Mărturisire

Mihail Sadoveanu a fost, de la primul contact cu opera sa, scriitorul asupra căruia am simţit mereu nevoia să revin „ca la apa cea bună”, ca să folosesc o comparaţie preluată chiar din una dintre „cărţile” sale.

Pe măsură ce experienţa mea de lectură s-a îmbogăţit, proporţional cu anii pe care i-am lăsat în urmă, am descoperit, cu o tot mai mare încântare, noi şi noi aspecte ale universului artistic inepuizabil, circumscris operei sadoveniene.

Valenţele religioase, atât de bogate, ale scrisului sadovenian le-am perceput însă foarte târziu şi acest lucru a fost posibil numai după 1990, când am avut marea bucurie de a descoperi literatura teologică; lectura ferventă a unor lucrări aparţinând marilor teologi, citaţi cu smerită gratitudine în paginile care urmează, m-a ajutat să-mi întregesc în mod fericit profilul spiritual şi să înţeleg ce importantă este, în procesul formării şi devenirii umane, îngemănarea dintre cultură şi religie şi, particularizând, dintre literatură şi religie.

Noua grilă de lectură aplicată operei lui Sadoveanu a fost pentru mine o binecuvântare, descoperind, prin intermediul ei, nebănuite, până acum, valori de conţinut şi de expresie sadoveniană. Am scris această carte din dorinţa de a-i face şi pe alţii, dar mai ales pe tineri, părtaşi la bucuria şi folosul spiritual al acestui mod de a-l citi pe Sadoveanu, fără ca el să excludă oricare altul.

Mi-am asumat riscul de a mă ocupa de un scriitor pe care mulţi îl consideră perimat şi despre care în ultimii ani se vorbeşte tot mai puţin, preferându-se „răfuiala” post-mortem cu omul Sadoveanu; şi, mai ales, mi-am asumat riscul unei abordări a operei sale dintr-o perspectivă incompatibilă cu postmodernismul, care câştigă tot mai mult teren, în toate sectoarele vieţii literare din zilele noastre.

Am făcut acest lucru din convingerea personală, dacă îmi este permis să o am, că, înainte de a fi racordaţi la tot ceea ce înseamnă Europa de azi, trebuie să fim noi înşine, încercând să regăsim profunzimea fiinţei noastre naţionale, după cei cincizeci de ani de comunism, care au fost tot atâţia ani de mutilare spirituală şi morală; ar fi păcat să o lăsăm din nou ameninţată, de data aceasta de teama de a fi mai puţin europeni. Or Sadoveanu ne poate ajuta, pentru că el este unul dintre cele mai importante repere identitare din cultura noastră.

„Căci în această ţară stă dreapta-credinţă” – a spus Sadoveanu, încercând să şi demonstreze această aserţiune prin scrisul său. Îşi mai păstrează ea astăzi valabilitatea? Sau mai este necesar să şi-o păstreze? Putem găsi răspunsul, coborând fiecare în adâncul din noi înşine, după modelul pe care ni-l oferă cu generozitate cea mai cuprinzătoare „Carte românească de învăţătură”, dar şi, fie-mi îngăduit să adaug, „de simţire şi de rostire”. Cred şi mărturisesc că încă mai avem nevoie de ea.

„Înţelegem mai ales ceea ce suntem pre-destinaţi să înţelegem, prin propria noastră vocaţie, orientare culturală sau a momentului istoric căruia îi aparţinem”

MIRCEA ELIADE.