Centralizarea politică şi luteranismul în Suedia.

De la sfârşitul veacului al XIV-lea ţările scandinave erau reunite prin Uniunea de la Kalmar care favoriza însă în mod vădit Danemarca în dauna Suediei şi Norvegiei, astfel că întregul secol XV a fost marcat de lupta acestora pentru eliberarea de sub tutela regilor danezi. Domnia lui Christian II (1513-l523) a constituit punctul culminant al acestui proces finalizat prin independenţa şi centralizarea politică a Suediei. Autentic principe al Renaşterii, Christian II şi-a binemeritat porecla de „Nero al Nordului” după ce, cu sprijinul papei şi al lumii catolice, a înlăturat de la putere familia Sture, ce administra Suedia de 50 de ani şi a măcelărit capii „partidului naţional” suedez – fruntaşii nobilimii şi burgheziei din Stockholm – extinzând apoi masacrul la scara întregii ţări (1520). Tânărul Gustav Wasa, dintr-o familie de frunte a „partidului naţional”, luă conducerea luptei de eliberare şi, cu ajutorul germanilor, reuşi să-l alunge pe Christian II în 1521 pentru ca un an mai târziu Stările Generale daneze să-l depună pe tiranicul lor monarh, dizolvând astfel uniunea. Ales rege în 1523 Wasa avea însă de luptat cu elementele loiale fostului suveran – în principal Biserica Catolică, ale cărei averi fură în cele din urmă confiscate de stat prin decizia Adunării Stărilor suedeze influenţată de predicatorii luterani (1527). În aceste condiţii, adoptarea Confesiunii de la Augsburg de către Stări în 1540 apăru ca o opţiune politică. Ce confirmă în acelaşi timp independenţa Suediei, dar şi autoritatea monarhului, care se proclamă capul Bisericii luterane.

Până la abdicarea sa în 1560 Gustav Wasa realiză completa centralizare a statului şi înăbuşi ultimele tendinţe secesioniste, iar diplomaţia suedeză se reorientă către alianţa cu Franţa. Ca şi în Anglia, protestantismul constitui marele instrument al politicii regale: erastismul conferea monarhului suveranitatea spirituală asupra supuşilor săi, iar confiscarea averilor Bisericii Catolice îi oferea atât o bază economică extinsă cât şi mijlocul de a satisface poftele marilor seniori. Un proces similar se desfăşură şi în Danemarca după ce în 1527 Stările decretară libertatea religioasă, aruncând astfel ţara în braţele Reformei. Pe plan extern prin păstrarea şi Norvegia, care-şi pierdu orice autonomie administrativă, suveranii danezi reuşiră să se impună ca arbitri politici în Baltica până în primele decenii ale secolului XVII Dimensiuni politice ale Reformei. Calvinismul.

Este incontestabilă legătura stabilită de Max Weber între Reformă şi economia capitalistă; dar la fel de adevărată este şi teza ulterioară a lui E. Troeltsch, pentru care Reforma a fost mai degrabă un vector al unor procese politice, economice, sociale şi culturale ce germinaseră spre sfârşitul secolului XV în mediul catolic.

Totuşi, o opinie comună printre istorici a susţinut multă vreme că protestantismul a adus pentru prima oară libertatea politică naţiunilor Europei; chiar şi Montesquieu l-a considerat o religie potrivită republicilor mai degrabă decât unei monarhii.

Faptele ne prezintă însă o situaţie diferită şi mult mai complexă. În statele germane, pacea de la Augsburg a confirmat autoritatea principilor asupra vieţii spirituale a supuşilor. În nordul Europei, luteranismul a fost principalul instrument al centralizării şi absolutismului monarhic, din Anglia până în Prusia. Chiar şi protestanţii francezi nu au încercat decât să reproducă structura confederativă de sorginte feudală a Imperiului German. Doar Ţările de Jos au realizat o republică burgheză calvină; dar structura acesteia era anterioară reformei, venind din epoca dominaţiei burgunde. Chateaubriand afirma cu justeţe că protestantismul nu a schimbat nimic la nivelul instituţiilor; acolo unde a găsit o monarhie reprezentativă sau republici aristocratice, ca în Anglia şi în Elveţia, le-a adoptat; unde a întâlnit guvernăminte militare, ca în nordul Europei, s-a acomodat şi le-a făcut chiar mai absolute.

Şi totuşi, dacă Luther şi luteranismul au furnizat doar o excelentă justificare „establishment” -ului principatelor germane, alte curente protestante au introdus reforme instituţionale semnificative. În al treilea deceniu al secolului XVI, Ulrich Zwingli a pus în practică un ideal creştin purificat la Zürich, legând strâns biserica de puterea civilă; dintre partizanii săi s-a desprins mişcarea anabaptistă, în frunte cu Thomas Münzer, ducând zwinglianismul la ultima sa consecinţă – eliminarea autorităţii politice, creaţie a Diavolului şi înlocuirea ei cu o societate în spiritul Evangheliei. Anabaptiştii se alăturară ţăranilor răsculaţi în 1523; dezavuaţi chiar şi de Zwingli, fură învinşi la Frankenhausen iar Münzer, luat prizonier, fu decapitat (1525).

