Războiul naval.

Încă de la începutul războiului, Anglia a deţinut supremaţia pe mare, folosind acest avantaj pentru a menţine o blocadă împotriva Puterilor Centrale. În cele din urmă, lipsa de materii prime şi de hrană a zădărnicit în mare măsură efortul de război, provocând o adevărată foamete. Submarinele germane dominau adâncurile, având posibilitatea de a bloca Anglia, dar numai prin generalizarea atacului, împotriva tuturor navelor, inclusiv ale ţărilor neutre că Statele Unite. Germania a ezitat mult timp înainte de a-şi lansa submarinele într-un astfel de război naval întrucât atacurile împotriva vaselor naţiunilor necombatante i-ar fi determinat cu siguranţă pe americani să declare război Puterilor Centrale. Dar cum în 1916-l917 se întrezăreau perspectivele unei victorii germane, iar efectele războiului începeau să se facă simţite asupra poporului german submarinele au pornit la atac.

În aprilie 1917 Statele Unite au declanşat război Puterilor Centrale, conflictul devenind „o cruciadă morală”, care reflectă atitudinea preşedintelui Woodrow Wilson faţă de această campanie militară. Wilson a descris conflictul drept o luptă pentru democraţie, pentru „libertatea mărilor”, autodeterminare naţională Şi o lume guvernată prin diplomaţie cinstită şi deschisă, sub îndrumarea „Ligii Naţiunilor”. El a rezumat aceste idealuri în cele „Paisprezece puncte”, făgăduind că acest conflict va fi „un război care va pune capăt tuturor celorlalte războaie”, astfel încât „lumea aflată în siguranţă să poată instaura democraţia”.

Revoluţia din Rusia, din martie 1917 a înlocuit autocraţia printr-o guvernare care părea orientată către o democraţie parlamentară. Cu toate acestea, noii conducători s-au bucurat de o slabă adeziune din partea maselor, fără a beneficia de alte baze de putere. Ei au mai greşit şi prin faptul că au continuat un război pe care majoritatea ruşilor nu-l mai puteau suporta. Astfel, în noiembrie 1917 a izbucnit un al doilea val de revolte, care a adus la putere un guvern decis să scoată ţara din război. La începutul anului 1918 Rusia s-a recunoscut învinsă.

Chiar şi după încetarea războiului de pe frontul de est, Germania tot nu mai putea ieşi învingătoare împotriva forţelor unite ale Puterilor Aliate occidentale. O ofensivă germană iniţiată în primăvara şi vara anului 1918 s-a oprit la 80 km de Paris, după care a urmat un contraatac al Aliaţilor. Până în toamnă, această ofensivă a adus victoria. La 11 noiembrie 1918 Germania a semnat armistiţiul care punea capăt războiului.

Pacea de la Paris şi urmările războiului.

Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. El a luat această iniţiativă fără precedent pentru un preşedinte al Statelor Unite pentru a se asigura că scopurile sale pacifiste vor fi consemnate în tratate.

Numai că premierul francez Georges Clemenceau reprezenta o naţiune decisă să-l pedepsească pe germanii care pierduseră războiul.

Proiectele pacifiste ale lui Wilson stăteau în calea unui astfel de tratat cu caracter punitiv. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât ale lui Wilson.

Pacea încheiată la Paris s-a concretizat în cinci documente, începând cu cel mai important, Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919 Acest acord şi cele încheiate cu celelalte Puteri Centrale conţineau multe elemente pe care Wilson le socotea indispensabile. Dar atitudinea francezilor şi a englezilor, pe lângă alte aspecte, a împiedicat realizarea în totalitate a scopurilor lui Wilson. De exemplu, răspândirea eterogenă a grupurilor naţionale în estul Europei făcea imposibilă aplicarea consecventă a ideii sale de autodeterminare naţională.

Măsura reuşitei lui Wilson poate fi apreciată în parte printr-o trecere în revistă a prevederilor Tratatului de la Versailles. Wilson dorea o pace cât mai puţin revanşardă cu putinţă; eforturile sale au reuşit să atenueze întrucâtva spiritul vindicativ, fără însă a-l anula complet. Tratatul stipula ocuparea de către învingători a bazinului Rinului, zonă de importanţă industrială şi strategică, pe o perioadă de 15 ani. În ansamblu, această prevedere făcea ca Germania să piardă un teritoriu în care locuia o zecime din populaţia sa. În plus, armata germană urma să funcţioneze fără un comandament general, fiind limitată la numai 100000 de oameni. Germaniei i se interzicea accesul în noua Ligă a Naţiunilor, iar coloniile sale trebuiau cedate învingătorilor, urmând să treacă sub controlul Ligii.

Articolul 231 al tratatului de la Versailles dădea Germaniei o lovitură extrem de cruntă. Astfel, ea se vedea nevoită să accepte o clauză prin care era socotită răspunzătoare de toate distrugerile provocate de război. De asemenea, Germania trebuia să se angajeze că va plăti aceste distrugeri (reparaţii). Când delegaţia germană a formulat obiecţii cu privire la aceste clauze, Puterile Aliate au obligat-o să le accepte. Revoltaţi, naţionaliştii germani au început curând să atace acest tratat umilitor. Totodată, ei i-au condamnat cu asprime pe guvernanţii care îl acceptaseră.

