XXIII.

Pribegii l-au ales ca domn pe Petre Stolnicul deoarece era os domnesc, fiul lui Bogdan cel Orb şi al unei boieroaice de mâna a doua din Lăpuşna. Fugise în Lehia de frica lui Rareş, îndemnat fiind şi de Văscan Gănescu. Fapta a regretat-o ani de zile în şir şi numai fuga boierilor, la începutul domniei lui Ştefan Rareş, l-a făcut să creadă că norocul nu l-a părăsit cu totul. A primit propunerea lor de a fi domn, deşi nu-i plăcea. Ei îl alegeau crezându-l slab şi uşor de îndrumat. Le-a făgăduit că nu va asupri pe nimeni, dar nu această făgăduială îl supăra, ci faptul că accepta ideea suprimării unui domn de către boieri.

Acest gând nu l-a mărturisit nimănui, a primit pentru că nu avea altă alegere, în nădejdea că totul se va sfârşi spre binele tuturor.

Ridicându-se împotriva unui domn aflat în scaun cu încuviinţarea sultanului, trebuia să se sprijine pe cineva. Pribegii au dus tratative cu voievozii, cnezii, castelanii şi căpitanii leşi din ţinuturile de margine. Le-au făgăduit închinarea Moldovei, faptă de necrezut, dacă se avea în vedere că de o sută de ani craiul leah a pierdut atâta lume şi bănet ca să supună această ţară românească. Şi acum, fără să piardă un om şi: fără să cheltuiască un singur zlot, românii i se supuneau de bunăvoie.

Va primi craiul această închinare?

Şleahticii au fost de părere că, înscăunarea lui Petre Stolnicul odată împlinită cu ajutorul lor, craiul va trebui să accepte. De se va supăra sultanul, vina poate fi aruncată pe umerii lor, iar supărarea acestuia putea fi cumpărată cu bani şi cu făgăduielile craiului că toate vor rămâne aşa cum au fost. Aşa se face că la 5 septembrie 1552, la Bacuta, pe Nistru, noul domn, care-şi luase numele de Alexandru, jura credinţă craiului Jicmont August în faţa sfetnicilor acestuia urmând ca la timpul potrivit să se închine şi în faţa craiului.

Ajuns domn, Alexandru, căruia i s-a zis şi Lăpuşneanul, a căutat să obţină alianţa craiului de la Viena, dar fără nici o izbândă, iar în dieta crăiei leşeşti, care s-a ţinut în iarnă, mai marii regatului erau împărţiţi: unii aprobau cele ce se înfăptuiseră de către şleahticii de margine în Valahia, alţii erau împotrivă, iar craiul nu ştia nici el cum este mai bine de făcut. Alexandru şi sfetnicii săi, între care Ion Movilă, ca mare logofăt şi cumnat al doamnei, se arăta a fi cel mai de seamă dregător, au socotit că este nimerit să fie câştigată bunăvoinţa sultanului. Solii trimişi la Poartă au întâmpinat greutăţi din partea nevârstnicului şi ultimului fecior al lui Rareş, Constantin. Acesta făgăduise că va urca haraciul ţării şi-i cumpăra cu bani grei pe sfetnicii sultanului, bani pe care-i lua cu împrumut de la o evreică din Ţarigrad, care-i dăduse bani şi lui Rareş cu treisprezece ani în urmă. Oamenii Lăpuşneanului au mai aflat că în spatele acestor urzeli s-ar afla doamna Elena şi unii dintre marii boieri.

Ion a încercat s-o facă pe doamna Elena să renunţe la planurile ei. Boierii nu-l vroiau ca domn pe Constantin. Asta, deocamdată. După aceea, era spre binele ei, al feciorului ei şi al ţării ca domnia Moldovei să nu fie tocmită ca orice marfă în bazarul ţărigrădean. Odată început un asemenea obicei, lăcomia celor de la Poartă nu va mai cunoaşte margini. Vorbele lui nu au fost ascultate. Ochii doamnei erau plini de ură, de ambiţie, patima pentru putere era atât de mistuitoare, încât nu şi-o putea ascunde şi Ion a înţeles că stăruinţele lui sunt zadarnice.

Movileştii şi ceilalţi mari dregători au fost de părere să se mărească haraciul şi să fie înlăturat în felul acesta Constantin. Moţoc, căpitanul oştilor domneşti, „oşteanul cel mai viteaz al Alexandrinilor (nume dat moldovenilor după numele domnului) pe care oastea îl iubeşte fierbinte”, era trimis cu o mie de oameni în Transilvania împotriva lui Castaldo, generalul imperial, pentru a-l înscăuna pe omul sultanului, pe Ion Jicmont, fiul craiului Ianăş.

În al treilea ceas, într-una din nopţile din acel an, doamna Ecaterina a fost trezită de o mişcare pe care a simţit-o la uşa ei. A aprins grabnic o luminare şi a simţit cum o cuprinde groaza atunci când la întrebarea ei n-a primit nici un răspuns, fără ca să înceteze strădania celui – sau celor – de afară, de a deschide uşa. A încercat să strige după ajutoare, dar în clipa aceea uşa a fost aruncată în lături şi trei bărbaţi ca nişte namile s-au aruncat asupra ei. A încercat să se zbată ca să scape, sau să ţipe dar gura i-a fost astupată şi în jurul gâtului i-au strecurat o coardă subţire care a început să se strângă, retezându-i răsuflarea. Ochii i s-au bulbucat de groază, gata să iasă din găvane, trupul i s-a zbătut o vreme iar când limba învineţită s-a ivit printre buzele lipsite de sânge, a încremenit. Ucigaşii i-au aruncat leşul pe pat şi s-au furişat afară fără a fi văzuţi de cineva.

Felul în care a fost ucisă doamna Ecaterina i-a nemulţumit pe dregători. Lăpuşneanu arăta o latură a firii sale pe care nu i-o bănuiseră. Doamna Ruxandra şi-a plâns mama cum se cuvine unei fiice. Scârba şi ura ei faţă de un soţ bătrân şi bolnăvicios au crescut şi mai mult. Trebuia să i se supună în rarele dăţi când venea în iatacul ei, înţelegând că orice împotrivire putea să-i aducă moartea.

Abia când au fugit în Lehia s-a aflat că împotriva domnului uneltiseră, în strânsă înţelegere cu doamna Elena, mitropolitul ţării, hatmanul Simion Negrilă, Sava Capotă, fost stolnic, şi alţi boieri.

Lăpuşneanu se temea la gândul că mulţi alţii ar putea să se ridice împotriva lui şi acest gând i l-a mărturisit marelui logofăt, Ion Movilă.

— Ce rău le-am făcut, se plângea domnul, n-am asuprit pe nimeni, m-am străduit să ţin cumpăna dreptăţii.

— Oamenii noştri sunt nestatornici, măria ta, şi mereu dornici de noi schimbări.

— Dar, mitropolitul? Ce i-a lipsit acestui om care era dator să-i îndemne şi pe alţii la supunere şi ascultare? Nu se poate, Movilă, să zideşti nimic pe temeliile nestatorniciei. Asta ar fi putut cel puţin să înţeleagă un cărturar ca mitropolitul şi un mare dregător. Împrejurările sunt grele, ştii bine câte strădanii am depus împreună ca să îndrumăm ţara spre un liman liniştit, unde să fie ferită de vânturile şi furtunile pe care alţii le stârnesc împrejurul nostru.

— Să nu mi-o ia măria ta în nume de rău, dar se putea arăta mai multă milă faţă de doamna Ecaterina. Putea fi surghiunită şi pusă sub pază straşnică.

— Deci, asta vă nemulţumeşte? Dar nu v-aţi gândit la răul pe care l-a făcut această femeie?

— N-a izbutit să-ţi clintească nici un fir de păr, măria ta.

— Nu este vorba de mine, Movilă, ci de năpasta pe care a adus-o asupra ţării.

— Câteva mii de galbeni trimişi peste darea obişnuită la Ţarigrad nu fac gaură-n cer.

