XXIV.
Lăpuşneanul a avut răgazul să fugă la Huşi unde-şi trimisese nevasta şi copiii ca să-i ferească de primejdie. A izbutit să strângă de iznoavă o nouă oaste, dar Despot a fost mai tare. Şi era mai tare pentru că toţi marii dregători ăi ţării se aflau acum în tabăra veneticului. Numai Andreica stolnicul, un bărbat prea frumos la înfăţişare, cum îl zugrăvea un om al vremii, a rămas credincios fostului domn. Era ca şi cum nu se întâmplase nimic, atunci când Despot şi-a adunat primul sfat. Erau toţi de faţă şi în aceleaşi dregătorii: Ion Movilă, Barnovschi, Ion Moţoc, Spancioc, Văscan Movilă, Stroe vistierul şi Ştefan Tomşa, om mare la trup, cu voce groasă şi având o putere care-i uimea pe oameni. Poate străinii de lângă domn, căpitani tocmiţi de el din îndepărtata Francie şi până în Lehia vecină, arătau că totuşi este vorba de o domnie nouă. Şi s-a arătat Despot la început blând şi cu dreptate faţă de toată lumea. Negustorii căpătaseră libertate de a se mişca în voie încotro doreau, boierii nu mai erau asupriţi, iar mulţimea i-a fost recunoscătoare atunci când s-a aflat că n-a primit să ridice darea ţării către Poartă cu 20 000 de galbeni aşa cum i-a cerut-o Ferhat aga, capugiul, care i-a adus steagul de domnie.
A încercat să-l împace pe craiul Lehiei pentru încălcarea hotarului când şi-a trecut călăreţii în Moldova. A trimis soli la Viena şi a primit din partea împăratului Ferdinand mari făgăduieli că va fi sprijinit cu bani şi cu oameni pentru a lupta împotriva necredinciosului. Nevolnicia lui Ianăş Jicmont din Transilvania l-a făcut să nutrească nădejdea că această ţară o va putea trece în stăpânirea sa şi le vorbea cu patimă boierilor despre planurile sale de a reface Dacia, patria cea străveche a neamului nostru. Spancioc, boier tânăr şi vrednic, care se arătase înflăcărat de planurile mari ale Despotului, era trimis cu 7 000 de oameni spre trecătorile munţilor. Secuii, la rândul lor, repezeau soli ca să se-nchine Despotului şi să-i ceară ajutor împotriva grofilor care le răpeau libertăţile întărite de Matiaş craiul.
În taină, fuseseră trimise solii şi dincolo de Milcov, în cealaltă ţară românească. În ultima zi a lui april, la curţile domneşti din Suceava au fost chemaţi dregătorii şi marii boieri ai ţării. Când s-au adunat cu toţii, au coborât din casele domneşti Despot, îmbrăcat în haine strălucitoare, iar în urma lui păşea solul lui Petru, domnul muntenesc. Solul s-a închinat domnului şi, în puţine cuvinte, a arătat rostul venirii sale, după care i-a înmânat lui Despot scrisoarea autografă a voevodului Petru. Despot, la rândul său, i-a dat scrisoarea lui Giurgea grămăticul care a citit-o cu mare glas. Cuprinsul scrisorii i-a uluit pe cei de faţă. Se vorbea de înfrăţirea dintre cei doi domni şi de legătura de sânge ce ar urma să se înfăptuiască prin căsătoria lui Despot cu sora lui Petru. Nu era vorba de o căsătorie oarecare. Cei doi voievozi se legau ca după moartea lui Petru, Despot să moştenească şi scaunul Ţării Munteneşti. Oamenii au simţit cum ceva cald năvăleşte spre inimă şi din piepturile lor au izbucnit vorbe de slavă pentru domnul lor. Când s-a făcut linişte Despot s-a ridicat din jeţul său, marele logofăt Ion Movilă a păşit înainte, urmat fiind apoi de domn şi de ceilalţi boieri şi s-au făcut jurăminte straşnice pe o cruce de aur şi pe sfintele Evanghelii.
A urmat apoi ospăţul dat de domn şi a fost mare veselie, cum rareori s-a văzut. Ion Moţoc şi Avram din Bănila erau trimişi la Târgovişte ca s-o peţească pe mireasă în numele lui Despot şi peste o lună cei doi se întorceau cu icoana pe care era zugrăvit chipul domniţei munteneşti şi inelul fecioresc făcut din peruzele.
Chipul logodnicei era ademenitor şi domnul a hotărât nuntă în ziua de Sântămăria mare. Ion Movilă primea poruncă să trimită solii ca să-i cheme ia acea nuntă pe măria sa împăratul nemţesc, pe riga spaniol, pe craiul Maximilian şi pe craiul Lehiei, pe preasfinţia sa Nicolae Olahul, pe ducele Olbricht al pruşilor şi pe mulţi alţi mari nobili şi şleahtici de prin ţările de prin prejur.
Lui Ion i se părea că visează. Era oare cu putinţă să se înfăptuiască toate planurile atât de măreţe pe care le izvodea mintea neostoită a acestui Hericlid Despotul?
Îndată după întoarcerea lui Moţoc şi Avram din Bănila, sosea la Suceava boierul muntenesc Socol. Aducea în dar domnului doi cai arăpeşti, un vestmânt de mire lucrat numai din fire de aur, o cucă plină cu pietre scumpe şi un sac cu bani de aur şi de argint. Acest boier îi cerea lui Despot să binevoiască să întârzie puţin nunta până la 14 ale lui octombrie, când Pătru avea să facă şi el nunta cu Elena Cherepovici, fata unui mare nobil din Transilvania. Domnul Ţării Munteneşti ar mai fi dorit ca cele două nunţi să se facă odată şi în acelaşi loc, acolo unde se va socoti că este mai potrivit.
De câteva luni de zile de când Despot a luat domnia, Ion trăieşte parcă ar fi purtat de o furtună. Nu mai are timp pentru sine nici pentru ai săi. Toată vremea, de dimineaţă până noaptea, priveghează întocmirea scrisorilor pe care solii trebuie să le ducă în Lehia, la împăratul nemţesc, la Poarta sau la riga Maximilian. Pe lângă noul domn se află acum oameni cu multă carte. Ioan Zomăr, Martin Literatul, diaconul Dimitrie (care ştia atâtea limbi) se îngrijeau mai mult de şcoala de la Cotnari sau de întocmirea bibliotecii domneşti. Erau trimise scrisori şi către alţi învăţaţi din Hispania, Germania şi oricare altă ţară ca să vină în Moldova. Despot a socotit cu destulă înţelepciune că e bine să nu-i îndepărteze pe cei mai de seamă oameni ai ţării. I-a păstrat pe toţi în dregătoriile lor şi Ion a înţeles că oricât de îndrăzneţ era Heraclidul, tot se temea de ceea ce el, Movilă şi alţii de o seamă cu el, socoteau că este temeiul ţării. Atâta vreme cât toate au mers destul de bine, după făgăduielile şi înţelegerile ce avuseseră loc între boieri şi Despot, când acesta se afla la curtea Lăpuşneanului, dar şi după aceea până să ajungă domn, Despot n-a avut de ce să se teamă. Iar până la mijlocul anului 1562 toate s-au petrecut după gândurile şi planurile făurite de domn spre mulţumirea tuturor.
Şi mai puţin a câtorva dintre oamenii lui Lăpuşneanu. Acesta plătise bine şi făgăduia mari daruri celor care-l vor ucide pe venetic. Husărelul Voinea a fost prins uneltind ca şi marele vameş Nicoară şi împreună cu ei alţi cinci boieri. Un popă a fost jupuit de viu. Prinşii au fost trimişi lui Laschi, să-i păstreze el la Hotin.
A venit după aceea rândul lui Andreica, fostul stolnic sub Lăpuşneanu. Un bărbat frumos, cum puţini se văd. Îi ardea de domnie. Spunea în gura mare că i se cade lui a fi domn şi nu unui venetic. Dacă tot nu mai foloseşte la nimic că te tragi din os domnesc, de ce n-ar fi el, Andreica, domn. De Sf. Gheorghe, Despot a cerut mitropolitului şi episcopilor de Rădăuţi şi de Roman să-i citească molitva, după obicei. Şi când a ieşit din biserică, o ceată de oameni, să fi fost ăl mult şase sute de oameni, au cerut cu glas mare să fie ucişi trădătorii şi uneltitorii. Cei care strigau erau târgoveţi şi meşteşugari oploşiţi în târgul Sucevii, străini de neam şi mulţi dintre ei împărtăşind credinţa eretică a Despotului. Căci mergea el la bisericile noastre, dar nu din toată inima, fiindcă în cugetul său tot eretic rămânea. Închinându-se în faţa glasului mulţimii, a pus să fie ucişi toţi cei care se ridicaseră împotriva domniei, mai puţin pe Sima vistierul, pe care cu greu l-au scăpat marii dregători de la moarte.
