Verde codre și tufos,

Mult cu umbră răcoros,

Vara cît ești de frumos,

Toamna, putred, sîngerate,

A tale frunze uscate,

Roșe, roșe zac pe jos.

Așa vara vieței mele,

Ca dalbele floricele,

Fost-au să fie ca ele;

Dar de chin și muncă mare

Trupul meu hodină n-are

Și mi-i traiul tot în jele...

Vîntul fioros cînd bate

Spulberă-n străinătate

Frunzele veșted picate,

Departe de-a lor tulpină,

Unde-i moartea mai streină,

Și pier prin lume-aruncate.

Așa vîntul de urgie

Aspru suflă-n sărăcie,

Și romînu-n iobăgie

Are, pe-ntinsul pămînt,

Numai locul de mormînt,

Ca să moară-n duioșie.

Daleu ! măi român bărbate,

Mai deșteaptă-te, măi frate !

Că de tine joc își bate,

Și-n robie tot mereu

Te ține-n lanțul cel greu,

Lumea cea fără dreptate.