Războaiele italiene până la încoronarea lui Carol Quintul

Aventura războaielor italiene a avut efectul de a transpune politica balanţei de putere ce domina raporturile dintre statele peninsulei la nivelul întregii Europe. Deja în secolul XVIII istoricul şi filosoful Condillac considera că intervenţia franceză în Italia a schimbat faţa Europei. Până atunci, naţiunile se ocupaseră separat de tulburările lor: în clipa aceea Italia, Germania, Franţa, Anglia şi Spania începură să se observe şi să formeze ligi împotriva puterii care le părea cea mai de temut.

Carol VIII, suveran utopic ce visa la recucerirea Bizanţului şi Ierusalimului, se lăsă extrem de uşor atras de Ludovic Maurul în revendicarea patrimoniului napoletan al angevinilor, care nu-l apărea de altfel decât ca o escală în marşul spre Locurile Sfinte.

Armata sa, în schimb, a fost probabil prima armată modernă, formată din trei arme – infanterie, cavalerie şi artilerie – plătită din finanţele statului francez şi luptând pentru bani şi nu pentru un senior sau pentru onoarea feudală. Pe 22 februarie 1495 după un marş triumfal, Carol intră în Neapole; la 20 mai părăsi oraşul, în faţa coalizării statelor italiene cu Imperiul German şi cu Spania şi-şi croi cu greu drum spre Franţa în lupta de la Fornovo. Ca urmare, francezii evacuară peninsulă; dar patru ani mai târziu războaiele reîncepură sub noul rege, Ludovic XII care, renunţând la îndoielnica alianţă cu Maurul, îşi alătură Veneţia în revendicarea Milanului. Ducele fu izgonit de trupele franceze, iar într-o încercare disperată de a reveni cu ajutorul elveţienilor, fu prins şi dus în captivitate în Franţa. Ludovic XII nu se mulţumi doar cu atât şi printr-un tratat secret şi-l alătură pe Ferdinand de Aragon. Trupele franceze şi spaniole invadară sudul Italiei, iar Ludovic se încoronă la 2 august 1501 rege al Neapolelui.

Descoperirea Italiei le luase minţile francezilor; nu erau destul de târî pentru a rezista farmecului ţării. Cuvântul descoperire este cel mai potrivit. Însoţitorii lui Carol VIII nu au fost mai puţin uimiţi decât cei ai lui Columb. Scrie Michelet în „Istoria Franţei”. Ludovic nu-şi putu însă păstra tronul decât până în 1503 când spaniolii, înspăimântaţi de dezechilibrul balanţei de putere, îl trimiseră pe marele general Gonzalvo de Cordoba să recucerească Neapole. La Cerignola şi la Garigliano celebrele regimente spaniole de infanterie (tercios) îi zdrobiră pe francezi, iar Ferdinand se proclamă rege al Neapolelui, instaurându-şi la rândul său dominaţia în Italia. Familia Borgia şi Veneţia, ultimele puteri independente din peninsulă, se prăbuşiră la rândul lor sub loviturile papei Iuliu II (1503-l513). În calea Spaniei mai rămâneau doar francezii din Milano; împotriva lor, papa organiză o „Sfântă Ligă” cu toate marile puteri europene. În ciuda victoriei de la Ravenna (1512) asupra trupelor Ligii, Ludovic XII, atacat pe toate fronturile, abandonă Milanul, iar ultima rezistenţă a republicanilor florentini aliaţi cu Franţa căzu sub loviturile lui Gonzalvo de Cordoba, care reinstaură dinastia de Medici. Mai mult succes avu succesorul lui Ludovic, Francisc I (1515-l547) care după ce încercă fără nici un succes să recupereze Milano pe cale diplomatică, se ciocni cu trupele elveţiene ce apărau ducatul, provocându-le o răsunătoare înfrângere la Marignano (13-l4 sept. 1515). În fine, prin tratatul de la Noyon (1516) Francisc obţinu Milanul, în schimbul renunţării la pretenţiile napoletane. Împăratul Maximilian, care fusese inima Ligii, fu părăsit de aliaţii săi, situaţia din Italia înclinând astfel din nou în favoarea Franţei.