III

Mai mult de un an acum trecuse de la întâmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimei sale și Zoe începuse a cunoaște că a greșit, judecând pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor.

Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B... Îl vedea mai tăcut și mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, macar că era semnul nătărăiei. Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atâte nenorociri, și cunoscând că trebuie în sfârșit să-și ia un loc oarecare în soțietate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. Depărtă pe toți ceilalți ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum știa ea să iubească și curând el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simți urmările nesocotinței sale, și îngrijindu-se, își mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, își dizvăli urâtul haracter și, puțină vreme după întâlnirea ce am văzut că a avut cu ea la începutul acestii istorii, îi scrise răvașul următor:

„Coconiță! îmi pare deșanț că dumneata ai luat un capriț drept amor și încă pretinzi să te iau de soție! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un așa pas, dar apoi nici inima mea nare plecare a se robi. Așadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini și binevoiește a mă uita și a nu-mi mai scri.”

Gingașa copilă ceti răvașul fără să zică nimic, fără să verse macar o lacrimă. Inima îi era plină și suspinele, grămădindu-se în sânul ei, o înădușeau. După o îndelungată și cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mântuitorului, zicând: „Dumnezeule, fie-ți milă de mine și nu mă aduce la desnădăjduire!”

Sanda, bătrână femeie care o slujea, care o hrănise cu sânul său în pruncie și o crescuse în copilărie, stând într-o cameră alăturată, se apropie de o ușă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpâne-sei, și ridicând perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atât de adâncă. Ea nu îndrăzni să intre, respectând cuceria stăpâne-sei; dar neauzind nimic și văzându-o tot îngenuncheată cu fața la pământ, intră în odaie ca să o scoață din niște cugetări atât de triste. În zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, înghețată, o socoti moartă.

Luă în brațe pe această biată fată pe care o legănase și cu care împărțise soarta sa. O numi cu acelaș nume de Zoiță, precum odinioară, și o dismierdă ca și atunci. Silindu-se s-o deștepte din acea dureroasă letargie și, neștiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-și afle iarăși durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest secret de nenorocire, „sărmana Zoiță! zise, și o lacrimă căzu din ochii bunei bătrâne, cât e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dânsa să nu se mai trezească!” Această dorință, deși barbară, se cunoștea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpână-sa.

O puse în pat și, peste puțin, Zoe deschise ochii.

— Du-te, mamă, acasă la N... și lasă răvașul acesta la o slugă a lui, ca să-l dea, când se va întoarce din călătoria sa, sau să-l trimiță cu poșta unde să va fi aflând. Spune să nu se piardă, căci în el este o cosiță din părul meu.

Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dadaca și singura sa prietenă, câteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată și bătrâna a ieșit clătind din cap și zicând: „Maica Domnului să-și facă milă de fata mea!”

Îndată ce s-a depărtat bătrâna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb și un șal negru și, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jâlț, unde șezu absorbită în gânduri. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori râdica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinând, își frângea mâinile cu desnădăjduire. Un gând fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă și cu o oftare: „oamenii așa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. Oamenii acești minciunoși și vicleni nu știu câtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viața; afle dar acum!” Zicând aceste, a ieșit.

Mergând cu un pas răpede, curând a ajuns la portița unei case. Bătând, un arnăut veni și deschise.

— Acasă e stăpânul tău, Caraimane? întrebă Zoe.

— Ba nu, coconiță, dar cred că nu va zăbovi, căci mâine este alai și trebuie să vie ca să se gătească.

— Apoi dar îl voi aștepta, zise fata; și intră în odaia tânărului.

— Eu sunt silit să ies, adăogă Caraiman, apoi dumneta singură să rămâi?

— Du-te, du-te; eu îl voi aștepta pănă ce va veni.

Arnăutul se duse.

Zoe se primbla palidă și perită la față prin odaia lui Iancu. „Iată a doua oară, își zise, ce sunt în camera aceasta, întăi când era bolnav și am venit de l-am văzut; atunci am ieșit, dar acum... iată așternutul său; perna cusută de mine încă tot o are... iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea frățâne-meu, căci atunci încă nu-l iubeam... cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă!... oare-s încărcate?— Și căută pistoalele. Unul e încă plin. Unul! și ce trebuie amândouă?... o mișcare de degit și s-a sfârșit! Oh! pistolul acesta!... să-l aștept oare să vie? și pentru ce? El mi-a hotărât soarta și a mea și a copilului său!... Sărmanul prunc! îl simț clătinându-se în sânul meu... sărmană ticăloasă ființă, blăstemată pănă a nu vedea lumina!... ah! el e rușinea și nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare... Cine știe, poate într-o zi va fi ca și el de nelegiuit, sau ca și maicăsa de nenorocită!”

Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groaznic când e cineva singur; pe urmă, nu știu ce înfricoșătoare presimțiri a unui trai viitor amărât și chinuit au venit și au sfâșiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. Sărmana fată simți sângele sleindu-se în vinele sale.

Se duse la masă, și luând un condei, scrise c-o mână tremurândă:

„Eu mor!... Mă duc să aflu liniștea pe care mi-ai răpit-o. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sânul meu... La ziua judecății, când iar ne vom întâlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinic, ca să dai seamă de două morți.”

Apoi, simțind o fierbințeală mare, își lepădă șalul și vălul, luă pistolul cel încărcat și răzimă țeava de inima sa. O detunare răsună!

Plumbul intrând sub țâța stângă, a frânt o coastă, și petrecând inima, a ieșit prin spate. Zoe căzu moartă.