— Aşa crezi tu, Movilă, şi aşa cred şi cei mari ca tine. Este uşor să te arăţi îngăduitor pe seama altora, dar gândiţi-vă la nenorociţii care ne ţin pe noi şi pătimesc şi aşa destul de multe. Vor trebui să-şi rupă tot ei de la gură şi pentru ce? Pentru că doamna Ecaterina, ale cărei sipete erau înţesate cu averi greu de cântărit, vroia să-şi vadă feciorul domn, ca să poată să facă ce i-ar fi fost pe plac? Putere-i trebuia? În loc să se gândească la pomneţi şi cerneluri, căci i se apropia sorocul, îi ardea, la anii ei, de domnie? Dar, s-o lăsăm pe doamnă. Nu vă gândiţi că eu trebuie să ţin cumpăna dreptăţii între toţi supuşii mei?

— Este adevărat, măria ta, numai că asprimea faţă de o doamnă…

— Care asprime, Movilă! Voi vorbiţi de asprime? Ş-apoi, Movilă, tu, ca mare logofăt şi om de carte, cunoşti mai bine decât oricare locuitor al acestei ţări de câtă linişte avem nevoie acum, pentru a nu fi sfâşiaţi de corbii cei mari care abia aşteaptă o pricină ca să se năpustească asupra noastră. Pentru atâta amar de rău pe care această femeie vroia să-l arunce asupra ţării merita nu milă, ci chinuri cumplite.

Devenise de neînduplecat de când aflase cele urzite împotrivă-i şi teama faţă de boieri creştea neîncetat. Îi simţea că sunt împotriva faptelor sale, deşi se ştia cu cugetul împăcat. A respectat obiceiul pământului, n-a urgisit pe nimeni. Şi atunci, se gândea Lăpuşneanu, ce vroiau de la el? Nu-i făcuse nici un rău mitropolitului şi nici neamului acestuia. De ce s-a ridicat împotriva lui? Era o întrebare care-l chinuia, încerca să descopere în purtarea şi în faptele sale acele greşeli care i-au nemulţumit pe boieri şi oricâte strădanii depunea ajungea mereu la aceeaşi încheiere: cugetul, sufletul lui nu erau pătate. Numai firea nestatornică a acestor boieri l-au împins să poruncească ridicarea unei vieţi. Nu se poate domni lăsându-i pe alţii să te calce-n picioare şi prefăcându-te că n-ai văzut, căci se duce ţara de râpă. Vor mereu mai multă putere şi mai multă avere. Gurile lor nu pot fi umplute niciodată?

În Lehia, şleahticii au izbutit să-i ia mai toată puterea craiului. Oamenii săi de taină i-au arătat că mulţi boieri de-ai noştri privesc cu ochi buni asemenea prefaceri şi le-ar dori înfăptuite şi în Moldova, S-a gândit mult la toate aceste mişcări şi nemulţumiri şi singura încheiere era că aşa ceva nu se poate îngădui. Trebuie să fie un stăpân ca să fie orânduială. Aşa cum este unul singur stăpân al celor văzute şi nevăzute, la fel şi aici pe pământ, deasupra fiecărui neam trebuie să fie un păstor. Altfel, din pricina firilor deosebite ale oamenilor, nu s-ar înţelege om cu om şi ar domni neorânduiala, iar neorânduiala prilejuieşte dezlănţuirea patimilor şi cei răi şi vicleni ar călca în picioare fără milă pe cei mai puţin tari şi toată alcătuirea ţării s-ar nărui. Cui foloseşte o asemenea stare?

Îi simte pe boieri că sunt nemulţumiţi de faptul că lâncezesc la curtea domnească sau pe la curţile lor, în timp ce în jurul lor lumea se mişcă, fiecare stăpânitor căutând să sporească moştenirea primită. Nu-şi dau seama că împrejurările sunt neprielnice. Nu poţi porni asupra Ţarigradului cu o mână de oameni. E nevoie, uneori, să stai şi să aştepţi o clipă potrivită, pentru că numai dorinţa şi voinţa noastră nu-i de ajuns, trebuie să ai şi mijloacele care să-ţi îngăduie să treci, la fapte de pomină.

Boierii îl cred un laş, pentru că stă liniştit şi nu vrea să-şi cerce norocul în nici o parte. Pentru ce sunt ei bărbaţi şi neam de viteji, lăudaţi de toţi cei care i-au cunoscut, ca să lâncezească şi să li se ruginească armele? Sunt vorbele unuia şi altuia care i-au ajuns la ureche şi domnul nu înţelege cum de nu vor să vadă foloasele păcii. Lăpuşneanu îşi dă seama că îndemnurile la înţelepciune n-au nici o putere asupra cugetului lor. Sunt gata pentru orice schimbare, o adulmecă cum adulmecă fiara prada şi-s pregătiţi pentru orice faptă, oricât de nechibzuită ar fi. Nestatornicia şi nemulţumirea lor n-a fost stârnită de purtarea domnului faţă de ei, ele izvorăsc din firea lor păcătoasă.

Odată cu teama creşte şi ura domnului împotriva boierilor săi. Este un rău care-i cuprinde pe-ndelete, ca o otravă, toată, fiinţa, ar vrea să se lepede de orice patimă şi buna judecată să-i fie cumpănă faptelor sale, dar simte cum această otravă, pune stăpânire pe mintea lui în ciuda oricărei împotriviri.

Boierii, pe de altă parte, boierii cei mari, mulţi dintre cei de mijloc şi chiar şi dintre cei săraci sunt din ce în ce mai nemulţumiţi de domnul pe care l-au ales. Este el cumsecade dar se arată slab în tot ce făptuieşte pentru că nu îndrăzneşte. Cuminte faţă de sultan, grijuliu să nu-i supere pe ceilalţi vecini, mai mult muiere decât domn! El crede că prin purtările sale nu supără şi nu dăunează nimănui, dar boierii noştri îşi dau coate, se holbează, îşi fac semne şi după aceea clevetesc pe la colţuri: cum se poate, îşi zic ei, că un om în toată firea şi încă şi stăpânul ţării, să-şi piardă timpul meşterind la rotiţe, lănţuguri şi alte nimicuri?

Pentru că măria sa are patima ceasurilor. Îi place să le cumpere şi să meşterească la ele, atunci când i se pare lui că ceva nu se-nvârte bine. Zile-n şir se chinuie ca să dibuie unde se află stricăciunea, iar când nu izbuteşte, trimite să-i vină meşter de peste munţi, de la Bistriţa. Sau trimite ceasul să i-l dreagă acolo.

Făcutul şi desfăcutul unui ceasornic nu ia numai timp, ci dăunează şi ochilor. Cum nu mai este tânăr, vederea nu-l mai ajută cum se cuvine, iar strădaniile lui de a dezlega tainele din măruntaiele unei asemenea alcătuiri încâlcite şi delicate i-au stricat şi mai mult vederea. A trebuit să meargă oameni la Bistriţa şi să ceară un doftor şi bistriţenii l-au trimis pe chirurgul Andrei. Doftorul a ajuns la Suceava în fapt de iarnă, l-a văzut şi i-a spus că numai în luna mai înfloresc anume buruieni care-i pot fi de folos, aşa că l-a trimis încărcat de daruri, iar marele logofăt a tocmit scrisoare de mulţumire către pârgari, cerându-le ca să-i îngăduie doftorului Andrei să treacă iarăşi munţii la timpul potrivit.

De bun gospodar, nu-i vorbă, că este şi se arată că ştie să scoată bani din orice. Pe seama lui şi sub supravegherea sa cresc cirezi mari de vite în ocoalele şi braniştele domneşti. Când vine toamna, cirezi mari de vite pornesc spre iarmaroacele Europei şi banii curg în sipetele domnului. Au nevoie ardelenii de slănină, căci la ei vremea este mai rece şi slănina poate fi mâncată şi în miez de vară. Lăpuşneanu a pus să crească porci şi când se apropie iarna pornesc porcarii peste munte şi-i aduc galbeni cu traista.

