3. Cărturarul.

Dacă în general Sadoveanu nu insistă în mod deosebit asupra monahilor pe care îi aduce în opera sa, imaginea lor închegându-se doar din câteva linii paradigmatice pentru tagma pe care o reprezintă, există şi situaţii în care el acordă o mai mare atenţie unor personaje din lumea monahală; dintre acestea se detaşează, în mod evident, părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea, personaj de o mare complexitate, conceput sub semnul unei desăvârşite distincţii moral-spirituale. (Fraţii Jderi).

Numărându-se printre oamenii Măriei Sale, el se află perma-nent în preajma domnitorului, cumulând în raporturile cu acesta atât ipostazele familiale de părinte sau prieten, cât şi calitatea de duhovnic şi sfetnic de taină, fiindu-i aproape în toate situaţiile de cumpănă, în toate momentele de derută sau îndoială pe care le traversează de atâtea ori de-a lungul domniei sale zbuciumate.

Preţuirea şi încrederea deplină pe care i-o acordă domnitorul se justifică prin virtuţile creştine care-i conferă o indiscutabilă autoritate morală, dublate de cultura sa neobişnuită pentru perioada în care a trăit şi pe care, cu smerenie şi admiraţie sinceră, acesta i-o recunoaşte: „Mulţămesc pentru cuvintele pe care mi le-ai spus, ca un adevărat învăţător de la Bizanţ. Mă simţesc mai luminat” (Fraţii Jderi).

Caracterizat printr-o intuiţie ieşită din comun, capabil să dăruiască, atunci când este nevoie, multă căldură şi înţeleaptă înţelegere, el este o prezenţă stenică în viaţa domnitorului, mai ales în clipele grele, nu puţine: „Măria sa veni înfrânt la jilţ, ca să găsească odihnă mai mult inimii decât trupului. Amfilohie îl cercetă cu ochii pe jumătate închişi, ca pe un bolnav căruia i s-a potolit arsura frigurilor”.

Părintele Amfilohie este un personaj predestinat, având o investitură sacră, care i-a fost transmisă la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun de „un monah foarte bătrân, cu înfăţişare de schivnic”, un adevărat sfânt al acestui pământ; acesta l-a impresionat profund pe tânărul de atunci – viitorul arhimandrit – prin „funioara de tei” cu care era încins, prin opincile „de piele nerasă de mistreţ”, prin barba care îi ajungea „până la genunchi” şi, mai ales, prin cuvintele cu valoare de testament sfânt: „Acest prunc curat să fie martor… Să audă, să ţie minte şi să tacă, până ce-i va porunci Dumnezeu să vorbească.”

Părintele Amfilohie apare, astfel, ca un descendent al unui tip special de „monahi singuratici, care trăiesc în munte într-un anumit loc şi au binecuvântat pe voievozii cei dintâi din această parte de lume”.

Spre deosebire de aceşti înaintaşi ai săi, el a avut privilegiul de a fi „trimes de către maimarii mei la Ţarigrad la învăţătură”, cum însuşi mărturiseşte, precum şi „la ascultare la Sfântul Munte al Atonului”, desăvârşindu-şi, astfel, personalitatea: „Am cunoscut Ţarigradul, desfătarea lumii, şi am învăţat la curtea cea veche a Împărăţiei, la Vlaherne, şi la Sfânta Pa-triarhie. Am privit minunile lumii – bisericile împărăteşti şi nu le-am uitat”; în sufletul său poartă nostalgia acelor vremuri şi acelor locuri, căzute, între timp, din măreţia lor fără seamăn în umilinţa înrobirii lor de către păgâni.

