Eşecul absolutismului în Anglia.

Iacob I Stuart nu a reuşit niciodată să înţeleagă că oricât de înclinată spre absolutism ar fi fost Elisabeta, ea nu a impietat niciodată asupra tradiţionalelor libertăţi ale poporului englez, consfinţite încă din 1215 de Magna Charta. El a aplicat metodele dure de guvernare care avuseseră succes în Scoţia şi la Anglia; iar aceasta a găsit în încălcarea libertăţii religioase un bun pretext pentru a se ridica împotriva puterii monarhice. În acel moment, protestanţii englezi erau divizaţi în trei mişcări: anglicanii, adepţi ai religiei oficiale, numiţi şi episcopalieni pentru că menţinuseră ierarhia clerului; calviniştii scoţieni ai lui Knox; şi, în fine, sectele puritane engleze, care difereau prin viziunea lor asupra organizării ecleziastice de la prezbiterieni (susţinători ai existenţei unor consilii ale Bisericii) până la independenţi (partizani ai caracterului personal ăla experienţei religioase).

Dacă primii erau adepţii lui Iacob şi cereau chiar extinderea prerogativelor regale, în schimb mişcările protestante respingeau această autoritate; iar instrumentul lor politic era Camera Comunelor, dominată de micii nobili puritani. Parlamentul a fost în cele din urmă dizolvat de suveran în 1611 ca urmare a opoziţiei sale la noile impozite şi la legislaţia în materie religioasă; dar Iacob a fost nevoit să-l convoace din nou, iar apoi să-l dizolve, de două ori. Opoziţia, condusă de John Pym şi de Thomas Wentworth, a refuzat cu hotărâre să accepte orice decizie în spiritul absolutismului, mai ales în domeniul libertăţii religioase. Iacob a devenit nepopular prin refuzul de a-l ajuta pe protestanţii germani împotriva împăratului, astfel că puterea Parlamentului a devenit atât de mare în ultimii ani ai domniei încât însuşi cancelarul Francis Bacon a fost acuzat de corupţie şi condamnat la închisoare. Când Carol I a urcat pe tron în 1625 el a înţeles că singura cale de a combate puterea Parlamentului era formarea unei armate regulate cum aveau toate monarhiile centralizate de pe continent. Un bun pretext i-a oferit Richelieu, prin luptă să împotriva hughenoţilor cu care Anglia era aliată; însă armata, pusă sub comanda incompetentului favorit Buckingham, a eşuat lamentabil. Comunele au dat vina pe suveran, prezentându-l o petiţie a drepturilor (Bill of Rights) ce consfinţea autoritatea Parlamentului, dar şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale (1628). Având neapărată nevoie de bani, Carol a acceptat petiţia în schimbul votării impozitelor, dar imediat după această a dizolvat Camerele, guvernând 11 ani ca suveran aproape absolut, alăturânduşi-l pe Wentworth (numit conte de Strafford) şi pe arhiepiscopul William Laud. O asemenea politică se putea susţine pe plan intern; dar în exterior ea a însemnat neimplicarea Angliei în Războiul de 30 de ani şi pierderea statului de putere europeană. De asemenea în Scoţia absolutismul în materie religioasă a dus în cele din urmă la răscularea calviniştilor în 1637 Lipsit de mijloace financiare, Carol nu le-a putut opune o armată; iar când scoţienii au intrat şi în Anglia el a fost nevoit să convoace Parlamentul. De abia reunit, acesta i s-a opus; iar regele l-a dizolvat (Parlamentul cel scurt, apr.-mai 1640); convocată din nou, adunarea a început prin a cere condamnarea la moarte a principalului instrument al autorităţii regale, Strafford. Carol a fost obligat să o acorde, iar Parlamentul a devenit astfel şi mai arogant. El era practic dispus să-şi asume conducerea ţării, chiar dacă pentru aceasta ar fi fost necesară o revoluţie; iar instituţional, chiar putea să preia guvernarea. Nu se poate spune îndeajuns de des despre Camera Comunelor preelisabetană că a fost un organism rudimentar şi că Parlamentul cel Lung a fost în multe privinţe o organizaţie modernă complexă. În răstimpul dintre 1558 şi 1640 a avut loc o uriaşă creştere – rapidă extindere a comitetelor şi a muncii duse în comitete etc. Scria istoricul american Notestein. În 1641 după executarea lui Strafford, adunarea a înaintat o petiţie enumerând abuzurile guvernării absolutiste (Mustrarea cea Mare); regele a decis să acţioneze mai hotărât şi a ordonat arestarea capilor opoziţiei în frunte cu Pym. Încercarea a eşuat, la Londra izbucnind o adevărată revoluţie în urma căreia Carol a fost nevoit să-şi părăsească capitala în ianuarie 1642 Negocierile în vederea unui compromis cu Parlamentul au eşuat, câtă vreme monarhul nu era dispus să cedeze din prerogativele sale. Ca urmare, s-a declanşat un război civil care a sfâşiat Anglia între partizanii Parlamentului, în general burghezi şi mici nobili puritani, numiţi roundheads („capete rotunde”, pentru că purtau părul scurt) şi susţinătorii lui Carol, proprietari funciari care recrutaseră miliţiile locale, porecliţi cavaliers (în sensul de persoane arogante, cu fumuri cavalereşti). La început armatele regale conduse de prinţul Rupert au repurtat succese asupra slabelor miliţii orăşeneşti ale Parlamentului. Pe termen lung, însă, se vădi superioritatea acestuia, căci Camerele erau singura instituţie care putea ridica impozite şi deci finanţa războiul. După ce Oliver Cromwell a reorganizat trupele roundhead în spiritul puritan acestea au zdrobit forţele lui Rupert la Marston-Moor (1644) şi Naseby (1645). Partidul cavalier era învins: Laud a fost executat iar Carol a căzut în mâinile rebelilor scoţieni, care l-au predat Parlamentului în 1647 Monarhul a încercat să profite de pe urma disensiunilor apărute după victorie între protestanţii radicali din armată şi Camerele prezbiteriene, care încercau să înlăture pericolul unei dictaturi militare a lui Cromwell; nu a avut însă succes. Popularitatea lui Cromwell a devenit nemăsurată după ce i-a învins şi pe rebelii scoţieni în 1648 la Preston în al doilea război civil; el a refuzat controlul parlamentar asupra forţelor armate, iar în decembrie a decretat excluderea prezbiterienilor din adunare. Parlamentul cel Lung din 1640 devenea astfel „Coada de Parlament”. Puterea camerelor era zdrobită şi la începutul anului 1649 Carol a fost judecat şi condamnat la moarte de un tribunal militar. Executarea sa la 30 ianuarie a însemnat instaurarea republicii; vom vedea în cursul următor cum a evoluat aceasta.