Dar, socotea Ion, n-a fost domn a cărui domnie să se scurgă lin. Mereu se găsesc oameni care-şi pun capetele, numai să aibe loc o schimbare, al cărui rost nici ei nu-l cunosc prea bine. Către boierii ceştilalţi, Heraclid a arătat bunăvoinţă şi s-a purtat cu grijă faţă de ei. I-a dăruit el însuşi şi chiar de puţină vreme, s-au făcut scrisori către riga Maximilian, al căror cuprins l-a aflat marele logofăt în mare taină de la Belsius, omul rigăi de legătură cu Despot, prin care se cereau nişte cupe scumpe pentru el, pentru Barnovschi, Moţoc, Spancioc şi vistierul Stroe, iar pentru Avram din Bănila se cerea o haină de damasc.
Iată deci, că ei, cei mai mari dregători ai ţării, care-l sprijiniseră pe Despot ca să ia domnia, se bucurau de cinstire şi nu aveau nici un motiv de nemulţumire. Dimpotrivă.
Ţara nu era ameninţată de nimeni, anul era bun şi bogat în toate, iar domnul şi cei din jurul său se pregăteau de nuntă. Cele mai nemulţumite dar şi cele mai harnice, erau jupânesele care se plângeau că vine o asemenea clipă în care ele vor cunoaşte cea mai mare umilinţă din viaţa lor: nu vor avea ce să îmbrace, cum se cere în asemenea împrejurare, din care pricină au luat cu asalt dughenele neguţătorilor, iar aceştia, la rândul lor, ca să nu rămână de ruşine, au cerut de la soţii lor aflaţi în alte târguri, ţesăturile de preţ pe care le cereau cu atâta străşnicie jupânesele. Era zarvă mare şi femeile nu mai pridideau cu cusutul, cu făcutul şi desfăcutul cuferelor, căci toate doreau din toată inima să fie frumoase aşa cum n-au fost niciodată şi fiecare în parte dorea să fie mai presus decât celelalte…
* *
Norocul omului este schimbător ca şi vântul. Vorba asta i-a spus-o Ion răposatului domn Petru Rareş în cetatea Ciceului şi domnul de atunci a zâmbit trist. Îi venea marelui logofăt să spună aceleaşi vorbe şi domnului de acum, dar pentru asta ar fi trebuit să fie între ei o asemenea legătură sufletească încât ele să nu producă nici o stinghereală. Dar Ion nu-l mai simţea alături pe Heraclid. Nebunia stârnită de planurile îndrăzneţe ale Despotului se destrămase în întregime. Omul era tot atât de vioi la minte, era plin de putere şi trupul lui nu cunoştea o clipă astâmpărul. Neîmplinirea unor planuri făcea să se nască altele care nu erau mai puţin ademenitoare decât cele de dinainte.
Cu toate acestea, marele logofăt simţea că norocul şi-a întors faţa de la Despot. Dar nu era numai asta. Norocul se poate schimba, însă oamenii nu mai credeau în el. Asta o gândeau cei cinci oameni care se strânseseră în casele sale din Suceava. Erau de faţă Moţoc, Avram din Bănila, Spancioc, Ştefan Tomşa şi călugărul Azarie. Cel din urmă venise în mare taină, din partea mitropolitului. Aveau cu toţii feţele încordate. Îşi dădeau seama că de cele ce pun ei la cale acum, atârna în primul rând viaţa lor şi, în al doilea rând, soarta ţării.
Ion, ca cel mai în vârstă şi mai cumpănit în toate, le-a cerut să gândească bine la ceea ce au de făcut. Despot avea alături de el numeroşi străini care-l puteau feri de orice primejdie. De aceea, să se chibzuiască cu mare grijă fiecare faptă. Nu, pe întâmplare sau pe noroc trebuie să pună temei, ci pe oameni.
— Stau şi mă-ntreb, a tunat Ştefan Tomşa, un om mare la trup, vânjos, cu o faţă plină, ochi mici şi vioi, fruntea nu prea înaltă, gură cu buze cărnoase pe care-şi aruncau umbra fuioarele mustăţilor ale căror vârfuri treceau de linia fălcilor, cum de am ajuns aici! De ce ne-am înşelat noi în alegerea noastră! Nu era mai bine să-l fi lăsat pe Lăpuşneanu în pace, sau dacă era să-l schimbăm pe acel tiran, măcar să fi ales un altul, mai aşezat, un om al nostru…
— Nu depind toate numai de voinţa şi de judecata noastră, i-a răspuns Ion. Toţi aţi dorit o schimbare şi el v-a făgăduit-o. Am crezut în cele spuse de el şi faptele au arătat, până la o vreme, că cele plănuite de el îşi aflau împlinirea. Când l-am ales pe Lăpuşneanu, Moţoc ştie că a fost de faţă, ne-am gândit că vom scăpa ţara de turci, legându-ne cu mare credinţă faţă de riga Lehiei. N-am izbutit nimic şi se ştie de ce. Cu Despot ne-am legat nădejdea de împăratul Ferdinand. El, Despotul, ne-a făgăduit că va primi tot sprijinul de care are nevoie ţara noastră de la împărat. Aşa i se făgăduise şi lui şi toate au mers pe acest făgaş până la începutul verii când între împărat şi sultan s-a ajuns la înţelegerea de la Praga.
— Nu-i vorba numai de asta, a grăit Moţoc.
— Ai dreptate, i-a întors cuvântul Ion, dar de aici a pornit răul cel mare. Câtă vreme Despot s-a bucurat de sprijinul împăratului noi am fost mulţumiţi.
— Nu poţi să spui că pierderea Hotinului ne-a mulţumit, s-a repezit Tomşa.
— Ştiu că nu ne-a mulţumit, dar nici îndureraţi n-am fost. Cetatea a fost zălogită pentru banii luaţi de la Laschi. Întorcea Despot banii, noi puneam iarăşi stăpânire pe ea.
— Mă rog domniei tale, cui îi este îngăduit să pună la mezat părţi din trupul ţării?
— Ai dreptate, numai că atunci când a făcut-o nu s-a împotrivit nimeni. Am tăcut cu toţii, iar darurile şi cinstirea care ne-a dat-o ne-a făcut să stăm alături de el.
— Ne-am adunat ca să ne punem cenuşă-n cap? a întrebat cu prefăcută nevinovăţie Avram.
— Nu de asta, a zâmbit Ion, dar e bine să ne ştim şi păcatele.
— Ale ereticului sunt nesfârşite, a mormăit în barbă Azarie.
— Sunt, dar nu păcatele lui ne îngrijorează cel mai mult. Ochii călugărului au strălucit. Ion i-a făcut însă semn că nu şi-a sfârşit vorba. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze este însă altceva şi am să vă destăinui îndată. După înţelegerea dintre împărat şi sultan nu s-au rupt legăturile Despotului cu riga Maximilian sau cu Ferdinand, dar prietenia lui cu nemţii nu-şi mai are nici un rost atâta vreme cât ea nu înseamnă încuviinţarea şi sprijinirea planurilor lui Despot de a ne ridica împotriva păgânului. Simţindu-l părăsit, sultanul şi Lăpuşneanu prin oamenii săi, încearcă să-l surpe pe Despot. Banii, sfaturile, care atunci când vin dintr-o anumită parte înseamnă poruncă, intrigile ţesute cu mare meşteşug l-au făcut pe domnul muntenesc să nu-şi mai dea sora după Despot.
— Cum se poate? s-a răsucit Tomşa, şi pe faţa lui ca şi pe feţele celorlalţi se vedea că ştirea a produs mare mirare.
— Şi Despot ce-a spus? a întrebat Avram.
— Despot n-a spus nimic. A căzut pe gânduri, a tăcut. Ce-a mestecat în capul lui, ce s-o fi sfătuit cu oamenii săi n-am aflat. Ce ştiu e că, la puţine ceasuri de la ruperea logodnei, mi-a cerut să-i aleg sol şi să-i fac cărţile de trebuinţă ca să fie trimis în Lehia.
— Pentru ce?
