2. Cenobitul.

Bun cunoscător al lumii monahale, Sadoveanu surprinde în unele dintre operele sale şi aspecte din viaţa de obşte aferentă acesteia, remarcându-se, în acest sens, predilecţia pentru perimetrul monahal al cărui nucleu îl reprezintă Mănăstirea Neamţului, lucru deloc întâmplător, „aceasta devenind în timpul lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare cea mai puternică vatră monahală românească”17, cum susţine ieromonahul Ioanichie Bălan. Există chiar şi o mărturisire a autorului însuşi în legătură cu ceea ce el califică drept „călătoria cea mare la locurile sfinte, de curăţire şi ispăşire”, în timpul căreia, continuă autorul, „mănăstirile nemţene le-am cercetat în răstimp îndelung, umblând domol, pe jos” (Anii de ucenicie).

Sadoveanu nu se limitează doar la mănăstirea propriu-zisă, asupra căreia va reveni de mai multe ori, mai ales în epopeea ştefaniană, ci are în vedere şi ceea ce ieromonahul Ioanichie Bălan consideră a fi „un adevărat cordon viu de sihaştri, care formează o a doua obşte pe lângă călugării din lavră”18. Edificatoare în acest sens este lucrarea Demonul tinereţii, în care autorul reflectă aspecte legate de o chinovie mică din apropierea Mănăstirii Neamţului, adică un mod de „convieţuire între doi sau trei călugări, bazată pe rudenie spirituală – de obicei între un novice şi un călugăr încercat”19. Exponentul principal al acestei chinovii, aşezată în apropierea schitului Vovidenia, este călugărul Natanail, personaj care se singularizează în cadrul tagmei monahale, atât de bine reprezentată de Sadoveanu.

Dacă în cazul celor mai mulţi monahi autorul are în vedere doar timpul prezent al trăirilor duhovniceşti, Natanail este prezentat şi la timpul trecut, Sadoveanu redând şi împrejurările care l-au determinat să se desprindă de lumea obişnuită. Şi dacă imaginea majorităţii monahilor care populează paginile sadoveniene este statică, în cazul lui Natanail autorul surprinde cu mare fineţe încercarea eroului de a se elibera de patimile lumeşti – redate, generic, prin metonimia demonul tinereţii – şi, concomitent, elanul său către Dumnezeu, epectaza – un proces complex, prin care „sufletul este într-o continuă mişcare ascendentă către treptele superioare ale plenitudinii harului”20.

Natanail trăieşte cu o intensitate ieşită din comun extazul mistic, sufletul lui metanoizat deschizându-se larg, definitiv către cele sfinte. În pasaje de o tulburătoare tentă lirică, Sadoveanu surprinde ceva din inefabilul experienţelor lăuntrice hărăzite celor aleşi, cum este „inhabitarea divinului în uman” (Paul Evdokimov), adică „desăvârşita şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu”21: „Pătrunzând în naos, găsi lumini aprinse şi murmure de rugăciune. Se alătură la strana dreaptă şi se cufundă, cum îi era obiceiul, cu totul în slujba aceasta de noapte, care-i era mai plăcută între toate slujbele şi rânduielile monahale. Era ceva cu totului tot deosebit de lumea lui de altădată şi chiar de viaţa zilnică a mănăstirii […] Acest misticism şi această înfricoşare îi făceau bine – ca o suferinţă după care ai pace şi somn odihnitor. Murmurând melopee bizantine, se cufunda ca într-un abur al altei stări, în care se găsea tot treaz şi viu, cu vederile aţintite la icoana cea mare, din care Fecioara îl privi cu ochi umezi de nespusă tristeţă. Avea în el mila păcii, cum spunea cartea. Era ceva armonizat cu starea de uitare şi de împăcare pe care o simţise în sine în acea zi unică de august”.

La un interval de mai bine de jumătate de veac, monahul de la Rohia va evoca, de asemenea, în aceiaşi parametri de înaltă trăire duhovnicească, solemnitatea singulară a slujbei de la miezul nopţii: „Momentul cel mai frumos al vieţii călugăreşti – şi acel cu adevărat propriu ei – îl simt a fi al miezonopticii. Dulceaţa Sfintei Liturghii o putem gusta în orice biserică, de mănăstire ori de mir. Miezonoptica însă e bucuria, taina şi centrul orarului călugăresc. E apanajul nostru, ceasul nostru de Singurătate şi Solemnitate, acela când ne bănuim în nelumesc, totuşi cu adevărat de strajă şi de veghe pentru lume”22. Modul în care Sadoveanu şi apoi N. Steinhardt evocă acest moment cu totul special din viaţa monahală demonstrează faptul că sensibi-litatea şi intuiţia artistică pot completa în mod fericit demersurile abstracte ale teologilor.

Prin Natanail, Sadoveanu pune în lumină şi „duhul sobornicităţii” specific ortodoxiei româneşti, adică „înfrăţirea în comuniune cu semenii”23; călugărul este căutat cu nădejde de mulţi oameni aflaţi în necazuri şi nevoi: „Insă darul cu care am fost învrednicit, femeie, este pentru alinarea mâhnirilor, pentru rănile sufletului”. Rugăciunile sale, făcute cu deplină evlavie, au asupra oamenilor efecte miracu-loase, Natanail având reputaţia unui taumaturg: „Monahul porni cetania moale şi monoton […] Se reculese şi înălţă glasul. Femeia asculta cu ochii deschişi şi mari, hipnotizată. Pentru dânsa murmurul omului negru era vraja demult aşteptată, întru care nădăjduia c-o înfricoşată pasiune”.