Ajuns la vârsta maturităţii, arhimandritul îşi duce viaţa la o neobişnuită altitudine duhovnicească; lepădându-se de cele mai simple şi fireşti lucruri omeneşti, el se remarcă prin înfăţişarea ascetică, redată de Sadoveanu amănunţit, pe un ton plin de pietate: „După ce măria sa intră în umbra gangului cu alaiul său de curteni, se desfăcu dintr-acolo fiinţa subţiratică, naltă şi ciolănoasă a cuvioşiei sale arhimandritului Amfilohie. Înaintând lin pe lângă zid, cuvioşia sa părea cufundat în nişte gânduri ale sale, străin cu desăvârşire de zarva care avusese loc numai c-un pătrar de ceas înainte, când sfinţitul Amfilohie se opri iarăşi, jucându-şi în neştire mătăniile între degetele uscate. Făcu după aceea câţiva paşi în straiu-i cernit, în care trupu-i schilav mişca numai unghiuri. În cadrul camilafcei, obrazul lui avea un alb vechi de fildeş”.

Asemenea adevăraţilor asceţi, el optează pentru o viaţă plină de privaţiuni, recurgând la o severă autodisciplină în plan biologic; edificator în acest sens este postul de o asprime extremă prin care el îşi mortifică trupul: „Rânduiala monahicească a sfinţitului Amfilohie, aşa cum venise cu ea de la patriarhia Ţarigradului, era să mănânce de două ori pe săptămână legume la amiază. În trei zile ale săptămânii îşi îngăduia pâne cu puţintel vin la prânzişor şi la asfinţitul soarelui. Iar miercurea şi vinerea ţinea post desăvârşit”.

Chipul emaciat al arhimandritului are ceva din efigia spirituală a unei icoane bizantine: „Fiinţa lui, deşi uscată, avea în ea lumină duhovnicească, care-i înfrumuseţa mai ales ochii şi fruntea înaltă. În pielea străvezie a tâmplelor erau scrise vine albastre”.

Ochii săi vii, fruntea înaltă care îi înnobilează înfăţişarea sunt indicii ale unei intense trăiri interioare, specifice înţeleptului pe care toţi îl identifică şi îl respectă în persoana sa smerită. Recunoaştem în fizionomia părintelui arhimandrit principalul indiciu al omului „devenit sfânt”, precizat astfel de Olivier Clement: „Locul în care substanţa lumii devine transparentă persoanei umane este faţa şi mai ales privirea”27, astfel încât acesta „devine numai privire”, precizează în continuare teologul francez convertit la Ortodoxie, citându-l pe Macarie cel Mare şi, în continuarea aceleaşi idei, pe patriarhul Athenagora, cel care evoca „oceanul interior al unei priviri”, ca reflex al unui „ocean al Purităţii” despre care vorbeşte mistica siriană în legătură cu lumina divină”.28

Una dintre cele mai importante manifestări ale vieţuirii sale întru cele sfinte este rugăciunea în folosul domnitorului şi, implicit, al ţării: „n-am încetat zi şi noapte de a mă ruga pentru izbânda măriei tale”. Aceeaşi discreţie şi smerenie se degajă şi din actul hieratic al rugăciunii sale: „Sfinţitul Amfilohie trecu în paraclis şi îndeplini singur treburile de rând ale eclesiarhului, aprinzând luminile în faţa chipurilor sfinte; după aceea se aşeză în analoghion, lângă strana Domniei, murmurând cu glas încet rugăciunile ceasului de sară”.

El atinge performanţa celor aleşi, care „au izbutit să se ridice la înălţimea rugăciunii paradisiace, prin care nu ceri, ci te dăruieşti, trup – inimă – suflet şi te uneşti cu Dumnezeu”29.

Amfilohie Şendrea este un bun cunoscător al cărţilor sfinte, unele citite chiar în limba greacă sau în limba latină. El este acela care îi înlesneşte şi domnitorului contactul cu aceste cărţi, la care nu renunţă în nici o împrejurare, oricât de neobişnuită ar fi aceasta: „Părintele Amfilohie urma la căruţe unde era şi cortul măriei sale. Prea sfinţitul arhimandrit avea cu sine cărţile sfinte şi iconostasul de argint, ca să dea mângâiere şi întărire măriei sale, în asemenea ceasuri de cumpăt”.