— Asta este vestea pe care vroiam să v-o aduc la cunoştinţă. Despot doreşte să ceară mâna fiicei lui Zborovschi, castelanul Cracoviei.
— Nu se poate, a tunat Tomşa.
— Îşi bate joc de noi? s-a mirat Spancioc. Mireasă străină ne trebuie nouă?
— Trebuie să ne împotrivim, a fost de părere Moţoc.
— Este uşor de spus, greu de înfăptuit, a fost de părere Tomşa. Despot are cu sine călăreţi şi pedeştri străini care nu-l părăsesc o clipă. Nouă ne trebuie cu mult mai mult decât are el, daca vrem să-i stăm împotrivă.
— Iertaţi-mă boieri că îndrăznesc să-mi spun şi eu părerea. Ne-am sfătuit între noi călugării şi după aceea s-au sfătuit şi capii noştri. Nu este greu să ne punem de-a curmezişul planurilor acestui eretic. Prin preoţi ştim că toată ţara este împotriva lui din două pricini mari: una că nu mai ţine legea noastră şi până acum nu s-a pomenit domn în Ţara Moldovei care să nu împărtăşească legea ţării.
— Bine, cuvioase, l-a întrebat Tomşa, dar Despot merge la biserică!
— Asta numai de ochii lumii. Pentru că vedeţi şi domniile voastre cum a adus pe lângă el eretici şi cum a făcut chemare ca asemenea oameni să vină din toată lumea aici, la noi, unde se vor bucura de ocrotirea lui. Făţărnicia lui nu mai cunoaşte margini. La început s-a arătat blând şi urând nedreptatea, dar n-a trecut multă vreme ca să dea pe faţă otrava ascunsă şi rea pe care o avea în inimă. N-a trimis el la turc oameni care să se plângă de Lăpuşneanu că a schingiuit şi a ucis zece mii de oameni? Şi, acum? Nu face şi el ce-a făcut Lăpuşneanu, când a văzut că nu este iubit? Şi vă mai întreb, cu îngăduinţa domniilor voastre, cum poate un om ca ăsta să fie iubit? Ca şi pe mulţi alţii l-a stricat şi pe el lăcomia cea mare. Vrea aur şi neavând de unde să-l ia, pentru că el vrea să se îmbogăţească, aşa, cât ai bate din palme a aruncat asupra oamenilor dări grele, cerând de la fiecare casă un galbin peste darea obişnuită. De unde să ia oamenii galbini? Şi nu s-a îndurat măcar de sărăcime! N-are omul o bucată de pâine pentru copii şi el cere aur.
Nu s-a mulţumit numai cu atâta. Ca un al doilea Baltazar, neiubindu-i nici pe călugări şi nici mănăstirile, a adunat la sine, înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobite cu mărgăritare ale sfintelor icoane ca să facă bani. Pentru toate răutăţile lui l-am blestemat şi noi, iar ţara fierbe de nemulţumire împotriva unui asemenea domn.
— Stoarce ţara, a fost de părere Spancioc, şi nu numai că nu-i este milă de nimeni, dar se gândeşte să încalce vechile datini şi să ne pună şi pe noi, pe boieri la dări, în rând cu mişeii!
— Prin felul în care se poartă, a cuvântat iarăşi Ion, a izbutit să-i ridice pe toţi locuitorii ţării împotriva lui. Sunt fapte pe care le vedem, le simţim şi le cunoaştem cu toţii. Ce trebuie să facem însă, noi acum pentru a ne pune pe noi şi ţara la adăpost? A pierdut sprijinul împăratului nemţesc caută acum prin însurătoare să-şi găsească oameni cu greutate în Lehia ca să-l poată ajuta la nevoie. Trebuie să facem în aşa chip încât puterea lui să nu crească, ci, dimpotrivă, să scadă.
— Eu cred, a spus Moţoc, că cel mai bun lucru e să-l împiedecăm s-o ia pe fata lui Zborovschi.
— Şi, mă rog, cum o să facem una ca asta? a întrebat Tomşa.
— Trebuie să găsim un om de încredere pe care să-l trimitem la castelan şi odată ajuns în faţa acestuia, să-i arate că puterea lui Despot este numai o închipuire. Un asemenea om, şi-a continuat vorbirea Moţoc, trăieşte mai mult amăgindu-se. El nu vede ce se petrece în jurul său, nu-şi dă seama cât rău face tuturor şi urmăreşte împlinirea unor năluciri născute din mintea lui cea bogată, dar care n-au nici un temei şi nici nu se vor împlini în fapt.
— Ce s-a spus aici, a cuvântat iarăşi Azarie, sunt numai lucruri plăcute celui prea înalt. Mitropolitul se va bucura când îi voi spune tot ce s-a vorbit şi trag nădejde că nu voi uita o vorbă. Numai că preasfinţia sa ar dori, din câte a înţeles mintea mea cea proastă, ca să se facă mai mult decât cele hotărâte acum. Împiedecarea unei căsătorii nu va duce la izbăvirea ţării. Nu uitaţi, domniile voastre, că nici pământul nu mai poate răbda atâta răutate, necum locuitorii obidiţi ai ţării acesteia.
— Cuvioase, l-a întrerupt Ion pe călugăr, a cărui înflăcărare creştea pe măsură ce vorbea, nu se pot înfăptui prea multe dintr-odată. Suntem lămuriţi acum noi cei de faţă ce avem de făcut. Urmează ca fiecare în parte să afle care oameni împărtăşesc gândurile noastre. Nu este de-ajuns că toţi locuitorii ţării sunt nemulţumiţi. Trebuie ca nemulţumirea lor să găsească anumiţi oameni care să fie în stare s-o schimbe într-o putere care să-l poată înfrunta pe Despot şi pe oamenii săi. Va trebui, însă, înainte de toate, să câştigăm şi bunăvoinţa şi înţelegerea unor capete încoronate.
— N-aveţi nevoie de alţii, pentru că vă va sprijini ţara! a îndrăznit Azarie.
— Este ţara alături de noi, dar de vom pierde, vor cădea întâi capetele noastre, i-a răspuns Ion călugărului. Trebuie să câştigăm bunăvoinţa unui domn creştin, ca să ne ajute să scăpăm ţara de păgân. Asta am dorit-o când l-am ales pe Lăpuşneanu, şi n-am izbutit. Am crezut în făgăduielile Despotului şi el ne va duce de râpă. Trebuie să încercăm încă o dată pe lângă împărat, pe lângă craiul Lehiei. Nu se poate să nu înţeleagă până la urmă că interesul nostru este şi al lor, că asupritorul nostru este duşmanul lor. Trebuie să lucrăm cu grijă dacă vrem să izbândim. Să chibzuim cu toţii şi Dumnezeu să ne lumineze calea pe care ar trebui să păşim pentru mântuirea noastră, a tuturor.
* *
Boierii, cum sunt boierii, nu pricepeau mersul lucrurilor decât pe calapodul minţii lor. Aşa se face că după Anul Nou, 1563, când Despot a mers la Hotin ca să ia cetatea din mâna oamenilor lui Laschi ca să pună pârcălabi pe Văscan Movilă şi pe Avram din Bănila, răzăşii din ţinuturile apropiate din Ţara de Sus, care veniseră să se înfăţişeze cu armele şi cu caii lor, aşa cum o cere obiceiul, au îndrăznit ceea ce boierii nici cu gândul nu visaseră. În timp ce Despot a purces călare prin faţa rândurilor acestor oşteni ai pământului, „a fost înconjurat pe nesimţite de norodul de ţărani care l-au smuls dintr-ai săi, încât se putea vedea cu mare uimire că a rămas aproape singur cu unul sau doi slujitori printre multe mii de ţărani. Aceştia îl urmăreau cu strigăte supărătoare cerându-i să oprească plata neobişnuită până atunci a acelui galben de aur”.
Despot, deşi a simţit cum îi îngheaţă spinarea, nu şi-a pierdut cumpătul. Vina a aruncat-o pe seama lui Barbovschi, pe care toată lumea îl credea sfetnicul de taină al domnului şi pe preasfinţia sa, mitropolitul ţării, Grigorie Roşca. Aceştia doi l-au sfătuit să pună acea dare. Iar ţăranii nu s-au sfiit să-i ceară domnului pe cei doi ca să-i judece şi Despot le-a făgăduit că le va îndeplini cu mare plăcere această dorinţă. Numai aşa l-au lăsat să plece în cetate, unde şi-a revărsat mânia asupra dregătorilor şi căpitanilor care l-au părăsit într-un chip atât de ruşinos ca să fie umilit de o adunătură de mişei. Şi nu pricepea de unde au oamenii aceştia atâta îndrăzneală.