O fi Lăpuşneanu bun gospodar, ca fiecare om la casa lui, dar ca domn, ca stăpân al ţării l-ar dori mai plin de viaţă, mai plin de virtute şi nu cum se arată el, ca. o băbotenie cu ochii veşnic înlăcrimaţi pe care şi-i şterge cu o năframă subţire, şi se întreabă ei, de unde o fi luat şi obiceiul ăsta pe care-l au numai muierile?

Şi mai râd boierii de una: ca un ţap încornorat l-a împins dracul să-şi ia nevastă tânără. I-a făcut ea copii, şi se poate să fi fost şi el pe acolo când i-a plămădit, dar să-şi pună grumazul sub papucul domniţei şi să se-nvârtă în jurul ei ca un mucos care încă nu ştie ce-i lumea şi crede că toată fericirea de pe pământ se află ascunsă sub fusta domniţei, asta chiar că nu mai este de îngăduit pentru un om în toată firea şi pe deasupra stăpânul lor. Numai un orb nu vede câtă greaţă se întipăreşte pe faţa acestei muieruşti, când îl simte pe aproape, iar el o ia de bună şi strâmbătura ei o crede izvorâtă din suferinţă şi nu ştie ce să facă, numai să-i intre în voie. Când de multă vreme a amuţit cucul, pentru că s-au trecut cireşile, domniţa, la iscodirile lui, îi spune că are nu ştiu ce la furca pieptului ce nu poate fi ostoit decât cu cireşe. Încalecă oamenii şi fuga peste munţi, spre Rodna şi Maramurăş, unde, din pricina locului înalt, cireşele se coc târziu de tot. Şi-i aduc în goana calului, pasămite, să nu se strice chiar toate, pumnul de cireşe dorit. Vrea domniţa pere sau jimble de un anumit fel, la cererea Lăpuşneanului bistriţenii se grăbesc să-i împlinească toate poftele. Dorinţa ei se transformă în porunca domnului şi se pare că nu află nimic pe lume pe care Ruxandra să-l dorească şi Lăpuşneanu să nu-l împlinească. Ia să fi fost el bărbat în toată firea şi toată puterea, spunea Spancioc, mustăcind, i-ar fi dat mâna să răcnească de i-ar fi sărit sâmburii din gură domniţei şi i-ar fi pierit cheful să pună lumea pe drumuri cu alintările ei…

Râdeau boierii de neputinţa domnului, iar Ion îi asculta pe unii şi pe alţii. Parcă i-ar fi dat dreptate Lăpuşneanului, pentru că era chibzuit în tot ce făcea, iar metehnele pentru care-l batjocoreau supuşii nu dăunau cu nimic nimănui. Dreptate se poate să fi avut şi boierii, pentru că boier era şi el şi nu-şi putea învinui cinul, numai de dragul unuia dintre ei care ajunsese pe scaunul ţării. Îşi petrecea vremea mai mult pe lângă domn supraveghind întocmirea zapiselor sau alcătuirea soliilor, toate fiind trimise cu ştirea şi învăţătura lui şi a Lăpuşneanului. Îi rămânea prea puţină vreme pentru ai săi şi-i părea rău. Maria i-a făcut nouă copii, aproape anul şi copilul, după care s-a oprit, fără ca el să înţeleagă de ce şi nici n-a avut timp să-şi cerceteze nevasta în această privinţă, gândul răsărindu-i în minte rareori şi numai atunci când era departe de ea. Numai doi din cei nouă s-au prăpădit la naştere, ceilalţi sunt teferi şi cresc văzând cu ochii. Maria este acum o femeie falnică şi mândră de rodul trupului ei. Băieţii sunt toţi vârtoşi la trup şi ageri la minte, Gheorghe, cel mai mare, întrecându-i pe toţi în isteţime, deşi se spune că prâslea ar trebui să fie, în această privinţă, înaintea tuturor.

Ghimpele care i-a rămas împotriva Hudeştilor l-a făcut să caute alt loc, mai ferit, pentru a-şi ridica alte case. Maria n-a înţeles nimic din pornirea bărbatului, ei plăcându-i curţile de pe apa Başeului şi nici lămurirea că acestea sunt prea aproape de hotar nu i s-a părut întemeiată. Atunci ce-ar trebui să facă cei care-şi au averile la margine de ţară? Gândul c-ar trebui să se înghesuie cu toţii pe un loc care să se afle la mijloc o făcea să râdă de imaginea unei asemenea ţări, dar Ion a stăruit în hotărârea lui şi bucurându-se de trecerea pe care o avea la curtea Lăpuşneanului, a izbutit să cumpere din ocolul domnesc al Volovăţului un loc de casă la Suceviţa.

De la Rădăuţi porneşte un drum spre soare-apune şi după ce trece de dealul Osoiului, acolo unde se mai află încă o mănăstire de maici, a Horodnicului, se ajunge la intrarea între înălţimile obcinei. Dealuri domoale şi împădurite se ridică de o parte şi de alta a apei şi a drumului înmiresmând şi dând tărie aerului. În apropiere de bisericuţa satului – alcătuit din câteva căsuţe – şi-a ridicat o casă şi curţi în stare să-i primească toată casa. Aceste curţi se aflau cam departe de satele sale, dar prin grija marelui boier, toamna se porneau carele cu bucate, mălaiul de mei şi făina aflându-se din belşug în orice clipă a anului. Lemne se aflau din belşug, pădurile mai că nu se prăvăleau peste sat, au fost durate staule pentru vite, iarbă aflându-se din belşug.

Vara, când căldura soarelui este prea iute, Maria şi copiii vin aici la răcoare şi linişte, iar băieţii sunt cei mai bucuroşi pentru că în râurile limpezi se găsesc păstrăvi, pădurile şi poienile sunt pline de jivine şi cu îngăduinţa brănişterilor şi învăţătura acestora încep să deprindă meşteşugul vânatului. Locul nu este nici prea înalt, nici prea friguros, ploile cad cu măsură, totul pare aici binecuvântat şi dacă raiul ar trebui să se afle pe pământ, un loc mai nimerit ca acesta nu s-ar afla nicăieri pe pământ. Aşa cred copiii, iar bucuria lor o face fericită pe Maria. Au tot ce le trebuie ca să fie mulţumiţi: putere şi bogăţie. Înţelepciunea marelui boier îl face să înţeleagă şi să se bucure de toate darurile din care se poate împărtăşi. De aceea, nu l-ar bucura schimbările de nici un fel, pentru că ele aduc şi tulburări iar tulburările, la rândul lor, pot aduce mari necazuri.

Ion îi îndeamnă pe unii boieri mai aprigi din fire şi mai slobozi la gură, să fie răbdători şi cumpăniţi în tot ce fac şi vorbesc. Nu i-a asuprit nimeni, iar gândurile domnului sunt gânduri de pace şi de înţelegere, spre binele tuturor şi al ţării.

Ion Movilă se bucura de cinstirea oamenilor, fiind socotit de toţi boierii ca unul dintre cei mai înţelepţi oameni ai ţării. Străinii la fel, preţuiesc tactul acestui mare dregător care ştie să vorbească atunci când trebuie şi numai atât cât se cuvine. Nu judecă faptele altor stăpâni din vecinătatea Moldovei, nici la ospeţele oferite de domn, unde vinul bun şi din belşug înlătură multe oprelişti şi dezleagă multe limbi, şi nici în convorbirile de taină. Numai dacă este întrebat, el îşi spune părerea, în care se vădeşte înţelepciunea, tactul şi respectul ce se cuvine capetelor încoronate.

De aceea, sfaturile lui sunt ascultate de cei mai vârstnici iar cei tineri gândesc, ferindu-se s-o spună-n gura mare, că marele logofăt s-a vândut sufleteşte Lăpuşneanului. Se feresc pentru că acest dregător, care ştie taina scrisului şi limba lui dezleagă vorbele şi altor neamuri, are mâna grea şi iute şi mulţi îl pismuiesc pentru îmbinarea aceasta mai puţin obişnuită dintre iscusinţa oşteanului şi înţelepciunea cărturarului.