Un loc de o mare încărcătură sacră, cum este muntele Ceahlău, îl fascinează pe Sadoveanu, el asociindu-i metafore cu puternice conotaţii religioase: „clopotniţă a lui Dumnezeu”, „cetate de stâncă a lui Dumnezeu şi a neamului”, „silueta de biserică a muntelui celui mare”. În legătură cu acest munte, ieromonahul Ioanichie Bălan menţionează că încă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare era „Athosul Moldovei”, adică „loc de întâlnire a sihaştrilor”24, realitate pe care o ilustrează şi Mihail Sadoveanu în Bistriţa şi Ceahlăul, subcapitol al operei Poveştile de la Bradu Strâmb.

Pustietăţile Ceahlăului, situate „mai aproape de Dumnezeu”, i-au atras pe mulţi dintre cei care, pentru deplina lor despătimire, au ales soluţia extremă a ieşirii din rânduiala obişnuită a lumii: „Sunt aici câţiva călugări, câteva chilii, sub stâncărie şi sub negură. Iarna cade curând, primăvara vine târziu. Jumătate de an stă schitul despărţit de lume”.

Trăind într-o stare de semiizolare, chilia devine pentru aceşti chiliari, cum îi numea părintele Dumitru Stăniloae, locul reculegerii, al întâlnirii cu sinele cel mai profund şi cu Dumnezeu; iar schitul înalt, întemeiat „într-o poiană, deasupra râpii pârăului”, este locul unde ei devin „rugători şi mijlocitori duhovniceşti ai creştinilor înaintea lui Hristos”25, într-o atmosferă de o solemnitate cutremurătoare, sugerată, de data aceasta, în registru auditiv, de reverberaţiile grave, stăruitoare ale cântecului clopotelor, îndreptat atât către cer, cât şi către oameni, ca o chemare spre cele sfinte: „Clopotele cântă mărirea Domnului, vestind în văi rugăciu-nile monahilor”.

Schitul de pe muntele Ceahlău devine şi loc de pelerinaj al multor creştini; aceştia, într-un adevărat exod, au obiceiul să facă ascensiunea muntelui în ziua Schimbării la Faţă, sărbătoare care reprezintă hramul acestuia.

Drumul către schitul de pe Ceahlău echivalează pentru cei mai mulţi dintre credincioşii care-l parcurg cu un act de purificare morală şi este precedat de „priveghiuri care se fac pretutinden. Sara în locurile de popas”; cuvântul priveghiuri indică faptul că aceste popasuri sunt, mai ales, prilejuri de retragere în sine, de pregătire sufletească în vederea atingerii acelui loc în care se vor simţi detaşaţi de cele lumeşti şi mult mai aproape de Dumnezeu; comuniunea spirituală cu cei câţiva părinţi monahi din chinovia al cărui nucleu îl constituie schitul spre care ei se îndreaptă le înlesneşte oamenilor această stare.

Specificul ipostazei cenobitice a monahismului, ca formă intermediară între sihăstrie şi viaţa în obştea monahală propriu-zisă din cadrul unei mănăstiri, este ilustrată şi în Fraţii Jderi. În volumul al II-lea al trilogiei, Sadoveanu evocă un mic grup de călugări care, renunţând la existenţa mundană şi urmându-şi vocaţia ascetică, s-au retras la schitul de la Duruitoare, nu departe de Izvorul Alb; ei făceau legătura între schimnicul care s-a nevoit acolo şi oamenii „din vale.”

Locurile unde se găsesc acest schit şi chiliile monahilor sunt greu accesibile celor care pornesc în căutarea lor, efectuând un adevărat pelerinaj: „Într-un târziu găsiră o frântură de potecă, pe spinarea unui muncel. Din locul acela mai înalt văzură turnul schitului […] Mănăstirea aceea a Duruitoarei era un adăpost numai pentru trei monahi […] Era ţărcuită între munţi, cu împrejmuire de zid tare şi porţi ferecate. Lângă bisericuţă, câteva chilii în care locuiau cuvioşii monahi.”

Cu toate că a fost ridicată în locuri pustii, de o rară sălbăticie, mănăstirea reface aspectul şi rânduiala specifice oricărei biserici ortodoxe, dar la o scară redusă, fapt căruia îi corespund, în plan stilistic, diminutivele; iar slujba religioasă, oficiată, aici cu desăvârşită pioşenie, este cu atât mai impresionantă, aducându-i mult mai aproape de Dumnezeu pe aceia care se fac părtaşi la ea, cu adâncă evlavie: „Era o bisericuţă de lemn, nu mai înaltă decât două staturi de om, având toate icoanele şi toate podoabele la locurile lor – însă mai grămădite şi mai mici. Măria sa stătea în strana domnească. Părintele ieromonah Ioil slujea singur. În umbra punctată de câteva făclioară şi candele, părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al muntelui”.

Imaginea miniaturală a schitului din mijlocul pustietăţilor de piatră este o concretizare a unei definiţii, aparţinând unui „cuvios” al literelor româneşti, Vasile Voiculescu: „Orice biserică este o rugă-ciune materializată. Pietre, lemne şi cărămizi s-au sculat şi s-au adunat să mărturisească pe Dumnezeu”.26