Indiferent de intenţiile lui Wilson, era limpede că Germania se simţea pedepsită.

Până la data parafării documentelor diplomatice, forţele naţionaliste reuşiseră să zdruncine din temelii Imperiul Habsburgic. Puterile Aliate au cerut Austriei, redusă acum la un sfert din fostul său teritoriu, să semneze tratatul de la Saint Germain (septembrie1919), iar noului stat al Ungariei să accepte tratatul de la Trianon (iunie 1920). Aceste documente conţineau prevederi restrictive şi punitive similare cu cele din tratatul de la Versailles.

Turcia, la Neuilly în noiembrie 1919 şi Bulgaria au fost tratate identic. De asemenea, tratatele au consfinţit edificarea a ceea ce s-a numit România Mare.

Urmările imediate ale Marelui Război.

La încheierea primului război mondial, pierderile umane se cifrau la 110 milioane de vieţi, iar cele materiale la aproape 400 miliarde de dolari. Rusia fusese grav afectată. De fapt, pierderile omeneşti, materiale şi financiare au făcut imposibilă supravieţuirea Imperiului Romanovilor. Prăbuşirea Rusiei ţariste a dus la apariţia primului stat comunist, Rusia Sovietică şi la independenţa Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi Finlandei.

Războiul a zdruncinat un alt stat de mari proporţii: Imperiul Austriac. Astfel, minoritatea slavă din sud era acum liberă să se alipească Serbiei, formând un nou stat – Iugoslavia. Minoritatea cehă s-a desprins şi ea de Austria, întemeind o ţară de sine stătătoare, Cehoslovacia. Un vechi stat dinastic a dispărut de pe harta Europei. Fostele sale teritorii s-au reorganizat într-o structură de state naţionale care va dura până în anii ‘90

Prăbuşirea autocraţiei, martie 1917

Lipsit treptat şi de sprijinul aristocraţiei, regimul ţarist se apropia cu paşi repezi de sfârşit. Totuşi, cei care au dărâmat vechiul regim au fost oameni de rând. Pâinea şi combustibilul insuficient au determinat o parte din populaţia chinuită de foame şi frig a Petrogradului să intre în grevă. Curând după izbucnirea războiului cu Puterile Centrale, conducerea statului dăduse capitalei numele rusesc de „Petrograd”, în locul celui germanic de „Sankt Petersburg”.

Forţele revoluţionare au ieşit pe străzile capitalei de ziua internaţională a femeii, la 8 martie 1917 (23 februarie după vechiul calendar rusesc care a rămas în vigoare până după revoluţia comunistă).

Statul a încercat fără succes să reprime prin forţă revolta. La sfatul Alexandrei, ţarul Nicolae a recurs la ultima armă: a ordonat rebelilor să înceteze demonstraţiile. Nimeni nu l-a luat în seamă. Atunci liderii Dumei (Parlamentului), care până atunci fuseseră uneltele obediente ale ţarului, au luat atitudine împotriva conducătorului. La 12 martie ei au format un guvern provizoriu alcătuit din douăzeci de membri.

Majoritatea erau liberali burghezi, totuşi grupul includea şi un cunoscut revoluţionar socialist de orientare moderată, Alexandr Kerenski. Acest guvern provizoriu intenţiona să desfiinţeze autocraţia şi să instituie o guvernare parlamentară.

Nicolae al II lea nu a avut de ales. La 15 martie el a fost nevoit să abdice.

În ziua în care a fost creat guvernul provizoriu, s-a format în paralel un alt centru de putere, Sovietul de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd.

Curând, în toată Rusia s-au format Soviete revoluţionare similare.

Reprezentanţii acestor consilii locale s-au întrunit la Petrograd la 16 iunie 1917 în cadrul primului Congres al Sovietelor din întreaga Rusie. Participanţii (285 revoluţionari socialişti) au pus bazele unui Comitet Executiv Central, asigurând continuitatea conducerii. Sovietele s-au bucurat de un larg sprijin popular, nu însă şi guvernul provizoriu.

Faptul că guvernul provizoriu nu a reuşit să câştige adeziunea maselor reprezintă consecinţa unei anumite linii politice şi a incapacităţii de a rezolva gravele probleme cu care continua să se confrunte. De exemplu, noii lideri promiteau o reformă funciară de perspectivă, nu una imediată, cum pretindea ţărănimea. Mai mult decât atât, întreaga populaţie continua să sufere din pricina inflaţiei galopante, a scăderii drastice a producţiei industriale şi a distrugerii sistemului de transport. Mai presus de orice, guvernul a dezamăgit masele în momentul în care s-a declarat fidel alianţei de război, deşi era din ce în ce mai limpede că Rusia nu avea nici o şansă să iasă învingătoare. Întrucât guvernul provizoriu continua să adopte o politică pe care masele o respingeau, bolşevicii s-au pregătit să pună mâna pe putere.