Tema X.Primul război mondial

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1 Originile primei mari conflagraţii mondiale 2 Principalele operaţii militare de pe fronturile de vest şi de est 3 Sistemul tratatelor de pace de la Versailles şi importanţa lui 4 Revoluţia bolşevică sau instaurarea primului totalitarism al stângii.

Condiţiile existente în Europa începutului de secol XX sporeau probabilitatea unui conflict armat, deşi conflagraţia care avea să se dezlănţuie timp de patru ani între principalele puteri europene nu era, fireşte, inevitabilă. Un conflict european de asemenea proporţii a fost generat, în principal, de un ardent naţionalism şi din influenţa a două sisteme potrivnice de alianţe.

Combinaţia dintre puterea rusească şi naţionalismul slavilor din sud reprezenta o ameninţare căreia Habsburgii nu-l puteau face faţă singuri. Numai că Austria avea un aliat redutabil în Germania.

În 1871 când s-a format Imperiul German, el a devenit foarte curând cadrul instituţional care adăpostea cea mai puternică naţiune de pe continentul european. De îndată ce a asigurat Germaniei poziţia dorită, cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o acţiune de protejare a intereselor naţiunii prin instituirea unui sistem complicat de alianţe îndreptat în primul rând împotriva Franţei.

Cât timp a fost la putere, Bismarck a reuşit să ţină atât Austria, cât şi Rusia legate de Germania, zădărnicind astfel efortul Franţei de a-şi găsi un aliat puternic pe continent. Acest rezultat a fost obţinut În deceniul al optulea prin formarea Ligii celor trei împăraţi, asocierea liberă a Germaniei, Austriei şi Rusiei. Conflictele dintre imperiul Romanovilor şi cel al Habsburgilor au determinat Rusia să iasă din Ligă în 1878 însă Bismarck a găsit o altă modalitate de prevenire a unei alianţe franco-ruse.

Interesele germane cereau mai presus de orice menţinerea legăturilor cu Austria. Aşadar, în 1879 Bismarck a încheiat în secret o Dublă Alianţă cu Imperiul Habsburgic. Cele două puteri se angajau să lupte împreună împotriva Rusiei dacă această ţară ar fi atacat fie Germania, fie Austria.

În 1882 Italia s-a alăturat structurii diplomatice austro-germane, creând Tripla Alianţă. Prin caracterul secret al acestor acorduri şi prin iscusite manevre diplomatice, Bismarck a reuşit să menţină relaţii amicale între Germania şi Rusia pe tot parcursul deceniului al optulea, deşi Alianţa îi desemna pe ruşi ca fiind potenţialii duşmani. Cu toate acestea, structura de securitate s-a modificat rapid şi periculos după retragerea lui Bismarck în 1890

Succesorul lui Bismarck, Leo von Caprivi, nu era interesat de continuarea relaţiilor amicale dintre Germania şi Rusia. După expirarea acordurilor cu Germania, în 1894 statul ţarist a încheiat o alianţă cu Franţa. Începând din deceniul al nouălea, Germania s-a slujit de Dubla Alianţă cu scopul de a promova iniţiativele agresive ale Austriei, în loc să le limiteze. Ca urmare, atitudinea Austriei faţă de Rusia a devenit mai îndrăzneaţă.

Evoluţia structurii de putere de pe continent reprezenta o problemă gravă pentru Anglia. Rivalităţile imperialiste îi menţinuseră pe britanici în conflict cu ruşii şi cu francezii, însă consolidarea rapidă a puterii militare a Germaniei şi progresele ei remarcabile în comerţul internaţional au devenit până la urmă principalul motiv de îngrijorare al englezilor. Aşadar, în 1904 Franţa şi Anglia au încheiat „Antanta Cordială”, pact de apărare reciprocă, dar nu o alianţă propriu-zisă. În 1907 aceste două naţiuni au încheiat acorduri similare cu Rusia, creând Antanta. Acum marile puteri ale Europei erau grupate în două alianţe. Această structură diplomatică oferea garanţia că, dacă vreuna dintre naţiuni ar intra în vâltoarea războiului, toate celelalte o vor urma.

O perioadă de crize – cauzele imediate ale războiului.

O serie de crize internaţionale cu evoluţie rapidă au încurajat formarea alianţelor menite să garanteze o mai mare securitate a statelor membre. Conflicte din ce în ce mai frecvente au afectat relaţiile din interiorul grupărilor rivale şi interacţiunile dintre aceste grupări – alianţele s-au strâns iar cele două tabere au devenit şi mai agresive.