Şi toate păreau să se scurgă pe un făgaş liniştit, până în al 58-lea an al veacului, când la curtea domnului Moldovei s-a oploşit un levantin, care cutreierase ţările apusului şi ajunsese până în Lituania şi de la curtea polonă coborâse în Transilvania ca de acolo să treacă munţii în Moldova. Îşi zicea Iacob Heraclid Despotul, spunând că se trage din Hercules şi din împăraţii de demult ai Ţarigradului. La Braşov scosese de sub tiparniţă o cărţulie în care se arăta întreaga rădăcină a neamului său. Din această cărţulie se vădea înrudirea cu doamna Ruxandra, al cărei stră-străbunic, cneazul Lazăr, avusese tată de neam grec, spiţă din care se trăgea şi acest Heraclide. Visa fapte mari şi despre el spunea numai lucruri care-i lăsa pe-ai noştri cu gura căscată. Nu era prea mare de stat, dar vânjos la trup, avea părul negru, faţa măslinie şi ochii tot de culoare închisă îi sticleau în cap. Dinţii erau de un alb strălucitor şi când râdea părea că plesneşte de sănătate şi bunăvoie. Trupul său nu cunoştea astâmpărul, era ca un armăsar greu de strunit.

Lui Ion nu i-a plăcut veneticul. Prea era lăudăros şi îngâmfat, sau cel puţin aşa i se părea lui că este. Apoi, prea era plin de vigoare şi frumos ca să nu se nască în sufletul său, deşi n-ar fi dorit-o o anume împotrivire faţă de o asemenea fiinţă. Este adevărat că ştie greceşte, era doar samiot de neam şi crescuse în insula Critului, vorbea însă şi scria latineşte, deprinsese şi limba franţujilor, căci urmase şcolile înalte de la Montpellier, vorbea talieneşte şi cum soarta îl purtase şi prin împărăţia neamţului, învăţase şi limba acestuia.

E drept că povesteşte frumos. Are darul vorbirii, iar învăţătura multă pe care o agonisise prin lume, îi dă putinţa să se folosească de asemenea dar ca nimeni altul. Venea din lumea apusului nu numai cu ştiinţa dobândită acolo, dar şi cu amintiri, pentru vârsta lui prea multe. Le depăna cu plăcere cui vroia să-l asculte şi, mai cu seamă, arăta că se simte prea cinstit să povestească din „măruntele sale întâmplări”, cum îi plăcea să spună cu deosebită prefăcătorie, atunci când era de faţă măria sa doamna „verişoara noastră”, cum îi zicea el Ruxandrei Rareş. Iar măria sa îl asculta cu plăcere pe un om ca Despot, care părea că are pe necuratul în el. N-avea astâmpăr trupul lui, iar ochii de păcură erau sfredelitori. Nu se putea să nu fie plăcut surprinsă de faptele minunate ale „vărului nostru” şi privirile lui pătrunzătoare îi dădeau uneori un început de tulburare, o tulburare pe oare n-o cunoscuse până atunci.

Ion a înţeles destul de repede că nici măriei sale, Lăpuşneanului, nu-i prea plăcea Levantinul, dar, pe măsură ce trecea timpul, împotrivirea marelui logofăt se topea treptat, în timp ce a domnului creştea.

Lăpuşneanu simţea, nelămurit, că într-un asemenea om nu trebuie să aibă încredere. Nu-l pizmuia pentru tinereţea, mintea şi puterea trupului pe care o avea Heraclide, ci se temea din alte pricini. Trebuia să fie deci cu băgare de seamă.

Împotrivirea lui Ion Movilă faţă de Heraclide a început să scadă când cele spuse de acesta au fost întărite de alţii.

Mai întâi de doftorul Blandrata (ai noştri îi spuneau Giurgiu, de la numele cel mic, Georgio), pe care Heraclide îl întâlnise la Braşov şi de aici veniseră împreună în Moldova. Şi din Lehia au venit, de la oameni de încredere, veşti care dovedeau că cele povestite de Heraclide nu erau numai o închipuire a minţii lui bogate, ci fapte care se petrecuseră aievea.

Nu se ştia de ce plecase de la Montpellier. Se pare că nişte încurcături cu o femeie şi nişte crime nelămurite, în care Heraclide ar fi fost amestecat, l-au făcut să fugă la curtea regelui Franţei. Întâmplându-se să se bată neamţul cu franţuzul pentru cetatea Meţului, Heraclide a mers şi el acolo şi prin purtarea lui vitejească a căpătat multă cinstire în ochii rigăi şi celor de la curtea acestuia.

Soarta lui însă i-a urzit să nu stea multă vreme într-un loc. Când se părea că toate-i vor merge din plin, la curtea franţuzului a poposit o veche cunoştinţă de-a Heraclidului. Temându-se ca acesta să nu dea în vileag cele făptuite de el la Montpellier, l-a pândit pe franţuz şi când s-a ivit prilejul, l-a trimis pe lumea cealaltă, împungându-l cu sabia pe la spate. O asemenea faptă nu era spre cinstea lui Heraclid, prea puţini erau însă cei care o ştiau, iar el n-a pomenit-o niciodată. Din pricina asta, el a trebuit să fugă în împărăţia neamţului.

A petrecut pe la curţile unor mari boieri din partea locului, iar când împăratul nemţilor, Carol, s-a bătut în anul 1554 cu riga Franţei, Heraclid a mers şi el în rândurile cavaleriei negre a împăratului, cel mai de seamă steag din oastea împărătească pe care o comanda Günther von Schwarzburg. Şi de data aceasta s-a purtat ca un adevărat viteaz şi fiind rănit rău de tot a trebuit să stea o vreme în cetatea Anversei. Şi cât a zăcut el acolo, a scris, atunci când s-a mai întremat, o scriere, pe numele: Scurtă şi adevărată povestire despre luarea Terovanei şi a Hesdinului, despre lupta de la Renty şi despre toate cele cu schimbări de noroc petrecute între imperiali şi franci până la acest an 1555, de marchizul Iacobu Basilicu, Despota Samosului. Această carte a fost, după spusele Heraclidului, închinată lui Filip al II-lea, fiul împăratului Carol.

Iară împăratul l-a primit după ce s-a însănătoşit, cu mare cinstire. Atunci, Heraclide a pus genunchiul pe pământ în faţa împăratului, şi acesta l-a atins cu spada sa pe amândoi umerii, după care l-a îmbrăţişat, semn că l-a făcut, pentru faptele lui de vitejie, cavaler şi conte palatin, dându-i-se şi privilegii în acest scop. Ion era de faţă când Heraclide povestea toate acestea şi a văzut cu ochii lui privilegiul şi pecetea împărătească. Iar dacă ar mai fi fost o îndoială în legătură cu cele spuse de levantin, aceasta era spulberată de veşti venite din Cracovia, în care se arăta că Heraclide era cu adevărat conte palatin şi avea dreptul să-i încununeze pe poeţi şi să le dea anumite titluri, aşa cum a făcut cu Ciprian de Sieradz, în cetatea de scaun a Lehiei.

Când Moţoc l-a întrebat pe Ion ce-i de făcut cu veneticul, marele logofăt şi-a mângâiat mustaţa şi i-a răspuns că acesta nu-i un om pe care să nu-l iei în seamă.

