Lupta pentru eliberare în estul Europei, 1953-l968

Est-europenii s-au opus dominaţiei sovietice încă de la începutul perioadei de ocupaţie şi până la prăbuşirea sistemului, în 1989 Stalin i-a împiedicat pe principalii lideri politici din aceste ţări să se împotrivească făţiş, dar forţele secrete de opoziţie au devenit şi mai puternice. La trei luni după moartea lui Stalin au izbucnit revolte în Cehoslovacia şi Germania Democrată (iunie 1953).

Armata sovietică s-a grăbit să înăbuşe aceste tulburări, dar în Europa de Est erau pe cale să se declanşeze alte două mişcări de protest.

Timp de trei ani după revoltele din Cehoslovacia şi Germania Democrată, nemulţumirile au continuat să crească în rândul artiştilor şi intelectualilor polonezi. Ei respectau principiile marxiste, dar se opuneau variantei de comunism instaurate de guvernul lor. Liderii comunişti polonezi s-au confruntat cu o ameninţare şi mai serioasă atunci când destalinizarea şi condiţiile grele de existenţă au dat naştere unui violent protest muncitoresc.

La 28 iunie 1956 muncitorii din Poznan s-au răzvrătit în număr atât de mare, încât guvernul a recurs la armată pentru a înăbuşi revolta. Criza s-a agravat în momentul în care soldaţii au refuzat să tragă în grevişti. Până la urmă un mare număr de trupe de securitate a pus capăt tulburărilor. Evenimentele din Ungaria, din noiembrie 1956 după o lungă perioadă de agitaţie începută în 1953 au fost cele mai grave. Trupele sovietice de intervenţie au trebuit să facă faţă unei adevărate insurecţii. Înăbuşirea ei a făcut 20000 morţi. După înfrângerea rebelilor, sovieticii l-au instalat în fruntea statului pe Janos Kadar, apoi l-au arestat pe Imre Nagy şi l-au executat în 1958

Căderea lui Hruşciov. Uniunea Sovietică resimţea nevoia disperată de a trece de la dictatura stalinistă hipercentralizată la un sistem mai potrivit cu necesităţile în schimbare ale unei populaţii dispersate pe un teritoriu extrem de vast. Hruşciov a reuşit să-l demitizeze pe Stalin, însă majoritatea reformelor preconizate de el nu au dat rezultate. Acestea nu au fost bine concepute, nici aplicate cu pricepere.

Atât progresele campaniei de destalinizare, cât şi încercările de reformă au stârnit resentimentele unui mare număr de demnitari ai partidului, care nu doreau decât să pună capăt terorii instaurate de Stalin, menţinând neschimbat tot restul sistemului. Rezultatul umilitor al crizei cubaneze a accentuat opoziţia faţă de Hruşciov şi probabil i-a pecetluit soarta. Prezidiul partidului şi cea mai mare parte a Comitetului Central (grup executiv format din circa 200 membri de frunte ai partidului) au decis să pună capăt „planurilor nechibzuite” ale lui Hruşciov. În 1964 ei l-au obligat pe liderul sovietic să-şi dea demisia.

Conducerea colectivă şi Leonid Brejnev. Noii lideri au debutat ca grup de „conducere colectivă”: un comitet dictatorial condus de Alexei Kosâghin (1904-l980) şi Leonid Brejnev (1906-l982). La începutul anilor ‘70 Brejnev a ocupat o poziţie dominantă, manifestând totuşi o receptivitate mai mare la doleanţele asociaţilor săi decât Hruşciov. În timpul administraţiei Brejnev, viaţa în URSS a devenit mai stabilă sau „stagnantă”, cum aveau să o eticheteze ulterior sovieticii.

Construcţia europeană. Paralel cu o însemnată creştere economică, a doua articulaţie a revirimentului Europei Occidentale a fost voinţa de a crea o adevărată Europă. La sfârşitul războiului, Europa apuseană putea să apară ca o miză între cele două blocuri, deci era normal să încerce să se organizeze. Ideea „Statelor Unite ale Europei” nu era nouă. La sfârşitul anilor ’20 Aristide Briand îi fusese un elocvent apărător. Ea a fost reluată de Winston Churchill într-un discurs pronunţat la Zurich, în 1946 Pe de altă parte, Statele Unite îşi manifestaseră dorinţa ca ajutorul Marshall să fie distribuit în cadrul unei cooperări europene, din care s-a născut O. E. C. E. În mai 1948 a avut loc la Haga un Congres al Europei, care a avut drept rezultat crearea unui Consiliu al Europei, compus din două organisme, un Comitet al Miniştrilor şi o Adunare Consultativă Europeană, cu sediul la Strasbourg şi reunind reprezentanţi ai celor 17 membri ai O. E. C. E. Activitatea acestui Consiliu s-a limitat insă la discursuri incitante, căci Anglia se opună categoric oricărei renunţări la suvranitatea noţională (contrar Franţei în acel moment)

Jean Monnet, după acest debut cam dezamăgitor, a considerat că, pentru realizarea construcţiei europene, era necesar ca europenii să se obişnuiască să lucreze împreună în cadrul unor realizări concrete. Ideea a fost adoptată de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman şi a dus la planul care-l poartă numele: la 18 aprilie 1951 s-a creat Comunitatea Europenă a Cărbunelui şi Oţelului (C. E. C. O.), iniţial un mijloc de a controla posibilităţile de reîanarmare ale Germaniei. Organizaţia reunea şase membri: Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia. O Înalta Autoritate cu sediul la Luxemburg avea puteri supranaţionale în domeniul producţiei şi schimburilor de cărbune şi oţel. A fost o realizare crucială deoarece pentru prima oară funcţiona o instituţie europeană, care, În plus, cunoştea şi un mare succes, în pofida handicapului pe care îl reprezentase refuzul Marii Britanii de a lua parte la ea.

