Împărţirea lumii: „spiritul Yaltei”

Adevărata problemă care se punea în acest moment era împărţirea lumii între învingători cu ideologii atât de diferite cum erau Cei Trei Mari.

Stalin însuşi recunoştea că Acest război nu seamănă cu cele din trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune în cadrul acestuia propriul său sistem social. Orice stat îşi impune sistemul său social până acolo până unde poate ajunge armata sa.

Churchill s-a temut de o dominaţie totală a Rusiei în Est; în octombrie 1944 el a mers la Moscova, căzând de acord cu Stalin asupra împărţirii Balcanilor în sfere de influenţă, astfel ca aliaţii occidentali să păstreze Grecia şi o oarecare poziţie în Ungaria şi Iugoslavia; ulterior URSS a depăşit cu mult această înţelegere. În februarie 1945 Cei Trei Mari s-au întâlnit la Yalta; ei nu au încheiat nici o înţelegere efectivă privind sferele de influenţă în lume, dar s-a creat o stare de spirit în acest sens care a permis instalarea la scurt timp a „cortinei de fier”: împărţirea teritoriilor eliberate între Stalin şi democraţiile occidentale. Roosevelt, care a fost considerat principalul vinovat pentru imensele cedări făcute de americani ruşilor, a murit câteva luni mai târziu, înainte de a vedea realizarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (27 iun. 1945). Iniţial, Cei Trei Mari ar fi dorit un consiliu al marilor puteri şi chiar dezarmarea statelor mai mici. Franţa a încercat să-şi afirme importanţa, dar ea nu a fost admisă la Yalta; în schimb a reuşit ulterior să intre în Consiliul de Securitate, formă atenuată a primelor proiecte. În total 50 de ţări au semnat la 26 iunie Carta de la San Francisco, ce consfinţea crearea ONU; se instituia astfel un sistem de securitate globală care să prevină un război de talia ultimului.

Pe plan economic, aceasta a fost completată de Fondul Monetar Internaţional, organism destinat supravegherii funcţionării noului sistem monetar de la Bretton Woods, consfinţind dominaţia dolarului asupra celorlalte monede naţionale. În aceeaşi perioadă relaţiile dintre est şi vest au devenit din ce în ce mai tensionate. În cursul lunii mai Churchill îi trimitea o telegramă noului preşedinte american, Truman, anunţând apariţia unei „cortine de fier” pe linia frontului sovietic, iar într-un discurs radiofonic lansa un nou avertisment: Trebuie să ne asigurăm că ţelurile simple şi onorabile pentru care am intrat în război nu vor fi uitate în cursul lunilor ce vor urma victoriei noastre, că nişte cuvinte ca „libertate”, „democraţie” şi „eliberare” nu vor fi deformate şi îşi vor păstra adevăratul lor sens.

Temerile lui Churchill erau întru totul îndreptăţite: în Grecia, guvernul de dreapta Papandreu şi forţele regaliste sprijinite de englezi au intrat în conflict cu mişcările de rezistenţă comuniste la sfârşitul lui 1944 conflict ce a degenerat doi ani mai târziu într-un război civil în care Stalin a promis că nu va interveni. El şi-a rezervat în schimb România şi Bulgaria, unde partidele democratice au fost brutal eliminate, la putere venind forţele comuniste. În scurt timp URSS şi-a instituit controlul în tot estul Europei, unde a continuat să menţină contingente militare până la victoria completă a protejaţilor săi: Albania, eliberată de rezistenţa comunistă, s-a transformat în Republică Populară în ianuarie 1946 Bulgaria câteva luni mai târziu – sub conducerea vechiului cominternist Gheorghi Dimitrov; în Iugoslavia Tito l-a alungat pe rege şi i-a eliminat pe cetnici, proclamând Republica Populară Federativă la sfârşitul lui 1945 În Ungaria, Cehoslovacia şi România forţele democratice au încercat să opună rezistenţă, reuşind să mai menţină câţiva ani după război o poziţie slabă şi echivocă în parlament şi chiar în guvern. Lovitură decisivă le-a fost dată prin naţionalizarea societăţilor particulare şi prin reformele agrare care au dus la confiscarea proprietăţilor funciare mari şi mijlocii; când elementele de dreapta au încercat să protesteze împotriva acestor politici, liderii comunişti au mobilizat mase proletare. Graţie legitimării acestora ei au lichidat ultimele rămăşiţe ale vechilor partide democratice şi i-au arestat pe fruntaşii lor. Conducerea a trecut astfel complet în mâna partidelor comuniste; iar Churchill a fost îndreptăţit să afirme în celebrul său discurs de la Fulton (5 mart. 1946) că acesta era începutul „războiului rece”.