Ştie marele logofăt ce-i în cugetul acestui vântură-lume? Marele logofăt nu ştie, dar îşi dă seama că un asemenea om este sortit să nască, pe unde ajunge, mari prietenii dar şi mari duşmănii. Şi măria sa, Lăpuşneanu, ce crede despre un asemenea om? L-a câştigat, până la urmă, şi pe măria sa, ştiind cum să-l laude şi să-i cumpere încrederea. I se adresase Lăpuşneanului pe lătinie, cu titlul de „prea ilustru domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”. A învăţat neaşteptat de repede istoria ţărilor noastre, a pătruns rostul acestora de parcă ar fi vieţuit de multă vreme pe aceste meleaguri. Cunoaşte legăturile dintre Lăpuşneanu şi cumnatul acestuia, Mircea Ciobanul, care s-a căsătorit cu Chiajna, sora doamnei Ruxandra. Chiar dacă Ciobanul a fost înlocuit de sultan cu Pătraşcu cel Bun, înlocuirea s-a făcut şi cu ştirea Lăpuşneanului, şi ea nu va dura multă vreme, căci Rareşoaicele şi-au unit pungile şi au pus în mişcare o întreagă lume ca să-l aducă iarăşi pe Mircea în scaunul său. Oricum, întâietatea căpătată de Lăpuşnean faţă de cealaltă ţară românească, este un motiv de mândrie şi Heraclid ştie că lauda este cheia de aur care deschide toate uşile, oricât de ferecate ar fi acestea. Mai mult, se poartă în aşa chip încât domnul să apară ca un adevărat stăpân căruia el, smeritul dar şi iscusitul căpitan de oşti, i se supune şi este gata să-l slujească cu trupul şi cu mintea împotriva tuturor duşmanilor săi, dinlăuntrul şi din afara ţării.

Când măria sa doamna îl ascultă pe vărul său, nu poate să nu-l preţuiască pentru toate darurile cu care l-a înzestrat firea. Simte, pe măsură ce trece timpul, că se poate stăpâni cu mare greutate ca să-i primească uitătura, scurtă dar strălucitoare ca un fulger, fără să se turbure. În afară de asta, privirea lui, când îl întâlneşte întâmplător şi se află de faţă şi altă lume, are ceva tainic în ea, pare că fiinţa lui, în asemenea clipe, este cuprinsă de o anume tristeţă, şi toată se cuprinde şi atârnă de lumina blândă şi reculeasă a ochilor, care vine spre ea ca o rugă, tăcută şi nefericită. Ce se petrece în sufletul acestui om? Vieţuirea în sine pare a fi, pentru cine-i priveşte şi-l ascultă, cea mai mare bucurie pentru un asemenea om. Dar aceste uitături descoperă o altă latură a sufletului său pe care cu greu ar ghici-o cineva. Şi atunci, de ce i se destăinuie, sau ar dori să-i dezvăluie numai ei adâncimi ale firii sale necunoscute altora?

Heraclid nu a înţeles numai slăbiciunile domnului, ci şi pe cele ale boierilor. Sunt oamenii noştri lesne încrezători, le plac petrecerile şi uşor leagă prietenie cu cei ce se dovedesc a fi deschişi la fire. Au arătat la început o oarecare sfială faţă de noul venit. Marchiz de Paros, conte palatin, despot al Samosului, numai titluri sunătoare. Apoi prietenia unor mari principi. L-a primit bine şi l-a lăudat regele Franţei, apoi împăratul nemţilor, după care, atunci când împăratul şi-a lăsat scaunul de prea mare scârbă pentru câte pătimise o viaţă întreagă. Heraclid a fost primit cu cinste şi lăudat pentru virtuţiile sale de ducele Brandemburgului, care era şi mare maestru al ordinului Teutonilor, de care se legau şi nişte fapte ale strămoşilor noştri.

Acelaşi demon al neaşezării I-a împins la curtea lui Jicmont al doilea Augustul, riga de acum al Lehiei, şi s-a amestecat şi acolo în războiul cu livonienii, câştigând preţuirea tuturor pentru vitejia lui. Marele duce al Lituaniei, Nicolae Radzivil, l-a primit la curtea lui unde şi-a câştigat prietenia multor oameni de seamă.

Care dintre ai noştri s-ar fi putut lăuda cu atâtea fapte, când de ani de zile, din pricina unui domn lipsit de curaj, săbiile noastre trebuie să stea în teacă şi să ne trecem zadarnic viaţa pe pământ?

Heraclid a priceput acest gând al boierilor. Le-a înflăcărat mintea cu povestirile sale. Le-a câştigat şi încrederea. Nu era un om de nimic, nici un lăudăros nu se putea spune că ar fi fost. Dacă cele mai de seamă capete încoronate i-au dat scrisori în care i se laudă însuşirile de războinic şi de om înţelept, atunci înseamnă că aşa a fost, pentru că altfel, ce interes ar fi avut împăratul şi craii Franţei şi Lehiei să-l laude?

Pe noi ne apasă sultanul, dar Heraclid, ai cărui strămoşi au avut de suferit din pricina turcilor, se arată un bun cunoscător al oştilor turceşti şi al felului în care trebuie dus războiul cu păgânul. Celor trei ţări româneşti nu le lipsesc oamenii ca să-l poată înfrunta pe un duşman, oricât de puternic ar fi. El a aflat din cărţi ce fel de oameni sunt românii, măcar că acum se află împărţiţi sub trei stăpâniri. Au cu toţii aceeaşi obârşie vestită, şi puţine neamuri se pot lăuda cu strămoşi ca ai lor. Li s-a dus vestea locuitorilor acestor trei ţări că au moştenit virtutea strămoşească şi că sunt straşnici luptători. Dacă şi-ar uni puterile şi ar fi ajutaţi cât de puţin de unul dintre vecini, atunci s-ar putea porni cu mare putere împotriva duşmanului, iar dincolo de Dunăre, neamurile care împărtăşesc credinţa noastră şi zac sub stăpânire străină, s-ar ridica cu mic cu mare ca să pornească asupra Ţarigradului unde au stăpânit, cândva, stră-străbunicii săi.

Aceste închipuiri măreţe şi ademenitoare erau primite de boierii noştri aşa cum primeşte pământul ploaia binefăcătoare după o îndelungată arşiţă şi uscăciune. Ion Movilă, unul dintre oamenii cei mai chibzuiţi, s-a străduit să-i domolească pe cei ce se arătaseră înflăcăraţi de planurile Heraclidului. Nu ştiau ei, oare, cât de greu l-ar putea urni pe Lăpuşneanu pe un asemenea făgaş?

Mă rog, şi-au spus unii, dacă Lăpuşneanu nu poate fi urnit pe acest făgaş, n-ar putea fi împins pe altul care să găsească pe deplin tihna şi pacea pe care le râvneşte atâta?

Primejdios gând!

Sămânţa oricum era aruncată, iar ogorul era pregătit mai mult ca oricând s-o primească, s-o facă să-ncolţească, să-i dea viaţă.

* *

În vară, măria sa a purces cu oastea peste munţi. Aşteptase prea mult ca să i se facă dreptate în privinţa cetăţilor pe care toţi domnii Moldovei le stăpâniseră în Transilvania. Nevrednicul şi nevârstnicul de fiu al lui Ianăş craiul, Ianăş Jicmont, dus de unul şi de altul, stăpân fiind mai degrabă maică-sa, sora rigăi Lehiei, nu s-a grăbit să hotărască într-un fel sau altul, deşi cu sprijinul său, al Lăpuşneanului, se urcase în scaun. Ba, mai mult, îi oploşise şi pe unii pribegi în oraşele sale, aşa că domnul n-a mai putut suferi şi s-a dus de şi-a aşezat el, cu puterea lui, pârcălabi la Ciceu, Reteag şi la Cetatea de Baltă.

Venind toamna, domnul, grijuliu fiind cu sporirea averii sale, a poftit să-şi vadă cirezile de vite de la Jijia şi de aici să coboare spre Ţara de Jos, la curţile de la Vaslui. Doamna Ruxandra, plângându-se de o anumită slăbiciune a trupului, ar fi dorit să rămână la Suceava. N-ar fi vrut să se despartă de măria sa, nici de prietenii măriei sale, pentru că mişcarea de la curte îi făcea mare plăcere, chiar şi atunci când rămânea închisă, vreme îndelungată, în iatacul ei. Dar măria sa a liniştit-o arătându-i că trebuie să-şi facă datoria faţă de casa şi de supuşii lui, iar pentru bucuria soţiei, va lăsa o parte dintre dregători la Suceava şi nici măria sa nu va întârzia mai mult decât i-o cer treburile grabnice ale domniei.

