Tema XII. Al Doilea Război Mondial şi consecinţele sale

(1939-1949)

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1 Desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial 2 Organizarea Europei în timpul conflagraţiei 3 Urmările conflictului: declanşarea războiului rece Situaţia politică în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.

Încă de la începutul anului 1939 conjunctura internaţională se arăta favorabilă Germaniei. În ianuarie un guvern militar naţionalist şi profascist luă puterea în Japonia şi se grăbi să atace Uniunea Sovietică în Mongolia. Succesele armatei Roşii îi obligară să semneze pacea, Hitler refuzând să vină în ajutorul aliaţilor săi; interesele sale priveau în primul rând Europa, ceea ce îi impunea să păstreze relaţii bune cu ruşii şi să-şi alăture Italia. Mussolini întârzia în schimb să adere la aceste proiecte: dominaţia germană pe continent l-ar fi silit să se consoleze cu Mediterană şi cu Africa iar pe plan intern italienii nu erau deloc dornici de război. Ca urmare chiar şi după Anschluss Ducele continuă să negocieze cu democraţiile până când deveni clar că o asemenea poziţie era lipsită de perspective; astfel că la 22 mai Italia semnă un tratat ofensiv cu germanii, „Pactul de Oţel”. Se crea astfel Axa Roma-Berlin-Tokyo, un bloc politic şi militar în faţa căruia nici marea Britanie nici Franţa nu păreau capabile de o reală opoziţie. Democraţiile se compromiseseră deja prin abandonarea statelor mici; garanţiile acordate Poloniei, următoarea victimă a expansiunii naziste, nu erau deci apte să convingă Europa de atitudinea hotărâtă a acestor puteri în faţa ameninţării totalitare. În cursul verii 1939 Franţa şi Anglia încercară să se apropie de URSS în vederea încheierii unei alianţe anti-germane. Politica lui Stalin se dovedi însă duplicitară: intenţiile sale vizau extinderea în estul Europei, iar Hitler părea cel mai potrivit partener pentru o asemenea manevră, mai ales după ce în februarie îşi alăturase Ungaria şi Spania în pactul anti-Komintern iar o lună mai târziu ocupase Cehia, transformând-o în protectoratul Boemiei şi Moraviei. La 23 august noul ministru de externe sovietic Molotov încheie cu omologul său german Ribbentrop un pact afirmând stricta neutralitate a fiecărei părţi în cazul implicării celeilalte într-un conflict şi delimitând printr-un protocol secret zonele de influenţă. Consecinţele alianţei germano-sovietice erau evidente: Hitler se găsea acum în cea mai bună situaţie pentru a-şi dezlănţui forţele asupra Poloniei, pe care democraţiile nu mai aveau practic cum să o apere. Chiar şi naţionalistul francez Charles Maurras se vedea forţat să declare că trebuia ales între sacrificarea mamei – Franţa – sau a fiicei – Polonia; or nici Parisul nici Londra nu erau dispuse sau capabile să facă o asemenea jertfă. „Războiul ciudat”

La 1 septembrie trupele germane invadau Polonia, declanşând cel de-al Doilea Război Mondial. Hitler nu se aştepta la izbucnirea unui conflict pe asemenea scară, având în vedere precedentele conciliatoriste ale democraţiilor occidentale; de altfel Germania nici nu era pregătită economic şi militar pentru o conflagraţie mondială de lungă durată ci miza pe blitzkrieg, „războiul fulger”. Spre surprinderea sa atât Franţa cât şi Anglia îi declarară război la 3 septembrie; dar se limitară la un ajutor financiar pentru Polonia, trupele rămânând în defensivă în spatele liniei de fortificaţii Maginot. Acest „război ciudat” îi convenea perfect lui Hitler, căruia îi trebui doar o lună pentru a cuceri complet Polonia cu sprijinul lui Stalin; ţara fu astfel împărţită între cele două puteri. Încurajată de acest succes, Uniunea Sovietică invadă Finlanda la sfârşitul lui noiembrie; dar îi trebuiră 4 luni de război pentru a obliga guvernul militar al generalului Mannerheim la o pace forţată pe care Parisul şi Londra au refuzat să o intermedieze. Era clar că soarta neutrilor devenea incertă, oricâte asigurări le-ar fi dat ambele părţi în conflict, atâta timp cât acestea nu erau completate de măsuri concrete, or democraţiile nu păreau capabile nici să-şi ducă propriul război, ele menţinându-se într-o prudentă defensivă, ce a fost poreclită „Războiul ciudat”. Partizani occidentaliai acordurilor de la München, precum Pierre Laval susţineau chiar că Războiul este neconstituţional pentru că a fost declarat fără consultarea Parlamentului şi nu mai are nici un obiectiv, deoarece Polonia, pe care noi ar fi trebuit s-o salvăm, este de-acum învinsă. În aceste condiţii guvernul de la Paris a fost obligat să demisioneze, fiind atacat pentru eşecurile externe şi pentru pasivitatea sa militară (martie 1940); noul premier, Reynaud, a încercat să protejeze măcar ţările scandinave, al căror resurse erau indispensabile Germaniei, dar Hitler s-adovedit mai rapid, invadând la începutul lunii aprilie Danemarca şi Norvegia. La Copenhaga a fost instalat un guvern de uniune naţională, dar ţara şi-a păstrat independenţa sub protecţia Germaniei; a fost însă obligată să adere la Pactul Anti-Comintern. În Norvegia forţele naziste s-au ciocnit de o rezistenţă energică, dar inutilă, care ar fi încetat dacă Hitler nu ar fi făcut greşeala de a-l numi în fruntea guvernului pe colaboraţionistul Quisling. Regele şi politicienii norvegieni au refuzat să accepte această situaţie şi au continuat lupta spre nord, cu sprijinul unui corp expediţionar aliat; după căderea Franţei, ei au capitulat la 7 iunie.

