Imperiile coloniale şi împărţirea lumii.

Crearea primelor imperii coloniale generă la sfârşitul veacului al XV-lea o problemă fundamentală de natură politică şi juridică: cine avea autoritatea de a arbitra conflictele din şi dintre ele, atâta timp cât nu aparţineau efectiv universului politic european şi structurilor normative ale acestuia? Papalitatea se grăbi să-şi aroge acest rol, considerând că gestul apostolului Petru de a călători pe mare a exprimat privilegiul pontificatului ce îi dădea dreptul de a stăpâni întreaga lume.

Acţiuni efective întăriră aceste pretenţii; deja la 1440 papa Eugen IV confirmă portughezilor posesiunea coastelor de vest ale Africii, iar la 1455 succesorul său le recunoscu atât teritoriile ce urmau a fi descoperite ulterior cât şi dreptul de a supune popoarele necreştine. Explorările lui Columb introduseră în scenă un nou competitor: Spania, a cărei poziţie părea extrem de fragilă în faţa primatului colonial portughez.

Noul papă, spaniolul Alexandru VI Borgia (1492-l503) confirmă însă fără ezitare teritoriile americane Regilor Catolici chiar din 1493 După negocieri, la 7 iunie 1494

Portugalia reuşi să obţină o poziţie ceva mai avantajoasă prin tratatul de la Tordesillas, care instituia o linie de demarcaţie între emisfera occidentală – spaniolă - şi cea orientală – lusitană – printr-un meridian situat la 370 de leghe vest de insulele Azore. Extinderea imperiului colonial spaniol în Oceanul Pacific, urmare a călătoriei lui Magellan în jurul lumii (1519-l522), a dus la o delimitare similară a sferelor de influenţă în acest spaţiu prin tratatul de la Saragosa (1529), conferind astfel întreprinderii coloniale un caracter de monopol sacralizat de confirmarea pontificală.

Reforma va oferi însă şi altor state legitimitatea necesară intervenţiei în acest sistem.