II.

Era pe la sfârşitul lunii aprilie. După câteva zile cu ploaie şi vânturi reci, soarele strălucea din nou iar pământul începuse să se zbicească bine în locurile mai înalte. Boierul Cosma Movilă, încă în putere deşi trecuse de cincizeci de ani, sta pe prispă, se bucura de căldura soarelui, se mai bucura că-l lăsaseră durerile de la încheieturi care nu-i îngăduiseră să meargă la Suceava, la chemarea domnului, şi-i făcea mare plăcere să simtă în preajma lui zvon de oameni aflaţi la muncă, sunet de tălăngi care urca spre sat din lunca Başeului, ciripit de păsări şi cloncănitul celor din curte, zumzetul de albine pornite să culeagă dulceaţa pământului din florile care se desfăcuseră peste tot.

Curţile boiereşti se aflau în marginea satului Hudeşti, moşia de baştină a Hudiceştilor, părintele şi moşii lui pan Cosma Movilă. În uricile pe care le-a primit de la domnii de la începutul veacului trecut, se spunea că acest sat şi altele, aflate în diferite ţinuturi ale Moldovei, erau sate vechi, pe care Hudiceştii le stăpâneau de la întemeierea ţării. Aşa se pomeneşte în uricul pe care l-a avut bunicul Petru Hudici de la Alexandru cel Bun, aşa se spunea şi în uricul lui Iaţco Hudici, tatăl lui Cosma, boierul nelipsit din sfatul lui Ştefan cel Mare timp de aproape 30 de ani, lucru ce nu se mai pomenise până atunci în Ţara Moldovei. Cosma Movilă se bucura de faima neamului său, unul dintre cele mai avute şi mai puternice. Neam din neam făcuseră parte din sfatul domnesc fie ca mari dregători, fie numai ca mari boieri de a căror pricepere domnii simţeau nevoia să se folosească. Şi asta nu era lucru rău, căci Hudiceştii, au fost întotdeauna cu mare credinţă faţă de domnii Moldovei. Boierul Cosma, căruia-i plăcea să fie numit după moda polonă, pan, ştia că şi numele lor cel adevărat nu era Hudici ci Hudescul, dar, în veacul în care încuscririle domnilor Moldovei cu domniţe aduse din crăia vecină erau o modă, mulţi îşi schimbaseră sfârşitul numelui ca să sune mai frumos atunci când duşi de năcazurile sau de treburile lor aveau să se mişte printre şleahticii rusneci de la Snyatin, sau de la Liov.

Cu el, cu pan Cosma, în loc de Hudici, a început să se numească neamul lui cu un alt nume, pe care îl căpătase domnia sa cu mare cinste în lupta de la Şcheia. Cum s-a întâmplat aceasta, tocmai se necăjea să-l lămurească acum pe boierul Maxin Udrea, care picase cu puţin timp înainte de amiază la curţile din Hudeşti. Luându-se cu vorba, din una în alta, ajunseseră la povestea asta pe care boierul Cosma n-o mai putea suferi. În tinereţă se mândrise cu isprava lui de la Şcheia, dar o povestise de atâtea ori că i se înăcrise. Ar fi tăcut şi acum, dar nu se putuse stăpâni când Maxin îl împunse cu o întrebare care i se păru nelalocul ei.

— Ce nu înţeleg eu, se mira Maxin, e povestea cu calul.

— Care cal?

— Calul lui vodă.

— Şi ce-i cu calul lui vodă?

— Se zice, aşa am auzit şi eu vorbindu-se, c-a pornit-o calul cu vodă în jos.

— Unde în jos?

— Asta te întreb şi eu pe dumneata şi te rog lămureşte-mă, cum vine asta.

— Şi ce se mai spune?

