IV

În ziua aceea era paradă domnească.

De dimineață pompierii stropiseră podul, și la toate răspintinile câte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vâre, pănă după trecerea alaiului.

Parada se întindea ca un șărpe pe șovăita uliță. Înainte mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atârna câte o lungă coadă de vulpe, împingând pe norodul ce se înghisuia. Apoi urmau panțirii isprăvniciei, darabanii agiei, aprozii vorniciei, simenii hatmaniei, toți aceștia triste rămășiți a acelor viteje oști ce muiaseră ambiția polonilor și a ungurilor și înfruntaseră trufia semilunei. Mai în urmă era armașul încungiurat de lăutari ce juca din vioare aerul: mititico . Apoi veneau ofițerii curții...

Doi tineri mergeau alăturea la pas.

Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costium arnăuțesc. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporășie a hainelor sale. Fața lui tânără și bărbătească însufla încredere, iar ochii lui albaștri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj și nefrică. Celalalt, asemene călare și nu mai puțin elegant, se deosebea prin mărimea șlicului și largile mânici a benișului său.

— Închipuiește-ți, Iliescule, zicea acest din urmă, aseară când m-am dus acasă, ce să văd? Odaia și patul meu pline de sânge și pe dânsa moartă! oh! nu-ți poți face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă.

— Sărmana fată, atât de tânără și de frumoasă! zău! când s-ar putea s-o învie, mi-aș da armele și pe Haiduc, calul meu. Pre sufletul meu! să se fi întâmplat aceasta din pricina mea, pe loc aș zice: rămâi sănătoasă, lume! m-aș duce în vreo sehăstrie din Ceahlău, ca prin post și rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat de la Dumnezeu.

— Așa să trăiesc! zise Iancul B... râzând, aș fi vrut să te văd sehastru; poate te-ai fi făcut și prooroc.

— Și mai poți râde! N-ai mustrare de cuget? Nu-ți pare rău?

— Rău îmi pare cum îți pare și ție și cum trebuie să le fi părând tuturor tinerilor ce au cunoscut-o; dar mustrare de cuget pentru ce să am? Dar, lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul de...

Iliescul nu-l asculta; trecuse înainte și ochii lui era plini de lacrămi.

„Ticălosul, zicea el, nu plătește să strice cineva un glonț întrînsul. Sărmana Zoe!”

Un car coperit cu o rogojină și întovărășit de doi oameni dete să iasă în ulița mare. Un zapciu îl opri în răspinteni.

— Ce aveți în car?

— Un mort.

— Îngăduiți pănă va trece alaiul.

Și mortul fu silit să aștepte, pănă va trece deșărtăciunea!

După ce a trecut parada, carul și-a urmat drumul. Un tânăr ca de douăzeci ani, cu sprincene negre, îl urma de departe și o întristare adâncă se vedea pe fața lui cea smolită.

„Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă ființă a căzut sub sarcina ticăloșiei vieții, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coți de pământ în locul unde or să se întoarcă și ei. Ei fac pe Dumnezeu rău și nemilostiv. Stăpânitorul ce varsă în războaie pârăie de sânge pentru ambiție, ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan adunându-și o pomenire de blăstemuri, ucigașul ce ține drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lângă însuși locașul Dumnezeului dreptății și al îndurării; și pe biata fată pământul nu o priimește! Iartă-le lor, Doamne! că nu știu ce fac!”

Carul, ajungând pe malul Bahluiului, se opri și cioclii, coborând pe moartă, începură a săpa groapa.

— Ce s-a făcut baba cea care țipa și nu ne lăsa să luăm trupul?

— Ea nebunise; au dus-o la Golia.

— Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie și femeiei o cațaveică.

— D-apoi eu?

—Tu nu ești însurat. Ia mătăsăria cea albă, colțunii, colanul și ce mai are.

— Să nu v-atingeți de dânsa, strigă tânărul, care, stând pătruns de mâhniciune (pentru că și el o iubise păn-a nu se duce într-o călătorie, de unde de cu seară sosind, priimise răvașul și cosița de păr ce i-o trimisese Zoe, dar nu apucase s-o afle în viață), auzise numai cele de pe urmă cuvinte a cioclului. Și le aruncă o pungă de bani.

Pe urmă se apropie de moartă, și desfășurând vălul de blondă ce era lângă ea, o coperi cu el.

Cioclii au coborât secriul în groapă, au aruncat țărâna, și isprăvind, s-au dus la o crâșmă, unde s-au pus să bea prețul hainelor mortului.

Tânărul rămase singur lângă mormânt. El șăzu privind acea proaspătă moviliță de pământ, pănă ce soarele începu a se coborî spre apus.

Multă vreme după aceea, prietenii lui se mirau văzându-l că era tot trist.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și de ce boală a murit Iancul B...? întreba, după trecere de opt luni, tânărul cu sprincene negre pe un doctor.

— De o strașnică inflamație de crieri. Am șăzut lângă el pănă și-a dat duhul. Neîncetat i se părea că aude împușcături și că vede pe o femeie sângerată că-l îmbrățoșează. Închipuire fantastică! precum vezi, efect a dezorganizației crierilor! Această boală trebuia meditată. Am cerut să-i fac autopsie, dar n-au vrut rudele nicidecum. Aș fi putut face o frumoasă disertație asupra boalelor ce se încuibă în cap.

1829, apr.