Înfrângerea Franţei şi „Bătălia Angliei”

La 10 mai trupele germane au invadat Olanda, Belgia şi Luxemburgul, ţări neutre care constituiau însă un excelent coridor de trecere spre inima Franţei ocolind linia Maginot. În acea clipă nici Marea Britanie nici Franţa nu aveau guverne: Reynaud încercă fără succes să-şi înainteze demisia în timp ce N. Chamberlain, blamat de Parlament, a fost înlocuit cu Winston Churchill. O săptămână mai târziu germanii deţineau deja Haga şi Bruxelles, o întreagă armată aliată găsindu-se încercuită după capitularea forţelor belgiene; englezii o salvează cu greu prin portul Dunkerque graţie unui imens efort de mobilizare a flotei. În schimb frontul francez este străpuns cu uşurinţă de diviziile blindate ale lui Hitler, în vreme ce în sud Mussolini a intrat şi el în război, sperând într-o creştere a imperiului colonial italian. La 14 iunie germanii au intrat în Paris iar pe 22 Franţa zdrobită încheie armistiţiul de la Rethondes. Guvernul francez s-a refugiat pe 10 iunie la Bordeaux; aici, anturajul premierului, dominat de militari ostili regimului în frunte cu bătrânul Pétain, l-a determinat pe Reynaud să demisioneze, acesta refuzând să semneze armistiţiul. Un nou guvern în frunte cu Pétain va avea sarcina semnării acestui act prin care 3/5 din teritoriul Franţei trecea sub ocupaţie germană, în vreme ce în Anglia generalul de Gaulle, lansa la 18 iunie celebrul său apel la continuarea luptei. Pentru Hitler această menţinere a unui stat-marionetă francez, în frunte cu mareşalul Pétain căruia Adunarea îi votase puteri excepţionale, nu era decât o etapă tranzitorie până la cucerirea Marii Britanii; când aceasta va eşua, armistiţiul devenea cadrul juridic al regimului de ocupaţie.

Londra nu s-a dovedit însă o pradă la fel de uşoară că Parisul. Churchill a ştiut că Marea Britanie rămânea ultimul bastion al libertăţii; încă din 18 iunie el declara Bătălia Angliei urmează să înceapă dintr-o clipă într-alta. De rezultatul ei depinde civilizaţia creştină. Hitler ştie că dacă nu va zdrobi insula noastră va pierde războiul. Dacă putem să-l facem faţă, întreaga Europă îşi va regăsi într-o zi libertatea.

În mod surprinzător, Führer-ul nu a îndrăznit să lanseze o debarcare în Anglia, încercând probabil să menajeze acest popor, la urma urmei de rasă ariană, în care vedea un potenţial aliat. „Bătălia Angliei” (aug.— Oct. 1940) s-a purtat astfel numai în aer, aviaţia germană atacând atât repere militare cât şi aşezările civile din sudul ţării şi în principal Londra.

Cabinetul Churchill a ştiut să menţină moralul populaţiei şi să mărească producţia de război, în principal de avioane, fără să se atingă în nici un fel de instituţiile democratice pe care le apăra în faţa totalitarismului; astfel că preconizata invazie în Anglia a eşuat cu pierderi enorme pentru aviaţia Reich-ului. Cu toate acestea situaţia economică dezastruoasă produsă mai puţin de bombardamente cât de blocadă navală germană şi de ruperea legăturilor cu continentul a adus Marea Britanie în pragul înfrângerii la începutul anului 1941 În această situaţie, intervenţia SUA s-a dovedit decisivă. Roosevelt era un adept convins al intrării în război împotriva Germaniei; republicanii nu se opuneau nici ei unei asemenea politici, dar dezbaterea rămânea deschisă la nivelul electoratului. Căderea Franţei şi „Bătălia Angliei” i-au convins pe politicienii de peste Ocean de ameninţarea germană; după prelungite discuţii în Congres preşedintele a obţinut la 11 martie 1941 adoptarea legii cash and carry care permitea democraţiilor cumpărarea de arme americane iar în august Roosevelt şi Churchill au semnat Carta Atlanticului, publicată la 14 august. Carta a proclamat marile principii ce stăteau la baza luptei anti-hitleriste – dreptul popoarelor la auto-determinare, necesitatea dezarmării internaţionale şi a instaurării păcii după eliminarea „tiraniei naziste”.