După această întâmplare nemaipomenită, Barbovschi i-a căutat el pe cei care nu-l mai iubeau pe Despot şi trecerea lui de partea acestora a însemnat un mare câştig pentru ei, dar şi o mare pierdere pentru Despot.
* *
O ţară nu poate fi schimbată din temelii cu uşurinţa cu care schimbi un veştmânt. Oricât de bine ar fi întocmite planurile, oricât de isteaţă este mintea celui care le-a înfăptuit şi oricâtă îndârjire ar pune acesta pentru împlinire, strădania lui va rămâne zadarnică dacă nu va avea de partea, lui toată lumea. Despot îi avea pe toţi împotrivă-i. Ion vedea acest lucru, nemulţumirea începuse să se arate făţiş. Oamenii nu se mai sfiau de nimeni. O primă izbândă a boierilor potrivnici a fost zădărnicirea căsătoriei lui Despot cu fata lui Zborovschi. Tot boierii au fost aceia care şi-au trimis oameni la Poartă ca să-i îndemne pe viziri să-i ceară lui Despot slobozirea mercenarilor aflaţi în preajma lui. Au venit şi asemenea cereri. Din pricina „sfaturilor” primite de la Poartă, dar şi din lipsă de bani, domnul a trebuit să se lipsească de unii dintre oamenii pe care se sprijinea puterea lui. Douăzeci şi cinci de asemenea oşteni cu platoşe au fost sloboziţi, iar căpitanul franţuz Petru Rusel a plecat el singur când şi-a dat seama că de la un asemenea stăpân nu te poţi aştepta la cine ştie ce pricopseală.
Laschi, la rândul său, supărat pe Despot pentru că-i luase Hotinul şi nici datoria nu şi-a împlinit-o, cum a venit vara, a şi început să strângă oameni. Toţi cei plecaţi de la Despot i-a luat el pe plată şi tocmeşte oameni de nădejde în Lehia şi în Ungaria de Sus. Asta nu-i bine, gândeşte Ion, şi ca el gândeau şi capii boierilor care doreau să scape de domn. Laschi, după câte aflaseră ei, năzuia să ia domnia Moldovei. Şleahticul leah înnebunise? Credea el că această domnie o poate lua oricine? Despot izbutise pentru că au fost ei, marii boieri, de partea lui. Altfel…
Despot a aflat de planurile fostului prieten şi caută şi el să-i câştige pe unii şleahtici care să-l poată împiedica pe Laschi să făptuiască ceva. Ion, găsindu-se în preajma domnului, a aflat la timp că acesta l-a momit pe Procopie Sieniavschi, frate cu palatinul Rusiei. I-a făgăduit şleahticului şapte mii de galbeni, dacă-l va ajuta la nevoie, iar Procopie, pentru atâta bănet s-a arătat gata să-i vină în sprijin.
Despre Dumitraşcu Vijnovieţchi nu se ştie prea bine ce doreşte. Se spune că Laschi ar fi vrut să-l atragă de partea lui, alţii spun că cneazul ar vrea să fie el domn, pentru care treabă a şi început să strângă oameni.
Boierii cei mari au ţinut sfat şi nu s-au dumirit nici ei ce-ar trebui să facă în asemenea împrejurări. Să-l lase pe Despot în pace, nu mai era de suferit. Cum domnul vroia să trimită o solie în Lehia ca să câştige prieteşugul şi alianţa craiului Jicmont-Augustul, au fost aleşi pentru asemenea treabă Ion Moţoc, Barnovschi şi Avram din Bănila. Erau cei mai de seamă boieri ai ţării, iar alegerea lor fusese făcută pentru a-i arăta craiului cinstirea ce i se cuvenea. Despot nu bănuia că cei trei vor purta şi o solie a lor, aparte, numai că răspunsul dat de crai solilor a fost o dezamăgire. Jicmont-Augustul le cerea boierilor să stea liniştiţi. El le-a arătat că mai înainte cu doi ani îi sfătuise să nu-l alunge pe Lăpuşneanu, iar ei, drept răspuns, l-au chemat pe Despot. Acum iar sunt nemulţumiţi? Măria sa nu se poate amesteca pentru că are pace cu Turcul, iar Despot, alesul lor, a primit steag de la Poartă. Ar fi bine ca să se păstreze liniştea la hotare. Craiul nu va îngădui oamenilor săi să se amestece în treburile Moldovei, iar boierii ce fac, o fac pe răspunderea şi pe capetele lor.
Împăratul nemţesc când i s-a arătat ce vor boierii noştri, n-a spus nici că-i bine, nici că-i rău. Când erau turburaţi cu toţii, căci nu ştiau încotro s-o apuce şi cum este mai bine să înceapă lucrarea lor, Ion Movilă a venit cu vestea că Pavel Săcuiul, cel pe care Despot îl pusese pârcălab la Suceava, i-a cerut domnului învoire să meargă la căşile sale din Caşovia să-şi vadă nevasta şi copiii. I s-a dat îngăduinţă, iar în locul lui, Despot l-a pus pe Pătru Divoe, ungurul. Atunci, au hotărât cu toţii să-l aleagă pe Tomşa drept căpetenie. Era în puterea vârstei şi om de nădejde. Viteaz neînfricat, nu se da în lături de la nimic şi nu se lăsa până nu izbândea în lucrarea pe care a început-o. Ion s-a simţit prea bătrân ca să-şi ia pe cap o răspundere atât de mare, aşa că alegerea făcută de el asupra Tomşii a fost încuviinţată şi de ceilalţi boieri.
La începutul lui august, fuioare de fum s-au ridicat pe culmile de dincolo de Prut, iar călăreţi trimişi de pârcălabul de la Orhei aduceau la Suceava vestea că tătarii au trecut hotarul. Când s-a ţinut sfatul cu boierii, aceştia au fost de părere să se strângă în grabă oştenii din Ţara de Sus, iar în sprijinul orheenilor şi lăpuşnenilor să se trimită grabnic ajutoare. Unii i-au cerut domnului să fie trimişi şi oştenii aflaţi în plata domnului şi Despot, după ce i-a numit pe Tomşa şi pe Ilie Dârman căpetenii ale oştii, le-a dat acestora trei sute cincizeci de unguri călări şi cincizeci de sârbi tot călăreţi aleşi. O samă de pedestrime alcătuită din nemţi cu câteva tunuri a fost de asemenea pusă sub ascultarea celor doi boieri. Pătru Divoe l-a sfătuit pe Despot să nu se despartă de mercenarii săi, dar acesta a socotit că ar fi ruşinos pentru el ca să-şi întoarcă vorba, şi în nici un chip n-ar vrea să le arate supuşilor săi că i-ar fi frică sau s-ar teme de cineva. Strângându-se în grabă şi câteva mii de călăreţi moldoveni, Tomşa şi Dârman au grăbit de au trecut Prutul şi s-au îndreptat spre Nistru.
Pe măsură ce înaintau spre răsărit, creştea şi îngrijorarea căpeteniilor lefegiilor. Nici urmă de sate arse şi prădăciune, nici o faţă de tătar în cale! I-au întrebat pe Tomşa şi pe Dârman ce se petrece, iar cei doi boieri i-au dus până la hotar, unde toată lumea a înţeles că năvala n-a fost decât o închipuire. Aici Tomşa, Dârman şi alţi boieri au stat de taină cu unele căpetenii ale lefegiilor şi i-au ispitit să treacă de partea lor şi să se ridice împotriva Despotului. Dar n-au isprăvit nimic pentru că lefegiii s-au arătat neîncrezători şi amintind de jurământul făcut domnului, ei le-au răspuns alor noştri că nu-şi pot păta numele cu o asemenea trădare. Ei trăiesc din truda braţelor lor şi dacă nu arată credinţă faţă de cine-i tocmeşte, cine se va mai uita la ei de aici încolo?
