Înfrângerea Axei.

După Stalingrad speranţa într-o victorie aliată a renăscut. „Noua Ordine” a început să fie sabotată de mişcările de rezistenţă europene, între care cea franceză, dirijată din Anglia de generalul de Gaulle şi organizată de Jean Moulin, a obţinut succese însemnate, în ciuda diferendelor interne. Acestea erau de fapt caracteristice tuturor mişcărilor de acest tip, rupte între rezistenţa comunistă, care până în vara lui 1941 fusese inactivă pentru că ulterior să încerce să preia conducerea luptei şi elementele de dreapta, conservatoare şi creştin-democrate. Astfel în Iugoslavia partizanii conduşi de Iosip Broz Tito au instalat în decembrie 1943 o guvernare provizorie de factură comunistă, îndepărtându-l treptat nu doar pe germani şi pe ustaşi, ci şi pe rezistenţii sârbi de dreapta, cetnicii monarhişti ai colonelului Mihailoviç. La ordinele Moscovei, Partidul Comunist Român a procedat în mod diferit, unificând întreaga opoziţie anti-antonesciană şi folosind-o ca pe o rampă pentru ascensiunea sa la putere. În condiţiile în care a pus în aplicare un asemenea plan, Stalin a înţeles că trebuia să liniştească şi temerile aliaţilor săi occidentali; astfel că la 15 mai 1943 a desfiinţat Cominternul, instrument mult prea vizibil al politicii comuniste.

Pe plan militar, succesele aliaţilor au fost imense. În vara anului 1943 sovieticii au obţinut o victorie decisivă la Kursk putând trece astfel la eliberarea Ucrainei. Când operaţiunile ajunseseră la graniţa României, opoziţia internă, în frunte cu regele Mihai, l-a înlăturat pe Antonescu (23 aug. 1944) şi a declarat război Germaniei. La începutul lunii următoare ruşii au intrat în Bulgaria şi guvernul de la Sofia a urmat exemplul Bucureştiului; Finlanda a procedat în mod similar. Pe frontul de vest, după întâlnirea de la Teheran de la sfârşitul lui 1943 Cei Trei Mari (Roosevelt, Churchill, Stalin), au decis deschiderea unui nou teatru de operaţii. După lungi pregătiri, la 6 iunie 1944 aliaţii occidentali au declanşat operaţiunea „Overlord” – debarcarea din Normandia, sub conducerea lui Eisenhower. Debarcarea a fost un succes complet; pornind de la acest cap de pod, forţele aliate, sprijinite şi de rezistenţă, au eliberat întreaga ţară. Pe 25 august, după o săptămână de lupte de stradă, Parisul s-a predat, iar la sfârşitul anului Franţa era complet sub control aliat. Războiul a mai continuat jumătate de an, dar puterile Axei nu mai aveau nici o şansă de redresare, în ciuda ultimei ofensive germane din Ardeni (dec. 1944-lan. 1945). Reich-ul era la pământ şi nu mai putea susţine nici economic nici militar efortul de război de când aliaţii dobândiseră superioritatea aeriană permiţându-le să bombardeze în voie Germania. Numeroşi ofiţeri germani din vechile familii conservatoare de junkeri considerau că Führer-ul trebuia înlăturat; însă conspiraţia lor a eşuat, rezultatul fiind sporirea excesivă a puterii tiranice a lui Himmler şi a fidelilor săi din SS, ceea ce a agravat situaţia internă. În Italia Mussolini a fost instalat de către germani în fruntea efemerei „Republici sociale de la Saló, care în realitate controla o parte neînsemnată din nord şi aceasta doar graţie trupelor naziste.

Restul ţării era sfâşiat de un nemilos război civil în care se opuneau rezistenţii Comitetului de Eliberare (de orientare stângistă) şi Brigăzile Negre ale Ducelui. Situaţia s-a rezolvat odată cu capturarea şi executarea sumară a lui Mussolini de către partizanii comunişti (28 apr. 1945). Două zile mai târziu, Hitler s-a sinucis în bunkerul său din Berlinul asediat de sovietici iar Germania a semnat capitularea necondiţionată la 8 mai. Aceeaşi soartă au avut-o şi guvernele colaboraţioniste din sateliţii Axei; doar Japonia a continuat singură luptă. Lansarea primelor bombe atomice americane asupra oraşelor Hiroshima (6 aug. 1945) şi Nagasaki (9 aug.) a frânt însă rezistenţa niponă şi la 2 septembrie Tokyo-ul a cedat.