Ion Movilă l-a însoţit pe domn. Scrierea zapiselor, hotărâri neaşteptate pe care ar fi trebuit să le ia domnul în legătură cu vecinii ţării nu se puteau face fără sfatul şi priceperea sa. De la Suceava s-a mers la Botoşani, de la Botoşani au ajuns la Jijia, ca să facă un ocol spre curţile de la Hârlău de unde toată curtea a coborât la Iaşi. Aici, un boiernaş mărunt pe care nu l-a văzut şi nici numele nu i l-a aflat, a venit de la Suceava şi a fost primit de domn în mare taină. Ce-a vorbit măria sa cu boiernaşul nimeni nu ştia. Drept este că după aceea, Lăpuşneanu l-a chemat pe Ion Movilă şi după ce l-a dumirit pe marele logofăt cu tot ce doreşte de la el, l-a trimis ca pe un om de încredere, la Suceava, pe lângă doamna Ruxandra ca sfetnic şi ca prieten bun al casei sale.

Marele logofăt s-a bucurat că merge în cetatea de scaun, pentru că acolo se afla acum Maria cu cei şapte copii ai săi. cât priveşte grijile domnului, Ion a zâmbit în sinea lui şi şi-a spus că orice drac îşi are şi el stăpânul său.

Privirile lui Heraclid mărturiseau limpede, ceea ce nu putea să-i spună verişoarei sale. Curtenitor, marchizul, contele, despotul, îi ducea mâna la gură şi îşi apăsa buzele mai mult decât se cuvine. Erau ca jăratecul şi căldura lor o străbăteau ca un fulger pe Ruxandra.

Într-o noapte, când toată suflarea de la curte era scufundată în somn, Ruxandra s-a trezit buimăcită dintr-un vis urât în care i se înfăţişau nişte ape tulburi, ale căror şuvoaie se înfăşurau şi creşteau sălbatic, ameninţând totul în cale. Încerca să-şi scape copiii şi năzuia spre o coastă, iar răsuflarea i se tăia de atâta strădanie. S-a trezit gâfâind şi, după ce s-a liniştit, a ridicat opaiţul şi şi-a cercetat copiii. Dormeau şi pacea de pe chipul lor s-a pogorât şi în sufletul ei. S-a îndreptat spre odaia cea mare, unde-şi uitase de cu seară o scurtă de blană şi când să se întoarcă, de partea cealaltă a săliţei stătea Heraclid înveşmântat cu hainele de zi. Se vedea după faţa-i puţin obosită că nu dormise. Şi aşa cum era, i s-a părut straniu de frumos. În lumina slabă a opaiţului părea un demon al păcatului. Ivirea neaşteptată a Heraclidului a făcut-o pe Ruxandra să tresară şi şi-a înăbuşit cu greu un strigăt de spaimă ce răsărise fără voia ei. Heraclid a zâmbit, dar zâmbetul lui era învăluit în tristeţă, aceeaşi pe care o citea în ochii lui când o privea numai pe ea şi îşi uita de lumea din jur. S-a apropiat de ea, parcă aluneca şi, pentru o clipă, Ruxandrei i s-a părut că totul se petrece ca într-un vis în care puterea şi voinţa ei nu-i mai aparţineau, aflându-se sub vraja acelor priviri adânci şi pline de dorinţi. I-a cuprins mâinile, i-a luat opaiţul şi l-a aşezat într-o firidă. Faţa ei şi toată fiinţa ei arătau împotrivire, dar o împotrivire care se topea în ciuda voinţei sale. Iar când buzele Heraclidului i-au atins buzele ei şi când trupul lui i-a învăluit trupul ei, braţele s-au încolăcit în jurul grumazului puternic al pretinsului văr, care a săltat-o şi a purtat-o spre odaia ei de parcă ar fi fost o jucărie. În noaptea aceea şi după aceea în fiecare noapte, la o oră tăinuită, doamna a trăit bucuria dragostei dintâi şi nici un îndemn spre chibzuinţă n-ar fi izbutit s-o facă să se lipsească de ceasurile de patimă, pe care le-aştepta cu înfrigurare, la care se gândea tot timpul când Heraclid nu era alături de ea.

Când marele logofăt a sosit la Suceava a înţeles din cele spuse de Maria, din cele ce se puteau citi pe faţa Ruxandrei că temerile domnului său aveau temeiuri sporite. Lăpuşneanu fusese încredinţat de acel boiernaş că s-ar urzi ceva împotriva lui şi domnul se temea de unii dintre marii boieri. Lucrurile se vădeau a fi potrivit temerilor Lăpuşneanului. Portarul Sucevii era de părere că ţara trebuie să scape de un domn bicisnic cum era Lăpuşneanu şi nu se sfiia s-o spună marelui logofăt în faţă, pentru că la fel gândeau şi alţi dregători, unii rămaşi la Suceava, alţii aflându-se la Vaslui unde era domnul. Marele stolnic şi marele comis, unii dintre pârcălabi şi alţi boieri de frunte se numărau printre aceştia. Un sfat cu Ion Moţoc, prietenul său din tinereţe, şi mare vornic al ţării, i-a arătat lui Ion că mai toţi boierii ar dori o înnoire a domniei. Mai mult o alegere fusese făcută. Heraclide era izvorul acestui duh nou de mărire şi alături de el se afla şi doamna.

Maria făcea să i se vadă dinţii albi şi puternici atunci când îl întreba pe Ion dacă măria sa n-a simţit cum îi cresc nu corniţe de berbecuţi, ci coarne puternice cum sunt cele care împodobesc fruntea rasei de vite moldoveneşti, vestită în toată lumea. La nedumerirea marelui logofăt, Maria adăoga o alta şi mai mare, neînţelegând cum de sora ei cea dragă a aşteptat atâta vreme. Fruntea Lăpuşneanului ar fi trebuit:să poarte o cunună cu care nici cel mai falnic cerb nu s-ar îi putut lăuda cu o asemenea podoabă. La auzul unor asemenea vorbe. Ion a încercat să-şi certe nevasta, dar Maria l-a înfruntat mânioasă. Nu i se cade fiecăruia dintre noi, i-a spus ea, să-şi cunoască lungul nasului şi cu ce drept poate unul ca Lăpuşneanu să-şi bată joc de viaţa Ruxandrei. El, un bătrân şi un… L-a cuprins pe marele logofăt un soi de ameţeală şi s-a gândit pentru o clipă, dacă nu cumva şi el se află vinovat faţă de nevastă. Măriei îi scăpărau ochii, înverşunarea ei i s-a părut nepotrivită şi numai o nemulţumire a sa ar fi justificat o asemenea pornire. Chipul lui Ion s-a întunecat, aşa cum nu-l văzuse Maria niciodată. S-a speriat şi l-a iscodit: Îi este atât de scumpă soarta Lăpuşneanului? A ajuns el, marele boier, să se schimbe într-o slugă prea credincioasă şi prea supusă faţă de un bicisnic care nu avea un drept mai mare ca el la scaunul domnesc? Ion s-a holbat. Niciodată nu se gândise la una ca asta. Îngrijorarea lui pornise din altă parte şi când, încolţit de întrebări, a trebuit să arate care fusese temeiul acesteia, Maria a izbucnit în râs, s-a ruşinat mai apoi şi l-a privit în aşa fel, încât nu mai era nevoie de nici o vorbă care să-i mărturisească toată bucuria, fericirea şi mulţumirea pe care i-a adus-o el. Iar bărbatul ei era încă falnic şi puternic şi nici ea nu mai era o femeie tânără.