— Că a zăcut domnul printre morţi până la amiază şi abia atunci ai venit domnia ta şi l-ai scos dintre morţi şi l-ai pus pe cal, în timp ce alt boier, nu-i mai ţin minte numele, ar fi oblicit unde era duşmanul lui şi i l-a adus lui Vodă de grumaz şi acolo au pus de i-au tăiat capul, şi aşa a biruit Ştefan pe vrăjmaşii săi.

— Aşa se spune, Maxine?

— Aşa.

— Măi, ce ţi-e cu gura lumii! Acuma stai şi dumneata şi judecă, cum ar fi putut să stea lupta fără domn şi cum de n-a băgat nimeni de seamă că măria-sa, cel care se aflase mereu în fruntea a lor săi, s-a topit ca fumul din locul care-i era hărăzit?

— Care-i atunci adevărul, jupân Cosma?

— Lupta era fierbinte, de îmbe părţile. Hroiot venise în vreme de iarnă când toţi erau la căşile lor. Domnul a strâns degrabă oastea, câtă s-a putut şi i-a ieşit în întâmpinare, cum ştie toată lumea, la Şcheia. Duşmanul nu se lăsa răpus cu una cu două, cu toată vitejia a lor noştri şi domnul a trebuit să-şi îndemne oamenii să pornească cu şi mai multă inimă. Măria sa era în fruntea călărimii când a pornit a nu ştiu câta oară asupra duşmanului, şi în fierbinţeala luptei, calul măriei sale a fost săgetat în grumaz. Eu, ca aprod, mă aflam în preajmă. Mă porecleau „Purece”, pentru că eram scund, nu prea crescusem pentru ăi optsprezece ani ai mei. Şi mărturisesc că şi inima se făcuse în mine, de frică, tot ca un purece. Era prima bătălie cruntă în care am intrat cu adevărat şi nu mi-a fost uşor să văd cum cad capete şi cum să prăbuşesc în jurul meu oşteni cât bradul. Când a fost lovit calul domnului, s-a ridicat în două picioare, a nechezat ca un fel de ţipăt şi s-a prăbuşit. Domnul, de-asta zic eu că a fost mare, nu şi-a pierdut cumpătul şi a lunecat într-o parte, ca să nu-l prindă calul sub el. L-ar fi strivit şi atunci s-ar fi dus şi lupta, s-ar fi dus şi scaunul măriei sale în ciuda atâtor isprăvi şi vitejii pe care puţini domni le-au făcut, aşa cum le-a făcut măria sa Ştefan. Când l-am văzut pe domn că se ridică cu sabia goală în mână şi priveşte crunt în juru-i, am făcut o săritură cu calul şi într-o clipită am fost alăturea. Am pus piciorul pe pământ şi, ştiindu-l mic de stat şi că nu-i vreme de pierdut, m-am ghemuit în chip de movilă ca să se poată înălţa, şi măria sa a încălecat degrabă, şi de aici mi se trage numele cel nou, pentru că şi-n urice şi-n orice altă împrejurare, toată lumea-mi spune Movilă, aşa cum mi-a spus măria sa atunci şi până la moartea sa, după aceea. Aşa a fost acolo la Şcheia, iar ce băzneşte lumea îs numai vorbe de clacă.

Soarele se urcase în crucea cerului. Jupâneasa Teodosia i-a poftit pe cei doi la masă şi după ce s-au ospătat din bunătăţile pregătite de jupâneasă, s-au tras iarăşi afară, să stea la sfat tainic, aşa cum ceruse Maxin Udrea.

Jupân Cosma Movilă nu-l ispitise deloc pe oaspetele lui. Ştia că o să-şi dezlege singur desaga dacă avea ceva de spus. L-ar fi întrebat în legătură cu cele petrecute în luna lui aprilie, fapte năprasnice, care cutremuraseră Moldova.

