Mihail Sadoveanu – „Homo Religiosus”

Descendent, pe linie maternă, al unei vechi familii ţărăneşti de pe valea Moldovei, Sadoveanu va păstra, de-a lungul întregii sale vieţi, „privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac” (Anii de ucenicie). Pierderea timpurie a mamei, înainte de împlinirea vârstei de paisprezece ani, a avut, drept efect, o mai mare apropiere sufletească şi spirituală a tânărului Sadoveanu de rudele sale de la Verşeni: „Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea. Tatăl meu s-a uitat într-o bună zi la mine cu uimire. Opuneam scepticismului său realităţile unui neam străvechi, închis cu severitate în disciplina datinilor lui” (Anii de ucenicie).

Aici găsim şi unul dintre temeiurile credinţei lui Sadoveanu, căruia i se va adăuga, în aceiaşi ani ai formării sale, lectura Bibliei; acesteia tânărul de nici cincisprezece ani îi acorda o mare atenţie, notându-şi chiar versete care-l impresionau mai mult, cum erau acelea din Isaia, transcrise şi în Anii de ucenicie.

În aceeaşi operă, consacrată anilor formării sale, găsim şi o altă dovadă a preţuirii deosebite de care Cartea cărţilor se bucura din partea lui Sadoveanu: numit copist la Casa Şcoalelor, acesta îi sugerează ministrului culturii de atunci, Spiru Haret, editarea Bibliei în număr suficient de exemplare, el considerând că aceasta „ar trebui distribuită gratis în orice colibă a ţării; să stea subt icoane şi-n casa cărturarului, şi-n casa analfabetului, la acesta din urmă cu nădejdea că va veni şi ştiutorul de carte care s-o deschidă”.

Anii de ucenicie ne oferă şi pasaje de o înfrigurată emoţie în faţa miracolului divin şi în care percepem unele ecouri ale psalmilor cu care Sadoveanu era familiarizat, el traducând un mare număr dintre aceştia în limba româna: „Domnul Dumnezeul meu n-a pus număr timpului său, ca oamenii; toate faptele, toate evurile, toate roiurile de încercări nenumărate cât năsipurile oceanelor îi sunt prezente şi juxtapuse. Domnul Dumnezeul meu n-are niciuna din înfăţişările revelate; e cuvânt, după versetul evanghelistului. Spiritul său e în inteligenţa florilor, a cristalelor şi a fraţilor mei vertebratele şi nevertebratele; în monera şi în bobul de grâu, în energia vânturilor şi valurilor, în codri şi în ierburile pustiilor; în viaţă şi moarte, care sunt acelaşi lucru.”

Un loc însemnat în ansamblul operei sadoveniene îl ocupă lucrările cu caracter religios, din păcate prea puţin cunoscute, unele dintre ele fiind editate doar o singură dată: Genoveva de Brabant, 1910, (reluată în Măria sa Puiul pădurii), Lacrimile ieromonahului Veniamin (1926), Din vieţile sfinţilor: vol. I: Spre Emaus, vol. al II-lea: Sfintele amintiri (în colaborare cu D. D. Pătrăşcanu, 1926), Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India (1930), Rut în volumul Fantazii răsăritene (1946), Inima noastră (1934), Legende sfinte (1947). În manuscrisele sadoveniene au rămas şi alte lucrări cu caracter religios; ocupându-se cu descifrarea şi valorificarea acestora, I. Oprişan a publicat în anul 1992 volumul Psalmii în traducerea lui M. Sadoveanu (Editura Saeculum, Bucureşti); pe lângă cei 91 de psalmi, despre care I. Oprişan crede că au fost traduşi între 1934-1940 şi „cizelaţi, probabil, între anii 1948-1952”, volumul mai cuprinde traducerea Capitolului I din Geneza, precum şi câteva creaţii lirice proprii realizate în maniera psalmilor şi străbătute de un puternic patos religios: „Doamne-Dumnezeule!

Măreţ e numele tău peste tot pământul, Din strălucirea ta cerurilor ai dăruit.

Măreţia ta cine-ar putea-o slăvi?

Căci eşti mai presus de orice slăvire”1

Filonul religios va deveni o constantă a întregii creaţii sado-veniene. Receptivitatea scriitorului faţă de aspectele religioase ale existenţei are însă şi o explicaţie oferită de contextul cultural în care acesta se afirmă, dominat de revista Viaţa Românească, „spre care au venit mai toţi scriitorii importanţi ai ţării” atât înainte, cât şi după primul război mondial, deoarece aceasta a militat în ordinea literar-estetică pentru specificul naţional”, dar fără ca „acest spirit doctrinar să se aşeze ca o stavilă în calea esteticului, respectat ca o instanţă suverană”2. În perioada interbelică, căreia îi este circumscrisă o bună parte a creaţiei de maturitate a lui Sadoveanu, problema specificităţii noastre etnice avea o puternică tentă creştin-ortodoxă. Într-o lucrare de referinţă în acest sens, Dimensiunea românească a existenţei, Mircea Vulcănescu demonstra că existenţa este percepută de neamul nostru drept o „petrecere vegheată şi dirijată de ochiul lui Dumnezeu”, aserţiune ilustrată în mod magistral de Sadoveanu în opera sa. El dispune de o capacitate uimitoare de depăşire a accidentalului şi imediatului, în cuprinsul operei sale efemerul dizolvându-se perma-nent în etern, provizoriul în absolut, particularul în general, concretul în abstract, limitatul în nelimitat, precisul în inefabil, profanul în sacru.

Perspectiva din care Sadoveanu priveşte realitatea se dilată şi se adânceşte în virtutea unei porniri organice spre surprinderea esenţialului, fapt care conferă operei sale valoarea de „sinteză inefabilă a unui popor bătrân”, (George Călinescu), a cărei existenţă este „observată în constantele ei spirituale, în manifestări esenţiale şi ipostaze supreme”3, între care se impune pregnant aceea care stă sub semnul sacrului. Sadoveanu configurează, astfel, în opera sa, cum observa cu pertinenţă criticul Nicolae Manolescu, „un univers ţărănesc ideal, desăvârşit”4, o lume pilduitoare, pentru care componenta religioasă a existenţei este de cea mai mare însemnătate.

Cu intuiţia genială a tot ceea ce reprezintă identitatea noastră naţională, Sadoveanu acordă o deosebită atenţie coordonatei religioase a existenţei oamenilor acestui pământ; el a relevat în opera sa faptul că elementul religios „pătrunde în cele mai intime cute ale sufletului, până în cele mai pozitive manifestări ale acestuia, colorând în acest fel întreaga activitate, toate expresiunile de viaţă”5 ale acestuia, cum observa Ernest Bernea.

Sadoveanu se înscrie, astfel, în categoria acelor autori profani pe care Nicolae Steinhardt îi consideră „revelatori”, deoarece „sunt acei care mai ales exprimă sentimentul religios al unei naţiuni, adeziunea ei la Misterul fascinant şi cutremurător; la ei palpită duhul credinţei, esenţa vie a acesteia, în timp ce autorii de specialitate pot fi doar interesanţi”6.

Dimensiunea religioasă care întregeşte fericit universul operei lui Sadoveanu se constituie într-un argument peremptoriu al concluziei la care ajunge Constantin Ciopraga, unul dintre cei mai competenţi cercetători ai acestei opere, aceea că autorul ei „este atât de profund al nostru”.