Nici Zwingli nu avu o soartă mai bună; cantoanele elveţiene catolice îl învinseră în bătălia de la Kappel, unde însuşi reformatorul îşi găsi sfârşitul (1531). Discipoli ai săi difuzară însă modelul politic zwinglian la Basel şi la Berna, ca şi în regiunea renană.

Nici radicalismul lui Münzer nu dispăru, cunoscând o efemeră înflorire la Münster între 1534-l535 La începutul anului 1534 liderii anabaptişti din Germania şi Olanda – Jan Matthijs, Melchior Hoffman, Jan de Leyda – se reuniră la Münster, instaurând un regim teocratic autoritar. Oraşul deveni astfel „Noul Ierusalim”, unde proprietatea era desfiinţată, se instituia un program sever de muncă, viaţa privată era sever reglementată. Proclamat rege, Jan de Leyda decretă chiar poligamia, luându-şi el însuşi 17 soţii; dar violenţa şi desfrânarea cetăţii anabaptiste atrase ostilitatea principilor vecini, atât catolici cât şi protestanţi. Un asediu de peste un an duse la căderea Münster-ului în 1535 şi la executarea capilor mişcării. Zwinglianismul în varianta pacifistă propovăduită de Menno Simons s-a răspândit ulterior în micile comunităţi rurale din Olanda şi vestul Germaniei; cea mai cunoscuţi urmaşi contemporani ai mennoniţilor, dar şi cei mai conservatori, sunt amish-li americani.

Tot în ţările renane, la Strasbourg, Martin Bucer institui, în numele autonomiei şi preponderenţei bisericii în raport cu statul, un regim politic tolerant. Ideile sale l-au inspirat fundamental pe Calvin (Jean Cauvin, 1509-l564) în elaborarea unui nou model al Reformei. Convertit în 1533 obligat să părăsească Franţa el fu chemat la Geneva de reformatorul Guillaume Farel. Începând din 1541 Calvin transformă oraşul, într-o cetate-model a lumii protestante. Administraţia municipală se subordona consistoriului alcătuit din pastori protestanţi, a cărui jurisdicţie a fost extinsă de la cea a unui tribunal religios la cenzura moravurilor geneveze. În fond el respingea autoritatea superioară a instanţelor civile, îndepărtându-se tot mai mult de dogma luterană. Deoarece preoţii sunt puşi să administreze, să vestească, să propovăduiască mesajul divin, ei sunt datori să îndrăznească orice şi să-l silească pe toţi cei mari şi supuşi acestei lumi a se închina Domnului. Lor le e dat să poruncească tuturor, de la cel mai înalt la cel mai de jos; ei trebuie să cruţe mieii şi să ucidă lupii; ei vor admonesta şi-l vor povăţui pe cei ascultători, vor acuza şi vor nimici pe cei potrivnici. Ei pot lega şi dezlega conform Cuvântului Domnului scrie Calvin în Instituţio religionis christianae (1536) asupra rolului politic al clericilor. Supravegherea inchizitorială a vieţii publice şi private, care constituie principala caracteristică a regimului politic instituit de Calvin, nu întârzie să nască opoziţii, cea mai celebră fiind a teologului şi medicului Miguel Şervet, ars pe rug la în 1553 Modelul acesta calvinist al oraşului-biserică, al statului posesor de valoare spirituală era tot ce putea fi mai diferit de biserica de stat luterană supusă principilor lumeşti; or acest fapt era destinat să accentueze divergenţele între cele două confesiuni reformate. Pe plan extern însă succesele au fost imense; devenită „Roma protestantismului”, Geneva trimitea în întreaga Europă misionari pregătiţi în celebra Academie condusă de Théodore de Bèze – care veni la cârma cetăţii în 1564 Continuându-l pe Calvin, ideile sale politice atingeau practic radicalismul monarhomahilor: Afirm că popoarele nu sunt făcute de magistraţi ci popoarele cărora le-a convenit să se lase guvernate de un principe sau de seniori aleşi sunt mai vechi decât magistraţii lor, deci nu popoarele sunt create pentru magistraţi, ci din contră magistraţii pentru popoare. „Un far care luminează toate bisericile reformate”: astfel numea Calvin oraşul-biserică în care se transformase Geneva. Radiaţia intelectuală a acesteia va atinge întreaga Europă; şi în timp ce nordul şi centrul continentului vor rămâne fidele lui Luther, în vest modelul calvinist devenea forma definitorie a Reformei. Dogma geneveză iradie din nordul Franţei şi Ţărilor de Jos până în îndepărtata Scoţie unde John Knox, format în Academia calvinistă, propovădui un protestantism intransigent, străin de laxitatea anglicană.