Sfatul l-a început oaspetele. Şi ceea ce l-a mirat foarte mult pe boierul Cosma Movilă a fost jurământul straşnic pe care i l-a cerut Maxin Udrea, că nici o vorbă din cele spuse între ei doi nu vor ajunge în altă parte. Pan Cosma a jurat cum i-a cerut oaspetele şi acesta a început să se destăinuie:

— O să mă întrebi domnia ta, chiar dacă n-ai făcut-o până acum, de unde vin, încotro mă duc şi ce gânduri port cu mine. Drumul meu este de la Suceava spre cetatea Hotinului, iar rânduiala mea este să stau de vorbă şi să-i cerc pe cei mai de seamă boieri din părţile acestea de ţară, ultimul sfat având să-l fac cu cei doi pârcălabi de la Hotin, cu pan Grincovici şi cu pan Talabă. Domnia ta ştii ce s-a petrecut la curtea domnească din Hârlău, acum două săptămâni.

— Am auzit ceva, deşi veştile ajung mai greu până la noi. Nu înţeleg ce-a fost cu Arbure şi cu fiii săi.

— Asta n-o înţeleg mulţi dintre noi. Ştii şi domnia ta credinţa lui Arbure faţă de domnie.

— A fost ca un stâlp, iar pe măria sa Ştefăniţă, l-a crescut ca pe un copii al său. Şi acum, în loc de răsplată, i-a luat mai întâi dregătoria de portar al Sucevei şi nu după multă vreme, i-a luat capul, şi lui şi feciorilor săi.

— S-a făcut Arbure vinovat cu ceva faţă de domnul său?

— Nu s-a făcut.

— Atunci cum a fost cu putinţă una ca asta? L-au judecat şi l-au aflat vinovat?

— Nici asta nu s-a făcut.

— Atunci cum să-i ucizi, frate, pe cei mai de seamă oameni ai ţării, fără nici o socoteală?

— Asta a fost treaba unor nemernici pizmătăreţi. Li s-a părut că Arbure e prea puternic, că este prea înţelept şi pentru a nu-l umbri pe un domn tânăr, care abia acum a luat frâiele tării în mână, i-au cântat măriei sale la ureche vorbe pline cu venin, până l-au pierdut.

— Până nu faci foc, nu iese fum Maxine!

— Aşa este, dar Arbure era nevinovat. Ştiu bine ce spun. Cât a fost măria sa copil trebile ţării au căzut pe umerii lui Arbure şi ai boierilor din sfat şi nu se poate spune că a fost rău. I-am bătut straşnic pe tătari şi asta spre cinstea lui Petrea Cărăbăţ, vornicul Ţării de Jos. Am scăpat ţara de necazuri în anul în care Suliman sultan a luat Beligradul de la Unguri. Ne-am înţeles bine cu leşii şi solia lui Cârje la Jicmont craiul, a fost purtată cu multă cinste şi înţelepciune. Boierii şi-au dovedit destoinicia în toate trebile ţării. Dar măria sa, acum că a crescut, vrea să cârmuiască fără să ţină seama de meritele boierilor şi fără să le arate cinstirea şi recunoştinţa care li se cuvine.

— Poate că şi boierii vor cam multe, Maxine.

— Adică ce să dorească ei ca să-l supere pe vodă?

— S-au învăţat fără stăpân, cred eu, şi când stăpânul şi-a înţeles rostul, acum le vine greu.

— E dreptul lor, pane Cosma, să se bucure de putere, pentru că puterea domnului nu face nimic fără înţelegerea cu boierii.

— Eu nu zic Maxine ca domnul să se lepede de boieri, dar nici boierii nu trebuie să-l părăsească pe domn. Ăst an, când au fugit în Polonia boierii Isac şi Cârlan, se zvonea că cei doi, şi cu ei şi alţi mari boieri, s-ar fi gândit să ridice în scaun un alt domn, pe Petru, fratele nevârstnic al lui Ştefăniţă. Nu ţi să pare Maxine că a început boierilor noştri să le placă a creşte copii în scaunul Moldovei? E bine să fie ţara iară fără domn?