Trăgându-se îndărăt toată oastea, după ce au trecut Prutul şi-au ajuns la Ciumiceni, pe Ciuhru, au mas pentru noapte în acel loc. Tomşa şi Dârman, cu sfatul celorlalţi boieri, au rânduit lucrurile în aşa fel încât călăreţii unguri erau despărţiţi de sârbi, iar aceştia de pedeştri nemţi. La al doilea cântat al cocoşilor, o casă a luat foc şi până să se dumirească lefegiii despre ce este vorba, s-au trezit cu românii că dau năvală asupra lor. Buimăciţi de somn oamenii au căutat să se apere şi au izbutit să se tragă spre o grădină ce era înconjurată de un şanţ. Până să se înţeleagă ai noştri ce se petrece, nemţii şi ungurii s-au înconjurat în grabă cu o îngrăditură întărită cu pământ şi cu greu se putea apropia cineva de această întăritură. Când s-a luminat bine de ziuă, Tomşa a adus tunurile şi le-a poruncit tunarilor să tragă. Nemţii n-au vrut să-i ucidă pe ai lor şi Tomşa, văzând această împotrivire, a pus de i-a ucis pe toţi, afară de un neamţ, Hristofor, carele au îndreptat tunurile asupra ungurilor şi aşa a scăpat el cu viaţă.
După ce-au tras tunurile, ai noştri au năvălit cu săbiile goale şi n-a scăpat din acea ciocnire nici un lefegiu în viaţă. Numai sârbii au fost mai norocoşi. Văzându-se despărţiţi de ceilalţi, au intrat la bănuială. S-au culcat îmbrăcaţi printre cai şi au lăsat oameni la pândă. Când au văzut că ai noştri vin asupra lor, au sărit pe cai şi cu toate că au pierit câţiva dintre ei, cei mai mulţi au fugit spre Prut de unde au năzuit la hotar şi de aici s-au topit în stepa care se întinde nesfârşită către soare-răsare.
Când un călăreţ l-a vestit în taină pe Ion despre cele întâmplate la Ciumiceni, acesta împreună cu Spancioc, Barbovschi şi alţi dregători care se aflau în Suceava, au încălecat degrabă şi au pornit-o spre Baia.
De la Ciumiceni, scăpat de grija lefegiilor, Tomşa a pornit spre Cetatea Neamţului şi, spre norocul său, pârcălabul acesteia, neamţul Ioachim Prudentius, nu se afla acolo. La cererea lui s-a lăsat podul şi a pătruns cu oştenii săi în cetate. Până să se dumirească nemţii despre ce este vorba, au fost loviţi în pripă de oamenii lui Tomşa. Numai unul, care se afla în afara zidurilor, văzând cele ce se petrec înlăuntru, a fugit în calea comandantului său şi Ioachim a purces de sârg la Suceava ca să-şi împlinească slujba faţă de stăpânul care-l plătise. Veştile primite de Despot erau deci adevărate. Boierii care-l sprijiniseră să ia domnia se ridicau acum împotriva lui.
Timp să fugă era. Avea cu sine aproape o mie trei sute de lefegii. Ar fi putut trece munţii spre Maramureş şi de acolo spre Caşovia, la riga Maximilian unde ar fi găsit sprijin. Pătru Divoe, ungurul, a fost de părere că este bine să plece cu toţii până nu se vor strânge răsculaţii în jurul cetăţii. Ioachim, fostul pârcălab de la Neamţu, credea în puterea zidurilor cetăţii Sucevii pe care domnul avusese grijă să le întărească. Fuseseră aduse şi multe maşini de război, pentru că planurile lui Despot era să ridice o mare cetate, aşa cum se aflau multe în Europa, pe care s-o clădească în aşa fel, încât nici o oaste să n-o poată cuceri. Cetatea n-a avut vreme s-o ridice, dar multe din maşinile dorite de el fuseseră cumpărate şi se aflau acum la Suceava.
Despot a ales sfatul lui Ioachim. Hotărându-se să rămână la Suceava, el a repezit oameni la Pavel Săcuiul ca să meargă la riga Maximilian pentru ajutoare şi să facă cum va şti pentru a-i veni într-ajutor. Erau trimişi oameni şi în Lehia, la Sieniavschi şi la Zborovschi.
În ziua de opt august, dinspre Bosanci se apropia norul negru de călăreţi ce aveau să înconjure cetatea. Peste două zile, în tabăra aşezată în jurul cetăţii Sucevei, Tomşa era ales domn de către boierii Moldovei. La Poartă, în Lehia şi la împăratul Ferdinand erau trimişi oameni ca să vestească alegerea făcută de ţară. Tomşa avea nevoie de întărirea sultanului. Dacă aceasta nu putea fi câştigată cu uşurinţă, atunci numai ajutoare venite de la împărat sau din Lehia aveau să-l convingă pe sultan că alegerea făcută de ţară este cea bună. Va căpăta Tomşa şi boierii care-l aleseseră asemenea ajutoare?
Zidurile cetăţii erau groase şi puternice. Fără tunuri mari care să bată zi şi noapte nu se putea trece peste asemenea ziduri, iar tunurile lipseau, aşa că au venit negurile toamnei cu ploi şi vreme rea care a pus la grea încercare răbdarea şi rezistenţa oamenilor lui Tomşa. Ştiind câtă vrăjmăşie a fost între Despot şi Ianăş-Jicmont, craiul Ardealului, Ion l-a sfătuit pe Tomşa ca să trimită soli să-i ceară oameni cu puşti. În lipsa acestora, ai noştri nu se puteau apropia prea mult de ziduri, necum să încerce să se caţere pe ele, deoarece erau primiţi cu foc de cei din cetate, toţi puşcaşi de meserie. Mai erau căuşuri mari, tot din fier făcute, în care se topea smoală şi ridicate pe scripeţi acestea turnau şuvoaie de jăratec, iar nişte maşini zvârleau bolovani şi alte greutăţi care striveau tot ce întâlneau în cale, ca să nu mai amintim de puştile cele mari care bubuiau de se cutremurau dealurile din jur.
Deocamdată, singura nădejde era înfometarea celor din cetate. Au fost date porunci straşnice ca toate potecile şi drumurile să fie bine supravegheate.
* *
Într-o zi de octombrie, când o ploaie măruntă se cernea fără istov din norii negri care se prăvăleau spre apa Sucevii, au sosit în tabăra lui Tomşa călăreţi care-l vesteau că o oaste se apropie de cetate venind pe drumul care duce în Lehia. S-a sunat din trâmbiţi şi s-au bătut tobele ca să se strângă toată oastea pe dealul dinspre miazăzi. Până la primirea unor noi veşti, trebuiau să se pregătească de luptă. O strajă a fost trimisă în întâmpinarea oaspetelui nepoftit şi mare a fost mirarea tuturor când au aflat că nu sunt ajutoare pentru Despot, nici pentru Tomşa. Dumitraşcu Vijnovieţchi l-a părăsit pe Laschi, după cum aveau să afle mai târziu Tomşa şi boierii săi, şi socotind că a sosit clipa ca el să pună mâna pe scaunul Moldovei, venea cu câteva mii de volinieni şi podoleni. Craiul Lehiei trimisese porunci lui Laschi cerându-i acestuia să nu bage crăia în bucluc, ameninţându-l cum n-a făcut el niciodată cu un şleahtic aşa de puternic cum era Laschi. Cum aceste porunci nu-l priveau şi pe cneazul Dumitraşcu, acesta s-a grăbit să-şi strângă oamenii şi să-şi încerce norocul.
Tomşa a socotit că este cuminte să se tragă din faţa lui Vijnovieţchi şi cei din cetate au privit cu uimire cum pleca un duşman şi-i lua loc altul. A doua zi, cneazul l-a trimis pe Pioceschi, şleahticul pe care Laschi îl aşezase pârcălab la Hotin, ca să-i propună lui Despot încheierea unei înţelegeri. Vijnovieţchi îi cerea domnului asediat să-i lase ţara lui, iar dacă nu vroia, el, cneazul, s-ar fi mulţumit cu 25 000 de galbini, cât cheltuise cu ridicarea oştii şi o dare anuală de 12 000 de galbini. Despot a întârziat răspunsul cât să-i dea cneazului impresia că nu ia în glumă propunerile acestuia, după care i-a trimis răspunsul că le va împlini cu sfinţenie.
În timp ce se purtau aceste tratative, dincolo de Vercicani cete de călăreţi veneau din ţinuturile învecinate, zi şi noapte. Tomşa chemase toată ţara la oaste şi puterea lui creştea cu fiecare clipă.
La o săptămână de la venirea sub zidurile cetăţii Suceava, cneazul Vijnovieţchi primea în tabăra sa doi călăreţi români care atârnaseră năframe albe în vârful lăncilor. Oamenii acestor boieri rămăseseră deoparte şi cneazul a trimis călăreţi în întâmpinarea celor doi. Erau boierii Spancioc şi Stroici şi cereau cu glas mare să-l vadă pe cneaz. Era falnic la înfăţişare Vijnovieţchi deşi număra ani mulţi. Când au ajuns boierii în faţa lui i s-au închinat ca unui domn. La mirarea cneazului, Spancioc, meşter la vorbă, i-a arătat acestuia că ţara-l doreşte ca domn.