Imperiul african al Franţei includea cea mai mare parte a Marocului, amplasat pe coasta nord-vestică. În 1905 împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a dus la Tanger, în Măroc, unde s-a angajat să susţină eliberarea Marocului de sub dominaţia franceză. El intenţiona să demonstreze că într-o asemenea confruntare francezii nu puteau să conteze pe sprijinul Angliei, partenera lor în noua Antantă. O conferinţă internaţională ţinută în 1906 la Algeciras, în Spania, a dovedit exact contrariul. Anglia nu numai că a susţinut dreptul Franţei de a-şi exercita dominaţia în Măroc, dar a şi iniţiat proiecte de colaborare militară în cazul unui război cu Germania. O confruntare similară între Franţa şi Germania, în 1911 a consolidat şi mai mult relaţiile militare din cadrul Antantei, accentuând ostilitatea statelor membre faţă de Triplă Alianţă.

Conflictele internaţionale care în 1914 au dus la izbucnirea Marelui Război au avut însă loc în Peninsulă Balcanică. Astfel, regiunea şi-a meritat denumirea de „butoi cu pulbere” al Europei. Componentele acestei „bombe” erau: lupta micilor state (Grecia, Serbia,

Bulgaria şi Muntenegru) pentru a-şi extinde puterea sau teritoriul în detrimentul ţărilor din jur, inclusiv Austria şi Turcia; lupta turcilor otomani de a-şi păstra supremaţia asupra unei porţiuni cât mai întinse din Balcani, încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, eforturile Austriei de a face faţă ameninţărilor Rusiei şi forţelor naţionaliste din Balcani.

Prima criză balcanică a început prin anexarea neaşteptată a Bosniei-Herţegovina de către Austria, în 1908 cu scopul de bloca ambiţiile turceşti sau sârbe în această regiune. Şerbia nu putea face nimic atâta vreme cât Rusia, slăbită de recentul război cu Japonia şi de revoluţia din 1905 nu-l oferea sprijinul. Totuşi, la nevoie, trupele germane erau gata să intre în luptă de partea Austriei, astfel încât stratagema Habsburgilor a reuşit. În urma acestui incident, Austria a devenit tot mai îndrăzneaţă, iar inamicii imperiului tot mai ostili. După patru ani de relativă linişte în sud-estul Europei, în Balcani au izbucnit două războaie, la scurt timp, unul după altul. Primul a izbucnit În 1912 când Serbia, Grecia, Bulgaria şi Muntenegru şi-au unit forţele pentru a anexa teritorii turceşti. La o lună după încetarea ostilităţilor, lupta pentru împărţirea prăzii a generat războiul dintre Bulgaria şi aliaţii ei. Bulgăria a fost învinsă. Totuşi, ameninţarea austriacă i-a împiedicat pe sârbi să profite de această victorie aşa cum ar fi dorit. Şerbia a considerat faptul drept un afront, aşa că situaţia din Balcani a devenit mai explozivă.

În deceniile dinaintea declanşării războiului, în 1914 europenii au cochetat cu ideea de putere militară mai mult ca oricând în decursul istoriei. Această adeziune provenea într-o oarecare măsură din satisfacţia şi emoţia de a privi desfăşurările de forţă militară dublate de certitudinea că forţe masive apărau interesele ţării.

Experienţa sugera şi considerentele de ordin practic care justificau admiraţia faţă de puterea militară. De la jumătatea secolului al XIX-lea, războaiele au fost, de regulă, rapide şi decisive, aducând rezultatele dorite cu preţul unor pierderi umane şi materiale relativ scăzute.

Încrederea în primatul puterii militare a determinat statele europene să se angajeze într-o cursă a înarmărilor care a dus la formarea celor mai mari şi mai distrugătoare armate cunoscute în istorie. Dimensiunile acestor armate şi înzestrarea asigurată de epoca industrială necesitau o planificare atentă pentru mobilizarea lor. Angajamentele între aliaţi complicau şi mai mult planurile strategice. De exemplu, conducătorii germani erau nevoiţi să se pregătească pentru un război pe două fronturi. Ei considerau că mai întâi era necesar să înfrângă Franţa, care se dezvoltă rapid, apoi să întoarcă armele împotriva Rusiei.

Aceste circumstanţe au determinat adoptarea unor strategii şi proceduri de mobilizare complicate şi rigide, care, o dată iniţiate, ar fi fost greu de modificat. Chiar dacă scopul acestei competiţii războinice era în primul rând defensiv, complexitatea situaţiei sporea temerile şi antipatiile naţionale, amplificând fiecare criză.

Primul război mondial, 1914-l918

Criza din Balcani care a declanşat primul război mondial a început la 28 iunie 1914 În acea zi, la Sarajevo, în Bosnia, a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei. Austria i-a făcut răspunzători de acest act terorist pe slavii naţionalişti influenţaţi de Serbia şi a făcut asupra acesteia presiuni menite să ofere un pretext pentru declanşarea războiului. Guvernarea habsburgică era hotărâtă să înlăture definitiv pericolul slav, iar Germania a făgăduit o dată în plus să sprijine Austria, cu care era aliată. Rusia nu-l putea dezamăgi din nou pe slavii din sud. Ca atare, a asigurat ajutor Serbiei. O lună mai târziu a izbucnit Marele Război, printr-o reacţie în lanţ a mobilizărilor.