— Până ăst an n-a fost deloc rău.

— N-a fost, dar ţara fără un stăpân destoinic poate să treacă prin mari năcazuri.

— Un domn destoinic nu este tiran, nu poate să-şi întoarcă fata de la cei care sunt temelia tării.

— Maxine, de ce-a fugit Cosma Şarpe în Polonia?

— De frică.

— De frica cui?

— A domnului.

— Dacă n-avea nimic pe cuget, de ce să-i fi fost frică?

— Cosma Şarpe s-a gândit la binele boierilor şi dacă s-a gândit la binele boierilor înseamnă că s-a gândit la binele ţării.

— Hiclenindu-l pre domnul său şi punându-şi ţara în primejdie?

— Când îţi aperi capul şi cinul din care faci parte nu hicleneşti pe nimeni, pane Movilă.

— Din câte ştiu eu, Maxine, nimeni nu l-a ameninţat pe Cosma Şarpe şi nici pe alţii.

— Atunci, dacă spui domnia ta aşa, că nimeni n-a fost ameninţat, de ce au căzut capetele lui Arbure şi ale fiilor săi?

— Nu înţeleg nici eu ce-a fost cu Arbure, dar tare mă tem că prostia şi cleveteala unora şi faptele altora l-au pierdut pe unul dintre cei mai de seamă boieri ai ţării. Arbure n-ar fi pierit dacă toţi boierii i-ar fi fost cu credinţă domnului. Fuga unora, vorbele care umblă, în legătură cu alţii le-au dat apă la moară celor care-i pizmuiesc pe oamenii vrednici, cum a fost Arbure. A fost vreo legătură între Arbure şi Cosma Şarpe?

— Nu ştiu.

— A încercat domnul să se sfătuiască cu boierii săi?

— I-a chemat la Suceava de Paşti, dar nu s-a făcut nimic. Nici domnul n-a avut curajul să ia taurul de coarne, nici sfetnicii săi, Arbure, Săcuian paharnicul, Stârcea Stolnicul, comisul Căţelan, pârcălabii de la Neamţ, Costea şi Condrea, Negrilă, Grincovici sau Hrană spătar n-au îndrăznit să spună ce au pe cuget, ce gândeşte ţara şi ce trebuie făcut. Domnul a plecat la curţile sale de la Hârlău şi cu el au mers o parte din boierii din sfat. Fără să-i judece şi fără să spună ceva cuiva, Ştefăniţă l-a numit hiclean pe Arbure şi a pus să i se reteze capul. Cum era firesc, ceilalţi boieri s-au speriat şi mulţi se tem să nu cadă şi capetele lor. De aceea au început să se sfătuiască între ei ce trebuie făcut să scape de năpastă.

— Maxine, mă iartă că-ţi curm vorba, dar domnul n-a lăsat să se înţeleagă ce avea cu Arbure, că doară toată lumea ştie că acest boier l-a îngrijit şi l-a crescut pe palmele sale ca pe feciorul său?

— A umblat numai un zvon, cum că măria sa l-a bănuit pe bătrân că ar fi în legătură cu Petru pribeagul, cu Cosma Şarpe şi alţi pribegi.

— A fost numai o bănuială?

— A fost!

— Şi acum?

— De asta sunt pe drum şi mă aflu în faţa domniei tale. Eşti imul dintre cei mai mari boieri ai ţării. Puterea domniei tale este cunoscută, ca şi buna înţelegere şi legăturile pe care le ai cu unii boieri de peste hotar. Mulţi boieri îşi pun nădejdea în sfatul şi în puterea domniei tale.

— Şi anume, cine?

— Nu pot să spun numele tuturor. De-ajuns că sunt cei mai de seamă oameni ai ţării, cea mai mare parte dintre ei aflându-se în cele mai mari dregătorii.

— Cu ce le pot fi eu de ajutor?