— Noi, toţi boierii, cu mic şi mare ne-am hotărât să te alegem ca domn. Ne-am săturat de străini şi dorim ca pe scaunul Moldovei să se aşeze un urmaş al vechilor şi slăviţilor domni ai ţării noastre. Primeşte măria ta hotărârea şi închinarea noastră.
Cneazul s-a mirat la început, apoi s-a văzut pe faţa lui bucurie amestecată cu mirare şi i-a întrebat pe cei doi:
— Dar ce veţi face cu Tomşa, domnul vostru?
— Mărite stăpâne, i-a răspuns Spancioc, Tomşa nu ne este domn, ci numai o căpetenie pe care am ales-o ca să scăpăm ţara de străini.
— Şi ce urmează să facem cu el? a întrebat iarăşi cneazul.
— Ţi se închină ca şi noi, aşa că măria ta, în prea marea bunătate a sufletului său şi ca un mare viteaz ce te afli, a cărui faimă a străbătut peste tot locul, este rugată de el şi de noi ca să-l primeşti aşa cum vei primi pe toţi supuşii acestei ţări care sunt gata să ţi se închine.
După aceste vorbe, cneazul i-a poftit pe cei doi boieri în cortul sau ca să pună statornic ţara la cale. A cerut multe lămuriri, iar Spancioc şi Stroici s-au dovedit oameni de nădejde: cunoşteau cu de-amănuntul toată rânduiala Moldovei aşa că i-au putut răspunde de îndată la oricare întrebare a cneazului.
Sfatul a urmat şi în dimineaţa zilei următoare şi când cneazul s-a crezut dumirit întru totul a dat doua porunci: una, să fie prinşi şi ucişi toţi oştenii pe care Despot i-a slobozit din cetate după hrană; războiul cu veneticul va fi dus fără cruţare aşa cum o doreşte ţara şi, a doua, cinci sute dintre oştenii săi să-i însoţească pe cei doi boieri în tabăra lui Tomşa şi să-i ia capul acestui răzvrătit. Rugăminţile lui Spancioc şi Stroici au fost zadarnice.
— A îndrăznit să-şi ia nume de domn, atunci trebuie să plătească această îndrăzneală, a încheiat cu hotărâre cneazul. El avea să iasă în întâmpinarea lor în ziua următoare.
Un şleahtic din Galiţia, pe nume Martin Piaseţchi a ascultat uluit hotărârile cneazului. A înnebunit Vijnovieţchi? s-a întrebat el şi a încercat să ajungă în cortul acestuia ca să-l roage să arate mai multă prudenţă, ţinând seama de cugetul lunecos al valahilor. Cneazul i-a aruncat o uitătură aşa de înfricoşătoare încât bietul Martin n-a ştiut cum să se tragă mai repede îndărăt.
Ceata de călăreţi volinieni, în fruntea căreia călăreau veseli şi nepăsători Spancioc şi Stroici, se strecura pe malul Siretului când, spre seară, dintre zăvoaie au izbucnit strigăte şi până să se dumirească despre ce este vorba, volinienii au şi fost acoperiţi de un nor de călăreţi şi în puţină vreme niciunul dintre ei nu mai era în viaţă.
Ceaţa acoperise totul. Negurile răsăreau parcă din pământ. Copitele cailor frământau clisa din care ţâşneau trâmbe de apă noroită. În mişcarea ritmică a picioarelor se frământau muşchii puternici sub curelele care încingeau pieptul animalelor iar din pielea acestora izvorau aburi. Pe nări porneau alte fuioare albe. Platoşele călăreţilor şi hainele de luptă păreau şi mai întunecate, iar mişcarea lor era ca o plutire de umbre. Se mergea în tăcere. Nici o vorbă, nici un sunet în afara tropăitului animalelor. Tomşa părea un uriaş şi lângă el călărea Ion Movilă, şi fratele său Văscan, Barbovschi, Spancioc, Ilie Dârman, Stroici şi cu toţi foştii dregători ai Lăpuşneanului şi ai Despotului.
Când au ajuns la podul de la Vercicani, în lunca Siretului, ceaţa se făcuse şi mai deasă. La adăpostul tufelor au fost aşezaţi călăreţii de o parte şi de altă a drumului care ducea spre Crăciuneşti. Tomşa cu boierii şi o parte din călărime s-au depărtat de pod. Porunca a fost scurtă şi limpede pentru toţi: când vor suna tobele şi trâmbiţele dinspre Crăciuneşti va fi clipa în care toţi vor porni la atac.
Vijnovieţchi, îmbrăcat cu haine scumpe mergea în fruntea oamenilor săi. Era vesel bătrânul oştean, în ciuda unor dureri pe la încheieturi pricinuite de vremea asta păcătoasă. Nu-l supărau atât durerile cât ceaţa care-l lipsea de bucuria de a privi pământul ţării care era acum sub stăpânirea lui şi faptul că o clipă ca aceasta, în care boierii îl vor întâmpina şi i se vor închina nu va fi încununată de razele soarelui care ar fi dat o altă strălucire întregii ceremonii.
Cneazul s-a mirat că trebuie să facă atâta drum pentru a-şi întâlni supuşii. I se păreau cam leneşi şi molateci. Când a ajuns la apa Siretului a ezitat o clipă între a rămâne pe malul drept sau a trece pe malul celălalt. Călăuzele sale, boieri de ţară trimişi de Tomşa, i-au arătat drumul în chipul cel mai firesc cu putinţă. Ele ştiau ceea ce ştia şi cneazul, că boierii îl vor domn. Şi dacă boierii îl vor, atunci nu mai există nici o îndoială că aşa va fi. Iar Vijnovieţchi i-a urmat cu încredere. Când toată oastea lui a trecut de cealaltă parte a apei s-au auzit sunete de trâmbiţe şi de tobe, iar din negura din preajmă s-a revărsat prăpădul. Cneazul a înţeles că este rău şi a izbit într-o latură, negurile înghiţindu-l îndată.
Prinşi din toate părţile, podolenii şi volinienii au pus armele jos şi au cerut îndurare şi îngăduinţa să fie lăsaţi să plece la casele lor. N-a fost chip să fie găsit cneazul. Prinşii au fost trecuţi pe dreapta Siretului. Fiind vremea namiazului, ceaţa s-a mai învăluit într-o parte şi alta după care a început să se topească în văzduh lăsând să apară soarele din pâcla lăptoasă.
Tomşa mugea de furie. Îi scăpase vânatul cel mare şi acest lucru îl mâniase cumplit. I-a privit pe prinşi cu mare scârbă, iar Martin. Piaseţchi a înţeles din privirile acestuia şi din vorbele lui că nu va fi bine. Numai un boier înalt şi puternic, căruia părul îi încărunţise la tâmple, mustaţa rămânând în schimb neagră, i-a stat împotrivă domnului. Un podolean care ştia româneşte îl lămurea pe Martin în legătură cu cele ce se petreceau. Împotrivirea acelui boier l-a întărâtat şi mai rău pe Tomşa şi abia atunci Martin a înţeles de la tovarăşul lui că acest domn năpraznic dăduse poruncă să li se taie urechile. Boierul a strigat să nu facă o asemenea faptă. E un păcat ce se poate întoarce pe capetele lor, dar strigătele şi împotrivirea lui au fost zadarnice.
* *
Tomşa şi-a aşezat iarăşi tabăra în apropierea cetăţii Sucevii şi spre marea lui bucurie, Ianăş-Jicmont i-a trimis o mie de călăreţi. Cei dinlăuntrul cetăţii au început să rabde de foame, iar de la un fugar s-a aflat că Pavel Săcuiul a izbutit să se strecoare în cetate odată cu venirea lui Vijnovieţchi. De la Pavel, Despot a aflat că cei doi crai cărora le-a cerut ajutor, n-au mişcat un deget. A fost la Laschi şi i-a promis că Despot îi va întoarce tot ce a cerut şi-i datorează şi-i va da mai mult decât nădăjduieşte el. Zborovschi nu i-a spus nici că-l va ajuta pe viitorul său ginere, nici că n-o va face.