Declaraţia de război făcută Serbiei de către Austria la 28 iunie 1914 a determinat Rusia să-şi mobilizeze trupele la graniţa Austriei şi Germaniei, la 29 iulie. Două zile mai târziu, Germania a cerut Franţei să-şi precizeze intenţiile şi totodată a trimis un avertisment categoric Rusiei să înceteze mobilizările. Cum conducerea ţaristă nu a dat atenţie avertismentului, la 1 august, Germania a declarat război Rusiei.

În aceeaşi zi în care Germania şi Rusia au intrat în război, a început mobilizarea trupelor franceze. Peste două zile, Germania a lansat un atac prin Belgia în direcţia Franţei.

Anglia a declarat că un tratat semnat în 1829 o obligă să apere statul neutru al Belgiei, astfel că, la 4 august, a intrat în război împotriva Germaniei. Planurile de război ale tuturor acestor combatanţi anticipau victorii rapide, deci un război scurt. Din nefericire, previziunile lor nu au fost sortite să se îndeplinească.

Când Tripla Alianţă şi Antanta au dezlănţuit războiul, Italia a rămas la început neutră. Dar Germania şi Austria şi-au găsit alţi aliaţi. În noiembrie 1914 li s-a alăturat Turcia. În anul următor, Bulgaria s-a aliat cu Germania şi Austria. Aceste patru „Puteri Centrale”, grupate la un loc în mijlocul continentului, dispuneau de avantajul strategic de a-şi putea coordona relativ uşor operaţiunile militare. Un dezavantaj mai important era efortul epuizant al luptei pe două fronturi.

Pe frontul de vest, unde se decidea soarta războiului, Germania se confrunta cu trei dintre „puterile aliate” - Franţa, Anglia şi, din mai 1915 Italia. În 1917 Statele Unite au devenit o „putere asociată” de partea aliaţilor. În anul 1917 printre puterile aliate asociate se numărau şi România, Grecia, Portugalia şi multe state din America Latină. Pe frontul de est, Rusia ducea greul războiului luptând de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

Frontul de Vest.

La câteva săptămâni după invazia Franţei, a devenit limpede că ofensiva germană pe frontul de vest suferise un eşec. Forţele masate aici s-au rezumat la un război de rutină, fără prea multe manevre şi cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Armatele potrivnice au săpat o serie de tranşee de-a lungul liniilor frontului care străbăteau estul Franţei pe o lungime de circa 800 de km. Aici au rămas să se supravegheze una pe alta peste o fâşie de pământ neutră, scurmată de obuze şi înţesată de sârmă ghimpată.

Mitralierele, „reginele tranşeelor”, poziţionate astfel încât să acopere liniile frontului cu foc încrucişat, făceau ca atacuri să fie extrem de distructive. Barajele de artilerie grea, vremea nefavorabilă, şobolanii au făcut din aceste tranşee iadul pe pământ.

Noua tehnologie militară – gaze toxice, tancuri şi avioane – a sporit ororile acestui război de tranşee.

Două din cele cele mai importante bătălii de pe frontul de vest ilustrează natura şi consecinţele luptei duse în asemenea condiţii. După un război greu şi costisitor, purtat pe toată durata anului 1915 aproape fără nici o deplasare a liniilor frontului, în 1916 comandamentul german a decis iniţierea unui atac la Verdun, mai mult cu scopul de a ucide soldaţi francezi decât de a crea o breşă. Atacurile care durau de aproape un an „scăldaseră Franţa în sânge”, cum se şi dorea, pierderile cifrându-se la aproximativ 350000 de vieţi. Dar şi nemţii au avut mult de suferit, înregistrând un număr aproape egal de victime.

În timp ce la Verdun se dădeau lupte crâncene, Anglia a lansat o ofensivă pe râul Somme. 70000 de militari britanici au murit aici, înainte ca vreunul dintre ei să ajungă la liniile germane. Încă din prima zi de luptă un batalion canadian a pierdut 90% dintr-un efectiv de 800 de oameni. Aliaţii nu au reuşit să înainteze mai mult de 10 km, fără să facă vreo cucerire mai importantă, în schimb, în cele şase luni ale campaniei de pe Somme au pierdut peste 600000 de oameni. Pierderile Germaniei s-au ridicat la aproape 700000 de soldaţi.

Frontul de Est.

Pe frontul de est armatele au purtat un război mai dinamic. Cu toate acestea, în primul an rezultatele nu s-au deosebit prea mult de cele din vest – pierderi grele şi nici o victorie remarcabilă în încleştarea dintre armata rusă şi cea germano-austriacă. Totuşi, în 1916 şansa părea să le surâdă germanilor (care duceau greul efortului de război al Triplei Alianţe).

Cum în 1917 economia Rusiei apoi sistemul socio-politic au început să se prăbuşească, Germania avea toate motivele să spere că-şi va muta în curând întregul efectiv pe frontul de vest.