Se întâmplă uneori ca vârsta, în loc să te înăsprească, te face să te înduioşezi cu mai multă uşurinţă în faţa aducerilor aminte, şi în faţa propriei tale petreceri prin această lume. Povestea cu scaunul domnesc nu este însă o vorbă aruncată-n vânt. Şi dacă Ion nu s-a gândit la una ca asta şi nici vreme n-ar mai fi s-o facă, apoi feciorii săi, să n-o uite, sunt os domnesc. Iar în ochii nevestii sale a răsărit mândria Rareşeştilor şi a lungului şir de domni din care coborau acum şi odraslele sale.

* *

Când a fost vestită întoarcerea domnului la Suceava, Ion s-a sfătuit cu Moţoc ce trebuie să facă. Să-i spună Lăpuşneanului ce mestecă boierii şi ce se întâmplă în casa lui? Au ajuns la încheierea că este mai bine să stea deoparte şi în clipa hotărâtoare vor vedea ce este de făcut. Cum a ajuns la Suceava, domnul a fost cuprins de o mare fierbinţeală. Cu greu se puteau înţelege cu el, oricum, au izbutit să-l liniştească în privinţa treburilor domniei. Fierbinţeala i-a dat o mare slăbiciune a trupului şi la îndemnul doamnei Ruxandra, Lăpuşneanu s-a lăsat pe seama lui Blandrata, doftorul şi prietenul Heraclidului, în ciuda sfatului unor căsaşi de ai săi.

Era într-o după-amiază. Razele soarelui pătrundeau în odaia bolnavului, dar nu mai aveau puterea să încălzească. Stăruia în toate o anumită tristeţe care dăinuie uneori înainte de venirea iernii. Blandrata i-a pregătit domnului o băutură întăritoare, în care fiertura de buruieni era amestecată cu lapte pentru a fi mai uşor înghiţită şi pentru că aşa era rostul pregătirii ei. I-a dat-o unui copil de casă şi i-a cerut să i-o dea domnului cu multă îngrijire cât timp el va face o altă fiertură. Copilul s-a apropiat cu ulcica de patul bolnavului. Lăpuşneanu l-a privit cu nişte ochi care se scufundau în găvanele lor pe măsură ce-i creştea slăbiciunea. A înţeles şi a făcut semn copilului să-l sprijine, ca să se înalţe puţin între perne. A primit apoi ulcica şi a dus-o spre gură. Îi tremura puţin mâna şi când buzele sale s-au apropiat de gura ulcelei, l-a cuprins o tuse însoţită de o mare slăbiciune care l-a făcut să-i scape doftoria. Vasul s-a spart şi domnul l-a privit mânios pe copil. Acesta, înfricoşat, a fugit să ceară sprijinul doftorului. Mai să se prăvălească atunci când a ieşit din pricina unei mâţe care s-a strecurat în odaia domnului.

Blandrata s-a arătat cuprins de o mare tulburare. I-a spus copilului că va mesteca îndată o nouă doftorie, trimiţându-l pe copil să-l cheme grabnic pe Heraclid. Acesta a pălit când i s-a spus cele întâmplate, s-a uitat la Blandrata şi i-a spus doar atât în limba doftorului: Eşti un cretin. Ţi-am spus s-o faci singur! După care i-a spus în limba ţării – Grăbeşte-te spre binele domnului.

Lăpuşneanului nu-i plăceau mâţele. Iar stârpitura asta care-i intrase în odaie s-a şi pus pe lipăit laptele amestecat cu doftorie care se strânsese într-o adâncitură a podelei. După câteva clipe a crezut că l-a cuprins iar ameţeala, pentru că mâţa se mişca nefiresc, după care a început să se zbată, iar zbaterea ei n-a durat multă vreme şi a rămas înţepenită. Când a apărut copilul de casă, ochii Lăpuşneanului crescuseră înspăimântător, o şuviţă de spumă i se ivise la unul din colţurile gurii. A strigat atât cât i-a îngăduit starea lui:

— Să vină armaşul! Iar copilul a fugit îngrozit.

Când Blandrata a intrat în odaia domnului cu un vas de cositor în care se afla doftoria, n-a mai avut timp să scoată nici o vorbă fiind luat pe sus de oamenii armaşului.

Ca din senin, la curtea domnească s-a iscat o mare forfotă. Oameni speriaţi ieşeau în mare grabă, îşi căutau caii, încălecau şi porneau într-o goană nebună spre Areni. Printre ei erau marele portar al Sucevei, marele stolnic şi marele comis, Heraclide şi încă alţi câţiva mari boieri.

Călăreţii porneau spre cele patru colţuri ale ţării. Oamenii priveau nedumeriţi şi înţelegeau că ceva straşnic a trebuit să se întâmple. S-au făcut tot felul de presupuneri: dau turcii, năvălesc tătarii, s-au pornit leşii, s-a răzvrătit o parte de ţară şi câte alte închipuiri. Spre seară, se ştia că, de fapt, viaţa domnului fusese în primejdie şi numai o mâţă a izbutit să-l scape. Cum s-a petrecut o astfel de minune, aveau s-o afle ei în noaptea aceea sau a doua zi.

* *

Doamna Ruxandra, însoţită de copiii ei, s-a înfăţişat lângă patul domnului. Arăta mare îngrijorare, aşa cum o arătau şi marele logofăt, Ion Movilă şi marele vornic Ion Moţoc ca şi alţi mari boieri.

Doamna s-a juruit că nu ştia nimic şi Lăpuşneanu, deşi n-a crezut-o, a iertat-o. Ion a privit-o pe Ruxandra şi faţa ei era de nepătruns. Când s-a aflat singur cu cumnata sa, aceasta a şoptit mai mult pentru ea, oricum să nu fie auzită de multe urechi:

— A fugit ca un iepure! Ticălosul!

În locul celor fugiţi au fost numiţi, a doua zi, alţi mari dregători: Dumitru, portar al Sucevei, Andreica, stolnic, Paşca, comis, Neagoe, Spancioc, Văscan Movilă rămânând la locurile lor.

Fugarii n-au fost prinşi şi nici ai lor. Se aşteptau, ticăloşii la una ca asta şi îşi pregătiseră fuga din vreme. Lăpuşneanu închipuia tot felul de torturi împotriva fiecăruia, şi niciuna nu-l mulţumea. Pe Heraclide ar fi vrut să-l prindă. Să-l facă să ispăşească prin moarte toate umilirile. Acesta însă se adăpostise în pământurile împăratului Ferdinand şi de acolo se străduia să câştige bani şi oameni ca să ia domnia Moldovei. Asta pândise şi vânase, nemernicul!

În primăvara anului 1560, o seamă de boieri în frunte cu Lupu paharnicul se ridică, la îndemnul şi cu sprijinul lui Heraclid Despotul, împotriva domnului, dar hiclenii sunt prinşi şi Lăpuşneanu trăieşte prima lui răzbunare: cei vinovaţi sunt ucişi în faţa lui, a pus să fie traşi în ţeapă şapte preoţi, iar nouă mii de oameni sunt orbiţi. Mitropolitul ţării şi o seamă de boieri de frunte se plângeau împăratului Ferdinand de cruzimea domnului şi-i cereau ajutoare ca să-l înlăture. Erau cu toţii alături de Despot şi-l voiau ca domn.

Primind bani de la împărat, Despot strânge mercenari. Alături de el se afla marele şleahtic Albert Laschi care-şi zălogise moşiile ca să-l poată împrumuta pe pretendent cu zece mii de galbeni. O primă încercare de a-l înlătura cu forţa pe Lăpuşneanu are loc în toamna anului 1560. Domnul aflase prin iscoade ce urzeşte Heraclid Despotul şi ceruse ajutorul paşei de Silistra. Cu ajutor turcesc, Lăpuşneanu izbuteşte să-l respingă pe Despot. Un alt pretendent, în persoana principelui rutean Dimitrie Vijnovieţchi, era bătut de paşa turcesc şi silit să fugă. Acesta era strănepot după mamă al Marelui Ştefan şi socotise că este îndreptăţit şi el să pretindă coroana Moldovei.