În urma unui sfat ţinut cu căpetenia oamenilor trimişi de Ianăş-Jicmont s-a hotărât să fie trimis un ungur în cetate. Acesta avea drept sarcină să le spună celor de un neam cu el că de vor preda cetatea căpeteniilor lui, Laslău Radec şi Toma Deciu, vor fi liberi să plece unde vor, iar de doresc să intre în rândul oştenilor acestora, au să fie primiţi cu mare bucurie.
Pătru Divoe, pârcălabul cetăţii, a oblicit că se pune ceva la cale, dar şi-a zis că nu poate face nimic până nu ştie temeinic despre ce este vorba. De această ezitare a profitat Martin Farcaş, o altă căpetenie a ungurilor din cetate şi l-a asmuţit pe Despot împotriva pârcălabului. Despot nu ştia ce să facă, iar Farcaş, prefăcându-se că l-a surprins pe Pătru Divoe în timp ce trăda, l-a ucis pe acesta. Când au aflat oştenii că le-a fost ucisă căpetenia au năvălit cu strigăte mari ca să-l răzbune. Despot le-a ieşit în întâmpinare şi a luat asupra lui cele întâmplate, deşi Martin Farcaş şi Pavel Săcuiul s-au împotrivit de teamă să nu pată ceva. Dar oamenii, la vederea celui care fusese cu puţină vreme în urmă un principe slăvit, s-au tras înapoi murmurând.
Martin Farcaş l-a vândut în cele din urmă. Luând legătura cu căpeteniile din afara cetăţii, el s-a făgăduit să deschidă porţile cetăţii, în schimbul vieţii lui şi al tovarăşilor săi.
În dimineaţa zilei de 24 noiembrie, când domnul a cercetat zările în nădejdea că până la urmă tot are să-i vină cineva în sprijin, a simţit o mişcare deosebită înlăuntrul cetăţii. Oştenii unguri scoteau întăriturile de la porţi, semn că vor să le deschidă duşmanului. Un fior i-a cuprins tot trupul şi a înţeles că soarta lui a fost pecetluită. L-a chemat pe Martin Farcaş şi pe Pavel Săcuiul, dar niciunul n-a venit. În preajma lui se aflau numai Ioachim, fostul pârcălab de la Neamţu, Martinengu, omul de aleasă învăţătură şi alţi vreo câţiva.
A poruncit să i se aducă hainele de paradă. S-a îmbrăcat de parcă s-ar fi dus la cea mai de seamă ceremonie împărătească: A cerut să i se înşăueze calul arăpesc cu hamuri şi frâie bătute în aur şi argint, a luat sceptrul în mână şi a ieşit în curte. A tresărit când i s-a spus că Martinengu a fost ucis lângă una din porţi. Un butoi dintre cele mari umplut cu pietre s-a prăbuşit peste el şi n-a mai avut timp nici să icnească. Şi-a amintit dictonul latinesc, învăţat în tinereţele sale, despre trecerea noastră prin lume şi deşertăciunea oricărei faime, a încălecat şi cu alaiul cât a putut strânge a ieşit din cetate. Calul a simţit că iese la larg, dar stăpânul l-a cuminţit din frâu şi l-a făcut să meargă în pas. Sunt clipe în care orice exuberanţă este de prisos. Demnitatea cere cumpănirea fiecărui gest. A trecut prin faţa Mirăuţilor, apoi pe lângă Sfântul Gheorghe, după aceea s-a îndreptat spre Areni, în marginea Sucevei, unde era ţara adunată. L-a întâmpinat un călăreţ care i-a adus porunca de la Tomşa să coboare de pe cal. S-a supus. Mârlanul ăsta gros la trup şi greu la minte ţinea cu orice chip să-l umilească. S-a oprit când a ajuns în faţă lui şi nici un muşchi nu s-a clintit de pe faţa lui atunci când fostul lui dregător l-a mustrat pentru toate câte făptuise. Era şi firesc să fie aşa. Puterea se afla acum în mâna lui şi putea să spună şi să facă tot ce vroia. Cât priveşte faptele lui, fărădelegile cum le numea matahala din faţă-i, nu puteau fi judecate de un incult. El vrusese să aducă aici, la marginile Europei, oamenii cei mai aleşi şi să semene învăţătura înaltă, dragostea de muncă şi respectul faţă de legi. Credinţă liberă, nu bărboşi, stupizi şi mărginiţi, închişi ca vitele în ocol pe care-i lăuda Tomşa pentru suferinţele lor.
Şi-a ridicat coroana de pe cap, a făcut câţiva paşi şi i-a întins-o, împreună cu sceptrul, celui care-l certase spunându-i ca să audă şi să înţeleagă:
— Tu care domneşti acum în locul meu să ţii minte: astăzi moartea mă pândeşte pe mine, mâine te poate pândi pe tine. Nu-ţi cer decât să mă laşi să mă spovedesc.
— Ticălosule! a strigat Tomşa, şi l-a izbit cu buzduganul în cap.
Despotul s-a prăbuşit şi câteva slugi domneşti l-au tras alături de cortul domnesc. Şi-a revenit destul de repede. Avea mustăţile şi barba pline de sânge. A cerut apă să se spele, Nu se suferea murdar.
La mijlocul nopţii a auzit zarvă în apropiere şi a înţeles că-i vin veşti lui Tomşa. A reuşit să prindă unele vorbe şi din ele a dedus că Laschi, fostul lui prieten îi venise în ajutor şi în seara aceea îşi aşezase tabăra la patru mile de Suceava.
O zi de-ar fi reuşit să câştige, numai o zi!
În 25 noiembrie, 1563, în al treilea ceas al zilei, Despot s-a spovedit popii sale eretic după care şi-a plecat capul şi călăul tătar i-a retezat grumazul dintr-o singură lovitură, bine potrivită. Au mai căzut capetele multor oameni ai lui Despot, printre cei ucişi în ziua aceea fiind şi Ioachim, fostul pârcălab al Neamţului.
Împăiate, capetele lui Despot şi Ioachim luau drumul Ţarigradului şi la 10 decembrie ele erau arătate măritului padişah şi divanului său.
Dintre oamenii lui Despot, Tomşa l-a ales pe neamţul Steinbirghe, a pus călăul de l-au însemnat la nas şi aşa, plin de sânge, l-au încălecat pe cal şi l-au trimis lui Laschi ca să-i vestească cele ce s-au petrecut la Suceava. În urma neamţului, la o anumită depărtare, veneau câteva mii de călăreţi români. Laschi a înţeles că jocul de acum doi ani nu se mai poate repeta şi a poruncit oamenilor săi să lege tabăra şi să grăbească spre hotar.
După ce s-a scăpat de Despot şi mai înainte ca Laschi să treacă hotarul, în faţa domnului s-a înfăţişat un popă din părţile Botoşanilor. Ţinea morţiş să-i arate el însuşi lui Tomşa prada pe care pusese mâna. Cum orice supus avea dreptul să ajungă în faţa domnului său, i s-a îngăduit şi popii şi nu mică a fost uimirea când prada acestuia s-a dovedit a fi însuşi cneazul Dumitraşcu Vijnovieţchi. Popa povestea cu glas mare cum l-a găsit pe şleahtic ascuns într-o căpiţă de fân pe care tocmai vroia s-o încarce şi s-o ducă acasă. Făgăduielile cneazului n-au avut nici o putere asupra popii care s-a grăbit să-şi facă datoria închinându-l pe prins stăpânului legitim al ţării.
Tomşa l-a miluit cum se cuvine pe popă şi l-a umplut cu laude. Sfătuindu-se ce vor face cu cneazul, au fost cu toţii de părere, domn şi sfetnici, ca acesta, împreună cu cumnatul său Pisatcenschi, să fie trimişi la Ţarigrad, plocon sultanului, în nădejdea că Suliman, văzând vrednicia lui Tomşa şi supunerea lui faţă de Poartă, îl va întări în scaun şi astfel va scăpa ţara de necazuri. Sultanul a primit darul şi cei doi au fost puşi în cârlige, dinspre Galata şi acolo s-au chinuit trei zile şi trei nopţi. Bătrânul oştean s-a arătat vrednic şi în faţa morţii. Pentru a-şi scurta chinurile i-a umplut pe păgâni şi pe profetul lor cu sudălmi, încât s-au întărâtat turcii şi n-au mai putut răbda de l-au săgetat şi astfel şi-au dat sfârşitul. Multe zile trupurile celor doi au fost hrană păsărilor cerului până n-au rămas decât oasele pe care le-au înălbit ploile, vânturile şi soarele.
