Contra-Reforma.

Răspunsul catolicismului la Reformă fu surprinzător de lent. Papalitatea era extrem de slăbită, atât ca urmare a pierderilor suferite în faţa protestantismului cât şi a crizei interne accentuată de poziţia echivocă a Imperiului. Un conciliu care ar fi mediat între catolici şi reformaţi i-ar fi răpit lui Carol Quintul pretextul pentru a continua lupta împotriva principilor germani, astfel încât el temporiză cât putu de mult. Abia în decembrie 1545 papa Paul III reuşi să convoace la Trento un conciliu în scopul rezolvării disputelor doctrinare şi iniţierii unei cruciade anti-otomane. Protestanţii refuzară să participe iar împăratul, considerând că Biserica acţiona prea indecis, dădu în 1548 un interim prevăzând articolele de credinţă în vigoare până la adoptarea deciziilor conciliului; ceea ce nu întârzie să-l nemulţumească atât pe protestanţi cât şi pe catolici. Papalitatea recursese între timp la alte mijloace de acţiune, cel mai important fiind înfiinţarea ordinului iezuit (1540). „Compania lui Isus” a fost fondată de Ignaţiu de Loyola cu aprobarea lui Paul III; organizată în spiritul raţionalităţii politice şi al disciplinei quasi-militare, ea a încercat să găsească soluţii pentru criza conştiinţei europene produsă de Reformă. Numele peiorativ de iezuiţi le-a fost dat membrilor ei ca urmare a frecvenţei invocări a numelui Mântuitorului, succesele Companiei atât în combaterea protestantismului cât şi în misionariatul catolic provocând ostilitatea puterii politice, pe care adesea iezuiţii au încercat să o controleze; la 1773 însuşi pontiful a desfiinţat temporar Compania.

Atât la nivelul maselor cât şi al elitelor acesta a reuşit să devină motorul Contra-Reformei. În timp ce vechiul cler şi umaniştii se dovedeau incapabili de a gestiona criza, iezuiţii au pus în acţiune cele mai variate mijloace, de la misticism şi exacerbarea religiozităţii populare până la controlul statului de către Biserică.

Restul clerului li s-a alăturat în lupta contra-reformatoare odată cu terminarea lucrărilor Conciliului de la trento (1563). Dogmele enunţate de acesta atingeau practic toate domeniile în încercarea de a reactiva catolicismul; ele nu au reuşit însă refacerea unităţii acestuia, atâta timp cât numeroşi suverani au refuzat să aplice deciziile tridentine temându-se de concurenţa puterii clericale. Pentru alţii în schimb – mai ales pentru Habsburgii austrieci şi spanioli – Contra-Reforma a furnizat atât mijloacele efective cât şi ideologia necesară afirmării interne şi externe, devenind practic o instituţie politică. Succesele ei au fost însă relative: dacă în sudul Europei protestantismul a fost complet extirpat, în Germania marile centre ale Contra-Reformei, Austria şi Bavaria, nu au reuşit să învingă rezistenţe principilor reformaţi; vom vedea în cursul următor cum această ofensivă politică a culminat cu Războiul de 30 de ani.