Un an de încordare şi aşteptări. Despot uneltea sub ocrotirea împăratului nemţesc, iar Lăpuşneanu prin dese solii şi mari făgăduieli căuta să-l facă pe riga Lehiei să nu-i îngăduie tâlharului să treacă prin crăia sa, iar pe sultan să-i trimită ajutoare la nevoie.

Prin octomvrie, una din iscoadele Lăpuşneanului aducea vestea cea mare: Despot murise şi iscoada mai spunea că văzuse cu ochii săi cum i-au dus coşciugul la groapă. Toate pregătirile făcute se dovediseră zadarnice, iar Albert Laschi îşi plângea banii aruncaţi în vânt.

La auzul acestor veşti, Lăpuşneanu s-a bucurat grozav.

Scăpase şi el şi ţara de o mare ameninţare. I-a destăinuit cele aflate Ruxandrei căutând să-i citească pe faţă un semn care să-i întărească bănuiala pe care o hrănea ca pe o otravă în sufletul său, dar chipul doamnei a rămas neclintit.

Era la puţine zile după Sânmedru, o vreme schimbătoare şi vântul rece îi îndemna pe oameni să soarbă cu mare bucurie vinul nou, adus atunci de la Cotnari pentru ospăţul dat de domn. Nimeni nu ghicise ce a putut să-l îndemne pe Lăpuşneanu spre o asemenea risipă şi nici el n-a lăsat să se înţeleagă rostul petrecerii. Ştia că mulţi dintre oamenii pe a căror încredere trebuie să se sprijine domnia, avuseseră legături cu Despot. Când cheful va fi în toi, le va vesti, ca şi cum ar fi aflat, şi el numai în clipa aceea, moartea vărului domniei sale, doamna Ruxandra. Se bucura la gândul acestei răzbunări, care va fi urmată de altele şi mai mari. Nu se putea să fie altfel, pentru că aceste capete tari şi seci nu vor răbda şi mulţi dintre ei îşi vor da arama pe faţă în puţină vreme. Se şi pregătise ca să întâmpine o asemenea hiclenie.

Vestitorul care a venit în toiul ospăţului nu era, cel rânduit şi Lăpuşneanul l-a primit bănuitor. L-a ascultat şi mesenii au văzut cu uşurinţă tulburarea ce se întipărea pe faţa domnului. După care nu s-a mai stăpânit, s-a ridicat în picioare şi a strigat atât de straşnic, încât toate au încremenit într-o nefirească linişte.

— Să fie luat acest nemernic şi să i se reteze capul.

Omul a albit la faţă, s-a prăbuşit în genunchi în faţa domnului şi i-a cerut îndurare.

— Vrei să semeni spaimă, a strigat la el domnul.

— Măria ta, eu n-am făcut altceva decât să împlinesc o poruncă.

N-a mai avut vreme să grăiască altceva pentru că armăşeii l-au luat mai mult pe sus şi l-au scos afară.

Domnul s-a străduit să-şi stăpânească tulburarea şi să arate un obraz liniştit, aşa cum se cuvine unui stăpânitor. În acelaşi timp, boierii îşi chinuiau mintea ca să găsească o dezlegare la cele ce se petrecuseră sub ochii lor. O stânjeneală a pus stăpânire peste toţi cei ce se aflau la ospăţul domnesc şi în loc de petrecere, boierii aşteptau clipa în care avea să se sfârşească o masă la care nimeni nu mai avea nici un chef.

Vinul, oricât de bun şi oricâtă căldură ar fi strecurat în trupurile lor, nu-şi mai arăta puterea, vorbele se legau cu greu şi sosirea unui nou olăcar a fost privită ca o mântuire.

Nici de data aceasta nu s-a ştiut ce spune vestitorul, Lăpuşneanu a părut că se dezmeticeşte ca dintr-un somn adânc şi când pe faţa lui s-a citit deplina înţelegere a celor ce se petreceau în juru-i, s-a ridicat şi, uitându-se la cei de faţă de parcă atunci i-ar fi văzut pentru prima dată, a rostit cu glas tare şi limpede:

— Tâlharul a trecut hotarul. Vă poruncesc tuturor să vă ridicaţi cu mic şi mare pentru a-l întâmpina cum se cuvine. Movilă, Moţoc, Dumitru, Pasca, Andreica vă poftesc la sfat. Porunci pentru strângerea oastei să pornească degrabă în toată tara.

În ziua de 16 novembrie, 1561, la Verbia, satul Movileştilor, aşezat nu departe de Dorohoi, Lăpuşneanu îşi aşezase tabăra. Avea cu sine oastea mică şi ceva prostime din Ţara de Sus. În ziua următoare, la două ceasuri în zi, Despot îşi aşeza tunurile în linie de bătaie. În spate erau rânduiţi călăreţii săi, oaste aleasă dar puţină. S-au bătut din tunuri toată ziua şi niciunul nu a îndrăznit să atace. Abia în ziua de 18, domnul l-a îndemnat pe Moţoc să pornească el cu străjile sale, dar acest iscusit căpitan s-a retras îndărăt fără nici o izbândă.

S-a mâniat Lăpuşneanu şi le-a cerut sfetnicilor săi să dea dovadă de bărbăţie. Atunci, pârcălabul de la Cetatea Nouă a Romanului şi-a împins calul în faţă şi i-a strigat domnului ca să audă câţi mai mulţi oşteni:

— Ai omorât pe cei mai buni dintre boieri, ca să le iei moşiile, ne-ai luat vitele de ţi-ai umplut cămara ta cu galbeni, acum adă boii şi trimite-i să lupte pentru tine cu duşmanul!

Mulţi s-au mirat de vrednicia arătată de un om pe care bolile îl scăzuseră mult la trup şi în virtute. Lăpuşneanu s-a repezit în fruntea călărimii şi s-a bătut de parcă întinerise ca prin farmec. Un ungurean a izbutit să-i smulgă cu lancea gugiumanul din blană de samur şi şuviţele rare de păr îi fluturau în vânt. Ion era alături de el şi s-a cutremurat în faţa unei atât de mari încrâncenări pentru păstrarea puterii. L-a ocolit şi l-a împins înapoi. Zbaterea lui era zadarnică. Lupta fusese mai mult o închipuire. Numai două mii de oameni ai pământului aşezaţi într-un loc bun, în viile de pe ridicăturile din dreapta câmpului de bătaie, au plătit cu viaţa lor acest simulacru sinistru. Căpitanii lui Despot adunaţi din toate ţările Europei trebuiau să-şi salveze onoarea anunţând o victorie din care n-a lipsit nici vărsarea de sânge. Lănciile şi săbiile lor s-au înfipt şi au sfârtecat trupurile nevinovate ale acestor muncitori ai pământului, care s-au înfrăţit cu ţărâna, numai pentru a îngădui unor semeni de-ai lor, fiare cu chip de om, dar mai răi decât fiarele, să se laude cu o izbândă pe care Despot o câştigase de multă vreme, când, în sfaturile de taină, boierii cei mari s-au hotărât să-l părăsească pe Lăpuşneanu şi să treacă de partea veneticului.

Era o izbândă câştigată cu multă uşurinţă, al cărei rost mulţi dintre străinii de faţă nu l-au înţeles iar pentru uşurinţa cu care au primit-o şi au crezut în ea mulţi aveau să-şi piardă capetele, nu peste multă vreme.

Neputinţa l-a făcut pe Lăpuşneanu să se închine în faţa evidenţei, privirile oglindeau ura care clocotea în sufletul lui, l-a întrebat pe Ion dacă-l va urma şi când acesta i-a spus că rămâne la Verbia, pentru a-şi ocroti satul, domnul a şoptit cu buze înălbite un „bine” prevestitor de multe rele, după care a dat pinteni calului şi s-a topit în pulberile stârnite de copitele cailor slugilor domneşti care aveau să-i ţină tovărăşie în fuga acestuia spre Ţara de Jos.