În plină iarnă, când toate se rânduiseră la locul lor, tătarii „au năvălit asupra Moldovei ca nişte câini turbaţi şi apucând multă pradă, oameni şi vite, au ars ţara”. Era semn rău. Sultanul nu primise închinarea lui Tomşa. Acesta n-avea de unde să ştie că Suliman cel Măreţ îi dăduse iarăşi domnia Lăpuşneanului, mai înainte ca să ajungă la Ţarigrad capul lui Despot. De la Galaţi veneau olăcari cu vestea că Lăpuşneanul a ajuns la Brăila şi sunt mulţi turci şi tătari cu el.
Ion Movilă cum a aflat aceste veşti şi-a urcat toată familia în sănii şi a trimis-o la Hotin unde se afla frăţine-său Văscan. Sculele de aur şi nestemate, hainele de preţ şi lădiţa cu galbeni erau purtate într-o sanie în care mergea Maria.
În sfatul ţinut de Tomşa, s-a ajuns, după ceasuri de zbatere, la încheierea că nu se pot împotrivi Lăpuşneanului. În Ţara de Jos oamenii erau gata să treacă de partea lui, pe ţinuturile de dincolo de Prut, peste care trecuseră tătarii nu se puteau bizui. Trebuiau să-şi scape capetele şi cei mai mulţi dregători în frunte cu Tomşa, Barbovschi, Spancioc, Stroici au pornit în pribegie în ţara leşească, după vechiul obicei.
S-au oploşit cu toţii la Liov cerând milă şi îndurare craiului Jicmont-Augustul. Deşi pâinea pribeagului este amară, boierii noştri erau bucuroşi că şi-au scăpat capetele, din ţară venind veşti potrivit cărora Lăpuşneanul se făcuse fiară şi tăia fără milă pe oricine era bănuit de hiclenie.
Se apropiau sărbătorile şi Maria se zbuciuma ca de obicei. Copiii crescuseră, Gheorghe cel mai mare era acum un bărbat, Ieremia şi Toader se apropiau şi ei de vârsta când nu-i mai putea socoti copii. Ion se bucura la vederea flăcăilor săi.
Erau puternici, mai ales Gheorghe şi Toader şi Ieremia. Numai Simion părea ceva mai firav, dar avea vreme să crească, în timp ce, cele trei fete erau ca nişte zvârlugi cu care nu se mai puteau înţelege.
Într-una din nopţi, după primul cântat al cucoşilor, s-a auzit larmă în curte şi lovituri puternice în uşă. Când Ion a strigat la cei de afară, aceştia i-au răspuns că sunt oamenii căpitanului Liovului. Ion le-a deschis şi când a aflat pentru ce-au venit, i-a întins sabia lui Gheorghe care se afla în spatele său, a primit hainele pe care i le-a adus în grabă Maria şi s-a lăsat dus. În temniţele cetăţii avea să-i afle pe alţi nouăsprezece boieri, în frunte cu Tomşa, Moţoc, Ilie Dârman, Spancioc, Stroici şi alţii. Niciunul nu a înţeles în noaptea aceea pentru ce au fost ridicaţi. Abia a doua zi, când se înfăţişau în faţa lui Petru Barsi, castelanul Prjemislului şi căpitan al Liovului, aflau că din porunca craiului, toţi prinşii erau învinovăţiţi de moartea lui Vijniovieţchi şi a lui Pisatcenschi. Li se mai aducea şi învinuirea de a fi sluţit câteva mii de oameni, faptă nemaiîntâlnită până atunci în părţile acelea de lume.
Pentru asemenea crime, craiul îi făcea răspunzători pe toţi.
În ciuda sfaturilor crăieşti de a nu turbura liniştea, Moldova a fost la un pas de a stârni mari pojaruri, din pricina nestatorniciei lor.
Au cerut îngăduinţa să fie apăraţi pentru a se hotărî pe baza mărturiilor vina fiecăruia în parte. Aveau nevoie şi de timp. Cu bani şi cu oameni, hotărârea craiului, singura de acest fel, de când se pomeniseră, putea fi schimbată.
Dar n-a fost să fie aşa. S-a aflat destul de uşor că Jicmont-Augustul vrea prin moartea lor să-şi scape crăia de mari necazuri. Sultanul i-a cerut capetele lor şi, la şovăiala craiului, a poruncit hanului tătar şi sangeacului de la Bender să pornească spre hotarele Lehiei.
În faţa întimpinărilor făcute de boieri şi în temeiul mărturiilor, cei mai mulţi şi-au dovedit nevinovăţia. Numai Tomşa, Moţoc, Ion, Spancioc au rămas de judecată. Ei l-au ademenit pe Vijniovieţchi şi din pricina lor au fost omorâţi sau mutilaţi mulţi supuşi ai craiului.
Au mai cerut încă o înfăţişare, fără să mai nădăjduiască în ceva. Ion şi-a alcătuit, ca şi ceilalţi diata. Acum când se afla în pragul celei mai înfricoşătoare judecăţi se simţea vinovat de toate păcatele. S-a spovedit şi s-a mărturisit. L-a lăsat pe Petru Barsi ca tutore al familiei sale. Nu era înfricoşat, dar nu se putea spune că nu-i pare rău că moare tocmai acum când înflorea rodul trupului său. Sufletul său nu năzuia decât spre liniştea de care o viaţă întreagă n-avusese parte. Şi-atunci s-a pomenit rugându-se să nu i se ia zilele ca unui nemernic, ci să i se îngăduie să-şi termine zilele între zidurile unei mănăstiri. I-a mai făgăduit celui înalt că-i va închina viaţa fiului său cel mai mare, dacă va scăpa cu viaţă, după cum s-a mai legat ca neamul lui să ridice un lăcaş cum nu se află altul în ţara Moldovei.
Aflându-se în târgul Liovului cu cumpărăturile ce se fac în chip obişnuit de Paşti, Martin Piaseţchi a aflat că în ziua aceea are loc ultima judecată a căpeteniilor moldovenilor. Curiozitatea l-a mânat spre locul de judecată şi s-a bucurat când a văzut că cei care şi-au bătut joc de el şi de tovarăşii săi îşi primesc pedeapsa cuvenită. L-a recunoscut pe fostul domn şi l-a izbit înfăţişarea acelui boier cu tâmplele cărunte şi mustaţa neagră şi-atunci şi-a adus aminte şi de vorbele lui. Judecătorul i-a anunţat pe cei patru că pedeapsa cu moartea rămâne neschimbată şi, după obicei, a strigat către cei de faţă, dacă mai are cineva vreo mărturisire de făcut.
Prin mulţime a răzbit cu greu Martin Piaseţchi strigând că are ceva de spus. Murmurele au încetat când acesta a ajuns în faţa judecătorilor, cei de faţă fiind foarte curioşi să afle ce mărturisire se mai poate aduce în clipa aceea. Şleahticul s-a uitat cu băgare de seamă la chipul acelui boier şi după aceea s-a îndreptat spre judecător şi arătând cu o mână spre Ion Movilă a rostit doar atât:
— Omul ăsta n-are nici o vină. A fost singurul care s-a ridicat în apărarea noastră. Dacă l-ar fi ascultat cestălalt, şi l-a arătat pe Tomşa, atunci noi n-am fi arătat cum arătăm acum. Scoţându-şi cuşma şi ridicându-şi pletele, atunci, mulţimea, aflată în acel loc, a văzut că Martin Piaseţchi n-avea urechi.
În ziua de 26 aprilie, în târgul Liovului, fiind de faţă trimisul craiului, au căzut capetele a trei boieri moldoveni. Când a murit Lăpuşneanul şi când fiul acestuia a rămas prins în Lehia în căutarea unei logodnice, Ion Movilă s-a ridicat cu toţi ai săi şi a venit la curţile lor de la Suceviţa. La puţină vreme, boierul intra în mănăstirea Putna, unde avea să fie cunoscut sub numele de Ioanichie, iar feciorul său mai mare, Gheorghe, intra şi el în cinul călugăresc, la mănăstirea Neamţu.
Maria, fiica lui Rareş vodă avea să vieţuiască atât cât să-şi vadă feciorii în cele mai mari dregătorii: Gheorghe, mitropolitul ţării, Ieremia mare dregător şi apoi domn al ţării. N-a mai apucat să-l vadă pe Simion în scaunul celeilalte ţări româneşti şi apoi domn al Moldovei. S-a bucurat de toate aceste împliniri şi-şi aducea aminte cu o umbră de tristeţe vorbele pe care i le spusese omului care o făcuse fericită: „Nu uita că vlăstarele tale sunt os domnesc”.
SFÂRŞIT