El ştie să aleagă psalmii cei mai potriviţi pentru starea lăuntrică a domnitorului, aducându-i în suflet nădejdea în Dumnezeu: „Ascultă, Doamne, dorinţa smeriţilor şi întăreşte inima lor”; unii dintre aceşti psalmi „se ostenise altădată la Vatopedi a-i tălmăci de pe scripturile eline în limba moldovenească”.

Acelaşi efect benefic îl au prezenţa sa, precum şi rugăciunile pe care le înalţă către cer, şi asupra celor care îi stau domnitorului alături în acele clipe grele, hotărâtoare pentru destinul Moldovei: „Curtenii, în marginea dumbrăvii de stejar, îngenunchiaseră şi ei”.

Părintele Amfilohie este preocupat nu numai de situaţia neamului său, ci şi de soarta întregii creştinătăţi, asupra căreia plana aceeaşi ameninţare a lui Mehmet-Sultan, întruchiparea puterii lui Antihrist: „Am puţin somn, de câte cugete chinuite mă împresoară. Depărtez de la mine mâncarea şi băutura, fiind nevrednic de ele. Dau ticălosului trup cât îi trebuie ca să nu piară cugetul. Şi acest cuget stă treaz, întru lucrarea Domnului Hristos. Pentru Domnul Hristos lucrez eu, slujind pe luminăţia sa Ştefan-Vodă […] În măria Ştefan-Vodă a pus Dumnezeu puterea sa, ca să înceapă iar a se lumina întunericul răsăritean”.

El crede cu tărie în menirea sfântă a domnitorului moldovean, slujindu-l cu o nemărginită devoţiune.

Cu toate că s-a desprins total de toate cele lumeşti, în sufletul său păstrează un loc însemnat nepotului său de sânge – Ionuţ Jder – asupra căruia veghează constant cu o afectuoasă grijă. Este im-presionant prin căldura umană pe care o degajă pasajul în care îi dezvăluie lui Ionuţ identitatea adevăratei sale mame: Oana, mezina familiei Şendrea. Între cele două personaje se instituie o relaţie formativă, considerată de Monica Spiridon un alt topos al creaţiei sadoveniene. În contextul acestei relaţii, Amfilohie Şendrea se transformă într-un pater spiritualis al lui Ionuţ Jder, completându-l, în mod fericit, pe celălalt dascăl al acestuia – părintele Nicodim. Arhimandritului îi aparţine iniţiativa ultimei încercări la care va fi supus Ionuţ: călătoria la Sfântul Munte, în care „recunoaştem o dispariţie pe celălalt tărâm […] O călătorie îndelungată pe un tărâm al fărădelegii şi necredinţei, al ispitei şi păcatului, cum este spurcatul imperiu al lui Mehmet, are toate notele definitorii ale unui descensus ad inferos iniţiatic”.30

În mod semnificativ, la întoarcerea din pelerinajul în care a fost trimis de unchiul său, transformat în cel mai important protector al său, Ionuţ se transformă în comisul Onu Păr Jder, nume folosit prima dată în actul daniei domneşti prin care îi este răsplătită vrednicia; el a obţinut nu numai preţuirea, ci şi încrederea deplină a voievodului, mulţumit de felul în care mezinul din familia Jderilor a trecut proba adevăratei sale maturizări.

Aceeaşi disponibilitate în plan afectiv manifestă şi faţă de alţi semeni ai săi, dovedind consecvenţă în subordonarea necondiţionată faţă de preceptul christic al iubirii aproapelui: „Însă arhimandritul îi privea cu aceeaşi blândeţă şi-i binecuvânta cu dulceaţă, fără să se supere de vorbele lor, care se rosteau mai ales într-ascuns”.