Un al doilea proiect a avut o soartă mai puţin fericită: este vorba de Comunitaea Europeană de Apărare (C. E. A.), care urma să permită participarea trupelor germane la apărarea Europei în cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reînarmării Germaniei, considerată ca necesară de către Statele Unite. Se dorea ca, fară să se trezească la viaţă vechii demoni ai unei armate germane autonome, să se creeze o nouă instituţie europeană.

Tratatul semnat la Paris, la 27 mai 1952 de cei şase parteneri n-a putut fi ratificat de Adunarea Naţională Franceză din cauza opoziţiei hotărâte a comuniştilor şi gaulliştilor. După mai mulţi ani de dispute politice violente, C. E. A. a fost respinsă fără dezbateri la 30 august 1954 În urma acestei situaţii, acordurile de la Londra şi Paris (octombrie 1954) au recreat o armată germană în cadrul U. E. O. (Uniunii Europei Occidentale), alianţă militară încheiată pe o perioadă de 50 de ani între cei şase membri ai C. E. C. O. şi Marea Britanie.

Frânată de eşecul C. E. A, ideea europeană a fost relansată cu adevărat de reuniunea celor şase miniştri ai afecerilor externe ai C. E. C. O, care a avut loc la Messina, la 1 iunie 1955 ca şi prin hotărârea de creare a unei Comunităţi Economice Europene (C. E. E.) denumită şi Piaţa Comună, realizată prin Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957 Obiectivul era asigurarea progresivă a liberei circulaţii a mărfurilor şi persoanelor în interiorul acestei comunităţi a celor şase. În afara Consilului Miniştrilor moştenit de la C. E. C. O, la Bruxelles, se instală o Comisie Europeană, schiţă a unei puteri supranaţionale.

Crearea Pieţei Comune a reprezentat un pas considerabil pe calea construcţiei europene. A urmat un progres lent, ce s-a întins pe aproximativ un deceniu. Încetineala cu care s-a realizat construcţia europeană în această perioadă se explică prin foarte puternică impregnare naţională a unor popoare cărora le era greu să se simtă în primul rând europene, fiind foarte reticente când se punea problema să facă pasul decisiv de transformare a unei comunităţi economice într-o comunitate politică.

Poziţia României în cadrul pactului de la Varşovia. Primii ani ai regimului comunist, cei care au coincis cu ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, s-au manifestat printr-o deplină docilitate a politicii externe a României, satelitizarea sa diplomatică fiind tot atât de absolută că şi cea a celorlalte ţări comuniste din Europa de Est. În februarie 1948 guvernul român s-a legat de sovietici printr-un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă reciprocă valabil timp de două decenii, urmat de înţelegeri similare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, semnate de toate aceste ţări în cursul anului 1948 Tratatul încheiat recent cu Iugoslavia (1947) a fost, fireşte, denunţat după excluderea acesteia din Cominform, Gheorghiu-Dej angajându-se imediat pe calea unei campanii violente de „demascare” a lui Iosip Broz Tito.

Din punct de vedere economic, ţara era deja inclusă în sfera de interese sovietice prin tratatul din mai 1945 apoi prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949 Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică era tot atât de deplină, manifestându-se atât prin ocuparea militară a ţării (care a durat până în 1958) cât şi, din 1955 prin încadrarea României în Tratatul de la Varşovia.

Dispariţia lui Stalin (martie 1953) a deschis o perioadă de incertitudini în întreaga Europă răsăriteană care s-a exprimat, în cazul României, prin apariţia primelor simptome ale neînţelegerilor româno-sovietice. Relaţiile cu Nichita Hruşciov, succesorul lui Stalin, par să fi fost încordate, mai ales în anul 1955 când unele deosebiri de vederi au ieşit la iveală pe timpul vizitei la Bucureşti a liderului sovietic. Ruşii se pronunţau în favoarea separării posturilor de prim-secretari şi prim-miniştrii. Dej, în acel moment doar prim-ministru, a trecut peste obiecţiile sovietice reluând, în octombrie 1955 şi funcţia de prim-secretar al partidului. La Congresul al doilea (1955) s-a vorbit pentru întâia oară despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerinţele locale şi s-a insistat pe necesitatea respectării principiilor de suveranitate, de egalitate şi neamestec în treburile interne.