— Toţi marii boieri doresc ca să fie unire între ei, spre binele ţării şi spre binele lor. Toţi gândesc că nu poate fi scăpare pentru capetele lor decât dacă se face o schimbare acolo unde trebuie.

— Şi pe ce se bizuie ei?

— Pe slugile pe care le au, pe banii lor şi pe înţelegerea dintre ei şi pribegi. Iar pribegii lucrează peste tot, în Ţara muntenească, în Transilvania, şi mai ales în Lehia.

— Li s-a făgăduit ceva?

— Craiul Jicmont a încuviinţat planurile făcute de ei şi a făgăduit sprijinul său. Cosma Şarpe a fost bine primit la curtea craiului, iar când domnul i-a cerut să-i dea prinşi pe Isac şi Cârlan, fugari în Polonia, craiul i-a răspuns că nu are ştire că cei doi s-ar afla pe pământurile care ţin de coroana lui. Semn că regele este alături de boieri şi ăst lucru trebuie să-i dea de gândit tânărului domn şi răilor săi sfetnici. Suntem mulţi, pane Cosma, şi datoria noastră este aceea de a ne apăra drepturile noastre. Nu se poate să nu câştigăm. De aceea te rugăm pe dumneata să stai cu toată puterea pe care o ai alături de noi şi dacă domnii te-au cam uitat demult pe la moşiile domniei tale, altfel va fi atunci când vom scăpa de năpastă.

— Eu nu am a mă plânge de nimeni, Maxine. Truda mi-a fost răsplătită cum se cuvine şi dacă omul este înţelept găseşte multe şi nebănuite bucurii şi în casa lui.

— Este cunoscută înţelepciunea dumitale, dar n-o să mă facă domnia ta să cred că unele lucruri pot fi uitate. Dacă toate s-ar fi făcut după voia părintelui domniei-tale, te-aş fi găsit, poate, acum la curţile din Mândreşti, pe apa Siretului şi nu aici. Cu ce-a răsplătit un domn mare şi bun, cum ne place să-i spunem, truda lui Iaţco Hudici? Părintele domniei tale a fost la Valea Albă şi a scăpat cu greu, după câte am auzit, cu rane multe pe trupul său. Şi în loc de răsplată s-a pomenit fără curţile de la Mândreşti, pentru că uricul vechi, prin care moşii săi căpătaseră întărire pe acel sat, a ars împreună cu tot ce se afla atunci în sat, când urdia turcească a trecut pe acolo. Asta-i recunoştinţa domnilor, pane Cosma. Iar ca să împiedicăm asemenea samavolnicii trebuie ca să ne unim noi cei mari şi să-l facem pe domn să ne respecte, nu să ne batjocurească, aşa cum o faci cu un om de rând. Cei mai mulţi dintre noi cred că acum este clipa cea mai prielnică. Dacă izbutim, nimeni nu ne mai poate pune jugul pe grumaz şi nici nu ne mai poate reteza capetile fără judecată. Trebuie să avem o ţară aşezată, iar domnul să nu lege şi să dezlege după pofta inimii lui. Pentru asta am venit la domnia ta. Dumnezeu să-ţi dea gândul cel bun ca să mergi cu cei de seama domniei tale.

— Ştiu eu, Maxine! Ce-mi spui tu sunt lucruri cu mare primejdie. Să nu uitaţi că ce vreţi voi să faceţi nu s-a mai întâmplat niciodată, după câte ştiu, în Ţara Moldovei. Şi încă ceva de mare însemnătate, de care iarăşi trebuie să se ţie sama: domnul nu este un boier ca mine sau ca altul, el este unsul lui Dumnezeu, domneşte prin puterea Celui de Sus…

— Ar fi aşa, jupân Cosma, dacă s-ar ţine de învăţăturile lui Dumnezeu. Dar domnul de acum nu e nici bun, nici drept, nici îndurător, ci un tiran însetat de sânge nevinovat şi tot la Carte se spune că cine scoate sabia de sabie va pieri.