Evoluţiile politice est-europene: declinul Poloniei şi ridicarea Rusiei În Evul Mediu Polonia a fost un arbitru politic în Europa Orientală. Odată cu intrarea în modernitate ea s-a dovedit însă incapabilă să se adapteze proceselor centralizării. La începutul secolului XVI, marii magnaţi şi-a impus controlul asupra coroanei, dieta nobiliară (seimul) devenind supremul organ legislativ.

Puterea centrală a cunoscut totuşi un reviriment sub Sigismund II August (1548-l572), care a realizat unirea Poloniei cu Lituania în 1569 formând Rzeczpospolita Polska. Odată cu el s-a stins însă şi dinastia Iagellonă, ce domnea de aproape 200 de ani, iar monarhia a devenit electivă. Noul rege, ducele de Anjou (viitorul Henric III), a acceptat Pacta conventa, consfinţind astfel alegerea suveranului de către nobilime şi limitarea puterii acestuia în favoarea seimului. După el pe tron a urcat principele Ardealului, Ştefan Báthory, care a încerca să unifice Europa de est cu sprijin turcesc. După moartea lui Soliman, Imperiul Otoman era însă în declin, susţinând cu greu lupta anti-habsburgică; tentativele unificatoare ale lui Báthory au eşuat, mai ales că puterea să nu era consolidată nici în interior. În aceeaşi perioadă, Rusia cunoştea în schimb o evoluţie opusă. Dacă pe la 1500 ţarii abia construiau o identitate naţională pe baza ideii de „a treia Romă”, secolul XVI a fost marcat în schimb de domniile lui Vasile III (1505-l533) şi Ivan IV cel Groaznic (1533-l584) care au realizat centralizarea şi unificarea politică în jurul Moscovei, extinzându-şi dominaţia de la Baltica până în Siberia. În special domnia lui Ivan, care s-a proclamat „ţar al tuturor ruşilor” a fost caracterizată de o autocraţie nelimitată şi sângeroasă, care a eliminat complet puterea boierilor. Pe plan extern, în schimb, Rusia nu era nici pe departe atât de puternică; în lungul război livonian (1558-l583) polonezii şi suedezii au reuşit să-l smulgă ieşirea la Baltica, iar după moartea lui Ivan şi stingerea dinastiei puterea moscovită s-a prăbuşit sub atacurile duşmanilor interni şi externi. Această perioadă s-a numit vremea tulburărilor: tronul era ocupat de uzurpatori şi pretendenţi, o parte a ortodoxiei recunoştea prin Uniunea de la Brest (1596) autoritatea papală, provocând conflicte religioase, în fine ţăranii se răsculau împotriva recentei introduceri a iobăgiei. În această situaţie, Polonia, oricât de slăbită, părea un vecin puternic; ea reuşi să impună un ţar polonez la Moscova între 1610-l612 iar când ruşii îl alungară, interveni în forţă cu ajutorul suedezilor. În faţa invaziei Stările (Zemski sobor), cuprinzând deputaţi ai tuturor claselor sociale, îl aleseră ţar pe marele boier Mihail Romanov (1613), care reuşi să-l respingă pe intervenţionişti şi să încheie păci, de altfel dezavantajoase, atât cu Polonia cât şi cu Suedia (1617-l618). Aproape toate teritoriile vestice ale Rusiei erau pierdute; dar independenţa fusese salvată şi drumul către statutul de putere europeană era deschis, câtă vreme Rzeczpospolita se ruină în conflicte cu suedezii şi cu turcii. Când în 1648 se încheia Războiul de 30 de ani, coroana poloneză mai era doar răsplata unor interminabile lupte între magnaţi, ieşirea la mare era aproape complet pierdută în urma războaielor cu suedezii, iar răscoalele populare aprindeau întreaga ţară.