Evenimentele din Ungaria (octombrie–noiembrie 1956) au pus în surdină, momentan, aceste divergenţe de păreri, care oricum nu puneau în pericol soarta socialismului în România şi nici interesele sovietice în zonă, justificând în acelaşi timp opoziţia lui Dej faţă de destalinizare. Comuniştii români au arătat chiar de la început multă ostilitate faţă de Imre Nagy şi au secondat represiunea sovietică.

Pe de altă parte însă, în decembrie 1956 ei vorbeau din nou despre o cale autohtonă de construire a socialismului. Anul 1956 a fost, de asemenea, anul în care ultimul sovrom, Sovromcuarţul, a reintrat în patrimoniul statului român, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către sovietici.

Calea româneasca de construire a socialismului se deosebea în multe privinţe de planurile lui Hruşciov. C. A. E. R.- Ul, somnolent între 1949–1955 fusese reactivat de acesta din urmă cu scopul introducerii diviziunii şi specializării economice între ţările socialiste. Era, de fapt, un conflict între nord şi sud, între ţările socialiste mai dezvoltate, Cehoslovacia în primul rând şi ţările socialiste pe cale de dezvoltare. Bulgăria a acceptat rapid punctul de vedere al Moscovei, dar în cazul românilor planul Hruşciov s-a ciocnit de prevederile adoptate la Congresul al doilea al partidului.

Praga s-a arătat, încă din 1956 ostilă faţă de industrializarea accelerată a României, opunându-se ajutorării ei tehnologice şi criticând deschis o tendinţă pe care o socotea autarhică şi protecţionistă. Cu toate acestea, în ciuda fricţiunilor evidente, Hruşciov a acceptat în 1958 vechea cerere a lui Dej de retragere a trupelor sovietice din România.

Retragerea ruşilor trebuie înţeleasă în contextul internaţional al momentului respectiv. Valoarea strategică a României scăzuse considerabil după semnarea tratatului de pace cu Austria şi retragerea sovieticilor din acea ţară. Pe de altă parte, aflat în plină campanie propagandistică de câştigare a opiniei publice occidentale, Hruşciov a socotit că se poate dispensa de ocuparea unei ţări înconjurate şi aşa de sateliţi. Kremlinul pare să fi privit întreaga problemă a staţionării trupelor sale în România numai sub aspect militar şi diplomatic, fără să-şi dea seama că retragerea lor îi va lipsi de un mijloc de presiune asupra comuniştilor lui Dej.

De acum înainte şi până la moartea dictatorului român (martie 1965), relaţiile cu Moscova se vor înrăutăţi continuu, agravate fiind de insistenţa cu care ruşii urmăreau să transforme C. A. E. R.- Ul într-un organism economic supranaţional în cadrul căruia nordul urma să producă bunuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime şi agricole. Campania a culminat în aprilie 1964 prin publicarea planului Valev de alcătuire a unui complex economic interstatal în zona Dunării de jos, care ar fi înglobat părţile de sud ale Uniunii Sovietice, de sud-est ale României şi de nord ale Bulgariei. Românii au răspuns în mod violent, considerând pe bună dreptate planul ca o încercare de dezmembrare a economiilor naţionale şi a teritoriului naţional.

Planul Valev, precum şi respingerea sa în numele interesului naţional erau, practic, doar ultimele manifestări ale unui proces conflictual care depăşise sfera economicului pătrunzând şi în cea a politicului. Într-adevăr, schisma chineză a introdus un element nou în relaţiile româno-sovietice, îngăduind Bucureştiului să se distanţeze de Moscova cu mai mult curaj. Comuniştii chinezi au ales capitala României drept loc de exprimare a unui violent atac antisovietic (1960), trimiţând apoi la Bucureşti numeroase delegaţii economice şi politice (19621963). În sfârşit, 1963 a fost anul în care la ONU România a votat pentru prima dată altfel decât Uniunea Sovietică şi aliaţii ei.

La începutul anului 1964 Gheorghiu Dej şi-a oferit mediaţia în conflictul sino-sovietic şi l-a trimis în acest scop pe Ion Gheorghe Maurer la Beijing şi la Moscova. Misiunea primului ministru şi întrevederea sa cu Hruşciov nu au făcut decât să agraveze suspiciunile existente între părţile aflate în joc. În orice caz, este limpede faptul că ruşii şi românii nu s-au putut înţelege nici măcar asupra ţinerii secrete a disensiunilor. Dovadă este că în aprilie s-a publicat la Moscova aşa-numitul plan Valev iar la Bucureşti s-a adoptat „declaraţia din aprilie” referitoare la poziţia României în conflictul sino-sovietic.

O dată cu această dare pe faţă a conflictului, politica externă a României a devenit tot mai îndrăzneaţă şi mai diferită de cea a sateliţilor est-europeni. Numeroase misiuni economice au vizitat Capitala României, o delegaţie economică română a călătorit la Washington, Ion Gheorghe Maurer a vizitat Parisul, iar voturile independente de la ONU s-au înmulţit. Regimul lui Dej a căpătat neaşteptat de repede o respectabilitate internaţională pe care a ştiut să o lărgească cu multă abilitate, model adoptat iniţial şi de succesorul său, Nicolae Ceauşescu.