Acest lucru nu exclude, însă, severitatea, atunci când el consideră că aceasta este impusă de anumite stări de lucruri. Atunci când este cazul, nu ezită să manifeste, chiar şi faţă de domnitor, cuvenita asprime: „Canonul postului, pe care ţi l-ai rânduit pe nouă ani măria ta în fiecare vineri, […] este şi el bine primit.”

De la înălţimea spiritului său, părintele arhimandrit formulează, adeseori, cu un pregnant meşteşug poetic, reflecţii tulburătoare, amin-tind de motivul ecleziastic deşertăciunea deşertăciunilor: „Toţi suntem frunze la suflarea lui de vifor”.

Există o frapantă înrudire spirituală şi duhovnicească între Amfilohie Şendrea şi un alt apropiat al domnitorului din obştea monahală de la Neamţ, părintele Nicodim, deşi împrejurările în care cei doi s-au desprins de viaţa obişnuită sunt complet diferite.

Într-un moment dramatic al existenţei sale, Nicoară Jder şi-a dat seama că opţiunea pentru condiţia monahală este singura care îi poate aduce liniştea, împăcarea cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Retras la mănăstirea Neamţ, părintele Nicodim va traversa un proces de despătimire, de înfrânare a gândurilor care-l mai purtau către lumea amăgirilor, din care a încercat să se smulgă; în aceste împrejurări-limită din viaţa sa, el a găsit în carte un mare sprijin: „Pentru mine, a fost mângâierea vieţii. M-am însoţit cu ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi înţelepciune”, îi va mărturisi el mezinului din familia Jder.

Pentru călugărul-cărturar, sensul vieţii a devenit desăvârşirea în duh şi în spirit, posibilă prin detaşarea liber asumată faţă de cele lumeşti: „Chilia cuviosului Nicodim era plină de o umbră pustie. La geamul dinspre răsărit, unde era streşina mai îngustă, se afla singurul loc prielnic de cetit şi de scris slove pe dosul scoarţelor. Din spate, băteau flăcările de la sobă. Pe măsuţa de la ferestruică, sta un ceaslov, caligrafiat cu înflorituri. În acea zi de negură, de singurătate desăvârşită şi gânduri de mâhnire, se ridicau întâmplările trecutului ca fantasme cenuşii. Ca să le depărteze de la sine, călugărul se închinase şi cetise vorbe de mângâiere”.

Tinzând permanent către starea de trevzie, adică de control total al gândurilor, părintele Nicodim transformă chilia dintr-un adăpost, într-un spaţiu al recluziunii şi meditaţiei. În această ordine de idei, este deosebit de relevant modul în care Î. P. S. Antonie Plămădeală vorbeşte despre chilie, în contextul vieţii monahale româneşti: „Chilia e locul reculegerii, al întâlnirii cu sine însuşi, al examenelor dure şi adevărate, al confruntării pe scara celei mai înalte răspunderi, cu destinul său, cu Dumnezeu. Acolo stau faţă în faţă el şi Dumnezeu”.31

În anii de nevoinţă petrecuţi atât la mănăstirea Neamţului, cât şi la mănăstiri de pe Muntele Athos, părintele Nicodim a dobândit un prestigiu moral-spiritual deosebit, iar învăţăturile şi cuvintele sale înţelepte, în care adesea percepem reverberaţiile Ecleziastului, rezo-nează profund în sufletul şi în mintea celor care vin în contact cu el: „Însă părintele Nicodim ne ameninţă că nebuni suntem noi. Ce-s războaiele? Ce-s averile? Ce-s boierii? Deşertăciune sunt, căci omu-i umbră care trece. Se cade să trăim întru duh”– îl citează, în faţa coconului domnesc, Ionuţ Jder pe acela care pentru el rămâne bădiţa Nicoară. Deşi între el şi mezin există o puternică legătură afectivă, îl sancţionează cu promptitudine, atunci când acest lucru se impune: „Nu-ţi spurca limba cu neadevăruri” – îl va sfătui pe Ionuţ cu asprimea cuvenită.