Dacă aliaţii occidentali au abandonat complet estul Europei, ei au încercat totuşi să lupte pentru regiunea ei centrală. Conferinţa de la Potsdam din vara anului 1945 a marcat eşecul acestor tentative. Atâta timp cât Stalin ştia că orice guvern rezultat din alegeri libere ar fi fost anti-sovietic, el nu era dispus să abandoneze democraţiei nici un teritoriu cucerit de trupele sale, astfel că Occidentul a pierdut mai întâi Polonia, la care s-au alipit o cincime din Germania antebelică. Aceasta din urmă a fost împărţită în 4 zone de ocupaţie aliate, după ce iniţial se propusese divizare în 5 state independente sau transformarea ei într-o putere agricolă; se menţinea controlul militar şi se aplica politica celor trei D: denazificare, dizolvarea cartelurilor economice, care fuseseră unul din marii susţinători ai hitlerismului, în fine demontarea utilajului industrial – transportat în mare parte în URSS. În relitate Germania s-a divizat în două state: zona de ocupaţie sovietică a trecut rapid la modelul politic comunist, proclamându-se în 1949 Republica Democrată Germană, în vreme ce în zona vestică, ocupată de SUA, Anglia şi Franţa, s-au refăcut instituţiile democratice şi s-a trecut la reforme economice capitaliste; în 1949 a fost adoptată o nouă constituţie („Legea fundamentală”) interzicând activitatea partidelor extremiste şi în acelaşi an a fost ales primul cancelar al Republicii Federale Germane, Konrad Adenauer. O soluţie similară a fost propusă pentru Austria, împărţită şi ea în 4 zone de ocupaţie. Partidul Comunist deţinea aici puterea executivă, deşi nu era sprijinit de populaţie; dar în clipa în care Stalin l-a abandonat, primele alegeri libere (nov. 1945) au confirmat triumful forţelor democratice. Poziţia Austriei a rămas în continuare ambiguă, ea neputând intra în marile alianţe occidentale, fără a face însă parte în vreun fel din blocul comunist.

Stalin a devenit marele învingător al celui de-al Doilea Război Mondial. Estul şi centrul Europei s-au transformat imediat după 1945 în sateliţi ai Moscovei, ceea ce a permis acesteia să le impună tratate de pace dezavantajoase, prevăzând menţinerea de trupe sovietice şi exploatarea economică. În vreme ce în vestul Europei, la iniţiative secretarului de stat american, se aplica „Planul Marshall” (1948-l951) urmărind redresarea economică a ţărilor occidentale considerată ca o condiţie a menţinerii democraţiei politice, în est URSS vasaliza economic şi politic republicile populare, interzicându-le să adere la plan, care le-ar fi permis un reviriment rapid, antrenând probabil şi slăbirea partidelor comuniste; în schimb ele au aderat în 1949 la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), ce consfinţea această subordonare faţă de Uniunea Sovietică. Prima reacţie ostilă a venit din partea Iugoslaviei: după ce în primii ani Tito s-a dovedit un satelit fidel al Moscovei în 1947 el a început să răcească legăturile cu URSS pentru a adopta o cale proprie de dezvoltare, bazată pe autocontrolul muncitoresc în întreprinderi şi pe încurajarea micii proprietăţi şi iniţiative private. Stalin nu era dispus să accepte acest model, care scotea de sub controlul direct al Moscovei o parte însemnată din spaţiul balcanic, orientând-o în direcţia unui comunism naţionalist şi cu veleităţi de independenţă. Ca urmare în 1948 Tito a fost exclus din Cominform („Biroul Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti”, care din 1947 suplinea parţial Cominternul) şi s-a reorientat spre o politică deschisă către Occident.

Aceste începuturi tensionate ale războiului rece au fost probabil perioada cu cel mai mare risc de declanşare a unei noi conflagraţii mondiale, atâta timp cât situaţia continua să fie dezechilibrată prin faptul că doar SUA poseda bomba atomică, pe care URSS a obţinut-o abia în 1949 după eşecul blocadei sale asupra Berlinului de Vest.

Imediat după război Truman nu a ştiut cum să reacţioneze în faţa extinderii sovietice pe care Roosevelt o tolerase; trebuia aceasta limitată sau Occidentul trebuia să declanşeze o cruciadă anti-comunistă în continuarea celei anti-naziste? Răspunsul a fost dat de tânărul diplomat George Kennan la începutul anului 1946; el a fundamentat containment-ul, „ţinerea în loc”, care a fost esenţa relaţiilor dintre marile puteri în războiul rece. Enunţarea sa oficială a fost dată de „doctrina Truman” (12 martie 1947): Consider că politica Statelor Unite trebuie să fie acea de a sprijini popoarele libere care se împotrivesc încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau de către presiuni din afară.

În plus graţie planului Marshall SUA a încercat să obţină o redresare economică a Europei prin acţiunea sa directă, evitând intermedierea ONU; în acest scop a fost creată „organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică” (din 1961 „Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică”). În total Statele Unite au acordat aproape 12 miliarde $ ţărilor Europei Occidentale; permiţând revenirea acestora; scopul a fost însă în bună măsură unul politic, planul Marshall fiind o completare a „doctrinei Truman”. Se instituia astfel o cantonare strictă a marilor puteri, ce se neutralizau una pe alta prin deţinerea arsenalului nuclear, în sferele lor de influenţă. În acest scop la 4 aprilie 1949 a fost creat la Washington Pactul Atlanticului de Nord (NATO) reunind ţările din blocul occidental decise să prezerve libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, fondată pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi domniei legii.

Bătăliile războiului rece aveau să se dea la marginile acestor sfere de influenţă, pe terenurile secundare.

Întrebări de verificare: 1 Cum s-a desfăşurat Al Doilea Război Mondial? 2 Care a fost semnificaţia intervenţiei SUA în conflict? 3 Explicaţi consecinţele celui de-al Doilea Război Mondial.

Bibliografie.

Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Andre Fontaine, Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992

Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

Basil Liddel-Hart, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, Ed.

Lider, Bucureşti, 1999