— Nu este vorba nici de ce face domnul şi nici de ce scrie la Carte, Maxine, ci de ce crede ţara după ce l-a pomăzuit mitropolitul.

— Ţara suntem noi!

— Om fi, dar nu trebuie să-i uităm pe ceilalţi, care-s mulţi şi datori cu slujbă faţă de domnul lor tocmai pentru că el este unsul.

— Sunt mulţi, da’ prostime, fără mare tocmeală şi mai cu seamă se mişcă greu. Noi trebuie să fim uniţi şi să lucrăm iute.

— Maxine, eu n-am făgăduit nimic şi nu-ţi spun nici da, nici ba. Nu mă pot hotărî într-o clipită pentru că nici nu m-am gândit până acum la tot ce mi-ai spus. Ţi-am jurat că voi păstra numai pentru mine ce-am vorbit noi acum. Dar, Maxine, să fii cu mare băgare de seamă, căci noi, toţi am jurat mai întâi credinţă domnului, atunci când l-am ales şi s-ar putea ca primul jurământ să fie mai tare şi toată urzeala voastră să fie destrămată cu multă uşurinţă şi cu pierderea multor capete, oricât ar fi ele de sus-puse.

— Îţi mulţumesc şi pentru atât şi Dumnezeu să ne ajute. Rămâi cu bine pane Cosma şi cheam-o şi pe jupâneasă să-i mai mulţumesc încă o dată pentru masă şi buna primire ce mi-a făcut.

Jupâneasa Teodosia a venit degrabă la chemarea bărbatului, i-a plăcut felul cum i-a mulţumit jupân Maxin Udrea şi s-a mirat de graba mare care-i lipseşte pe cei de la Hudeşti de bucuria de a-l avea oaspete peste noapte şi în ziua următoare şi l-au petrecut cu privirea până ce a pornit-o pe drumul Hotinului, în sus, spre Darabani.

Jupâneasa Teodosia a ghicit că s-au petrecut lucruri deosebite din neastâmpărul care-l cuprinsese pe bărbat. A vrut să-l ispitească, dar Cosma s-a uitat aşa de înfricoşat la ea, încât a crezut că este mult mai bine să-şi vadă de-ale femeilor şi s-a strecurat, foşnindu-şi fustele, înlăuntrul casei. Rămas singur, pan Cosma a strigat să i se înfăţişeze logofătul său. În scurtă vreme, s-a înfiinţat un bărbat cu părul cânepiu, cu ochii albaştri, cu o mustaţă pleoştită la colţurile gurii în jos, nici prea înalt, dar nici mărunt, bine legat. Călca repede şi apăsat ca cel care-şi cunoaşte puterea trupească şi sufletească.

— La porunca domniei tale stăpâne, a glăsuit scurt, fără să-şi plece privirea Ioan Blândul.

— Blândule, mâine o pornim la Brăscăuţi şi la Hreţeni, de aici vom merge la Verbia şi Cobăliia, pe Jijia în jos, vom cerceta apoi bălţile şi iazurile de la Prut şi o să ne repezim la Todireni. Grijeşte-te căci mâine o pornim la drum lung.

A strigat straşnic spre odăile femeilor şi când s-a ivit jupâneasa, înfricoşată, a mormăit, parcă ceva mai îmbunat:

— Teodosie, să pregăteşti cele de trebuinţă. Mâine plec cu logofătul meu ca să cercetăm satele, turmele şi cirezile pe care le avem aici, în Ţara de Sus.

— Să vină Ion, a tunat boierul şi băiatul lui cel mare, care o pornise de dimineaţă să bată dealurile cu păduri dinspre Mlenăuţi, celălalt sat al Movileştilor, trup din moşia de baştină, a neamului, i s-a înfăţişat spre sară supus şi îngândurat.