Adeseori vorbirea părintelui Nicodim devine sentenţioasă; enunţurile sale grave dobândesc, pentru cei din jur, valoarea unor adevăruri de care vor ţine seama, mai ales în momente de cumpănă, ele ajutându-i să le depăşească mai uşor: „Numai Dumnezeu făptuieşte şi judecă înţelept”.

Chiar şi domnitorul Ştefan cel Mare, aflat la mănăstirea Neamţului, doreşte să-l întâlnească pe cuviosul Nicodim pentru a-i dezvălui ceva din acea „învăţătură nouă despre vedenia sfântului Ion Teologul”, dobândită de acesta în mănăstirile de pe Muntele Athos. Prin vocaţia sa hermeneutică, el tălmăceşte domnitorului înţelesurile capitolului 19 din Apocalipsă şi-i confirmă rolul de apărător al creşti-nătăţii care i-a fost hărăzit, încurajându-l în lupta pe care va trebui să o poarte în ipostaza de luptător pe cal alb pentru „prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor”, în care îl identifică pe Mehmet.

Aşa cum s-a întâmplat, de-a lungul vremurilor, cu cei mai mulţi dintre sihaştrii români, părintele Nicodim n-a rupt total legăturile sale cu aceia din mijlocul cărora a plecat pentru a începe un nou mod de a trăi, mai apropiat de Dumnezeu: „În pustia întru care mă aflu, nu încetez de a mă ruga pentru voi”, îi va mărturisi lui Simion, fratele lui după trup.

Pentru a împlini imaginea duhovnicească a monahului din familia Jderilor, Sadoveanu surprinde şi evlavia nemărginită, deplina absorbire a fiinţei acestuia în actul cucernic al rugăciunii, săvârşit în decorul solemn al bisericii: „Părintele Nicodim şi-a adus aminte că-i într-o sâmbătă şi s-a pregătit să se ducă la slujba mare. Şi-a pus rantie nouă şi camifalcă, şi-a împletit între degete metaniile şi s-a pus pe gânduri, cătră zidurile sure ale cetăţuiei. A intrat pe sub turnul clopotniţii, fără să audă ţârâitul de sară al lostunilor; a intrat la sfânta Înălţare şi, cufundat în gânduri, s-a aşezat în laturea stângă, aproape de analoghion şi de cântăreţi, cu auzul oarecum închis, dar cu vederea deschisă spre acea întru totul vestită şi lăudată icoană a Maicii Domnului, care a fost zugrăvită de Luca Evanghelistul”.

Din toate gesturile şi din întreaga sa atitudine se degajă o infinită pioşenie.

În împrejurările grele, nu puţine, prin care trece familia Jderilor sau întreaga ţară, părintele Nicodim îşi părăseşte chilia pentru a fi nu doar cu gândul, ci şi cu braţul, încă puternic şi neînfricat, alături de tatăl şi de fraţii săi; apoi, reîntors la locul de nevoinţă va consemna, lapidar, cele întâmplate pe scoarţa Ceaslovului, „ca să fie amintire pentru mai târziu”. Din nou constatăm apropierea dintre viziunea sadoveniană asupra unor ipostaze ale monahului din spaţiul nostru de spiritualitate ortodoxă şi aspecte relevate cu pertinenţă de Î. P. S. Antonie Plămădeală: „Sihaştrii nu s-au considerat niciodată exceptaţi de la slujirea aproapelui. S-au retras pentru a se întări, pentru a lupta cu ei înşişi şi a-şi birui patimile, dar o dată cu acestea şi egoismul. Au fost mereu atraşi de slujire şi au putut-o face, au făcut-o ca pe o datorie evanghelică dintre cele mai importante”.32