.

— Care primejdie, nevastă?

— Cum, tu n-ai văzut?

— Am văzut.

— Şi nu zici nimic?

— Ce să zic?

— Că trebuie să facem ceva, să-mi scap fata din mâna balaurului.

— Care balaur, Nastasie. Că o fi ăsta sau altul, nu tot o să ţi-o fure careva?

— Da’ jupâne pârcălabe, dar domnia ta aflat-ai ce-i poate capul nemernicului?

— S-a văzut astăzi.

— Da’, da nu s-a văzut că-i place băutura după cum am auzit-o pe nevasta vistiernicului Ieremia şi nici că-i plac prea mult muierile, cum spunea jupâneasa Marica, a lui Săcuian ceaşnic.

— Şi ce-ai fi vrut, Nastasie, să vină un călugăr să-ţi ceară fata?

Jupâneasa holbă ochii. Nu se aşteptase la asemenea vorbe din partea bărbatului ei. Trăise cu el o viaţă. I se părea mai mult aspru şi îndărătnic, gata să spună nu, chiar şi atunci când era vădit că trebuie să spună da. Şi acum? Izbuti să-l mai întrebe doar atât:

— Şi ce vezi bun domnia ta în toate astea?

Pârcălabul Condrea îşi mângâie barba, îşi potrivi mustăţile şi grăi rar, de parcă n-ar fi fost în odaia în care era şi jupâneasa Nastasia:

— Văd, nevastă, Başeul şi satele de pe el, văd turme de oi în poienile de la munte şi cirezi de vite pe valea Siretului a Prutului şi Viliei. Băiatul are fraţi, Nastasie, dar averea Hudiceştilor e mare.

Dacă ar fi căzut atunci trăsnetul între ei şi pe chipul pârcălăbesei nu s-ar fi citit atâta uimire. Îi venea greu să mai priceapă ceva. Nu-şi înţelegea nici fiica şi nu-l înţelegea nici pe bărbat Se pomeni zicând doar atâta:

— Doamne, apără-mă!