Imperiul napoleonian

Consulatul îi privase pe francezi de dreptul la autoguvernare, oferindu-le în schimb o compensaţie extrem de satisfăcătoare: pacea internă şi internaţională, însănătoşirea economiei, o administraţie eficientă şi un imperiu european. În 1804 Napoleon a oferit naţiunii un nou dar: încoronarea lui ca împărat şi fondator a unei noi dinastii.

Pe plan extern, pacea de la Amiens pusese capăt războiului cu Anglia, nu însă şi luptei lui Napoleon pentru supremaţie. De altfel, această situaţie s-a menţinut până în mai 1803 În următorii doi ani, britanicii cooptaseră însă Austria, Suedia şi Rusia într-o nouă coaliţie îndreptată împotriva Franţei şi a Spaniei, aliata lui Napoleon.

El şi-a atacat fulgerător duşmanii la Ulm, în Bavaria austriacă. În această bătălie din 17 octombrie 1805 armatele împăratului au repurtat o victorie decisivă. Încercarea simultană de a ataca Anglia a eşuat. Amiralul Nelson şi-a urmărit duşmanul, ajungându-l din urmă în dreptul coastei sud –vestice a Spaniei, la Trafalgar, unde a înfrânt flota aliată a Franţei şi Spaniei (21 octombrie 1805). Franţa nu mai putea rivaliza cu Anglia pe mare!

Austriecii au continuat să lupte şi după înfrângerea de la Ulm. La sfârşitul anului 1805 francezii au pornit la atac împotriva armatelor ruseşti şi austriece aflate pe teritoriul Austriei. Rezultatul bătăliei de la Austerlitz (2 decembrie) a convins Austria să iasă din război, decizia fiind stipulată în tratatul de la Pressburg încheiat la 26 decembrie 1805 După ce îi zdrobeşte pe prusaci la Jena şi Auerstadt, Franţa mai avea, pe continent, un singur adversar redutabil: Rusia.

O nouă ciocnire între forţele franceze şi cele ruseşti a avut loc în Prusia, la Eylau. Cu toate acestea, războiul a continuat. Armatele lui Napoleon au înaintat la nord-est de Eylau, înfrângându-l pe ruşi la Friedland, la 14 iunie 1807 Ţarul Alexandru I (180l-l825) a acceptat oficial înfrângerea la 21 iunie. El şi Napoleon s-au întâlnit la 25 iunie la bordul unei ambarcaţii de pe fluviul Nieman, unde au semnat tratatul de la Tilsit.

Prin acest tratat, ţarul accepta nouă hartă a Europei stabilită prin cuceririle lui Napoleon de până la acea dată. Acordul impus lui Frederic Wilhelm al Prusiei pretindea împăratului austriac să recunoască, la rândul său, aceste schimbări teritoriale şi, totodată, să limiteze efectivul armatei austriece la 42 000 de soldaţi, să plătească Franţei 120 000 000 de franci despăgubire de război şi să cedeze teritoriul aflat la vest de Elba, acesta urmând să intre în componenţa Confederaţiei Rinului, înfiinţată de Napoleon.

Destinul Principatelor Dunărene rămânea, ca şi până atunci, indisolubil legat de cel al Imperiului otoman.

Tratatul de la Tilsit a reprezentat, de fapt, doar un armistiţiu. Ţarul Alexandru I aspira să dobândească stăpânirea asupra Constantinopolului şi, implicit, accesul la Marea Mediterană.

Napoleon se împotrivea acestei ambiţii. În plus, împăratul francez l-a provocat pe ţarul Alexandru la acţiuni care sugerau o posibilă anexare a Poloniei la imperiu. Au existat şi alte diferende care au tulburat relaţiile franco-ruse, însă cele mai însemnate au fost cele legate de blocadă continentală, instituită de Napoleon pentru a sufoca anglia din punct de vedere economic. Numai că această politică afecta interesele Rusiei, întrucât economia ei predominant agrară necesita un comerţ activ cu Anglia industrială.

Alexandru a ignorat din ce în ce mai mult blocada continentală - vasele britanice transportau mărfuri în Rusia sub pavilion american - pentru ca, în cele din urmă, să o respingă deschis. Napoleon s-a hotărât să invadeze Rusia.

În ultimele săptămâni ale anului 1812 împăratul francez a mărşăluit cu o armată de 400 000 de oameni până la graniţa Rusiei, la râul Nieman. În spatele marii armate franceze venea o alta de rezervă, numărând 200 000 de soldaţi. Napoleon a trecut râul împreună cu primele contingente. În următoarele zile, restul marii armate se afla pe teritoriul Rusiei.

Doar jumătate dintre soldaţii care înaintau spre Moscova erau francezi, restul fiind recrutaţi împotriva voinţei lor din state înglobate imperiului, ca Suedia, Olanda, Prusia, Polonia, Elveţia, Austria şi Italia. Ruşii s-au retras din faţa lor, distrugând aproape totul în cale. Napoleon plănuise să se aprovizioneze la faţa locului.

Generalul Mihail Kutuzov a amplasat trupele ţariste în dispozitiv de luptă la Borodino, localitate amplasată la aproximativ 120 de kilometri la vest de Moscova. Deşi înfrânţi, la 7 septembrie1812 ruşii au pricinuit pierderi grele francezilor. O săptămână mai târziu, Napoleon intra în Kremlin. A doua zi, în Moscova au izbucnit incendii care au durat aproape o săptămână şi care au produs pagube imense.

Trupele de ocupaţie nu puteau rămâne toată iarna în Moscova fără provizii. La 19 octombrie armata franceză a început să se retragă.

La începutul lunii decembrie 1812 când au ajuns la râul Nieman, trupele franceze numărau mai puţin de 100 000 de soldaţi. La vremea aceea, Napoleon se afla la Paris, pentru a aduna o armată menită s-o înlocuiască pe cea distrusă în campania din Rusia. Ea va fi formată, evident, mai mult din recruţi.

Pentru români, campania a avut un rol funest. Alexandru I, cu scopul de a-şi disponibiliza trupele angajate în conflictul cu Poarta, a încheiat pacea de la Bucureşti (mai 1812). Conform prevederilor ei, Moldova a pierdut teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit, de atunci, Basarabia.

Sfârşitul imperiului napoleonian. În 1813 Napoleon s-a confruntat cu o nouă şi temută coaliţie. Austria, Prusia, Rusia şi Suedia au atacat trupele franceze neexperimentate la Leipzig.

Bătălia a durat trei zile, soldându-se cu o înfrângere zdrobitoare pentru Napoleon. În luna următoare, armate engleze şi spaniole au atacat Franţa dinspre sud. La sfârşitul lunii martie 1814 trupele coaliţiei au ocupat Parisul iar împăratul a fost silit să abdice.

Învingătorii i-au îngăduit lui Napoleon să-şi păstreze titlul imperial, în schimb l-au exilat pe insula Elba, de pe coasta italiană.

Pe tronul Franţei a fost adus Ludovic al XVIII-lea, din dinastia Bourbon, fratele lui Ludovic al XVI-lea.

Exilul împăratului şi restauraţia dinastiei de Bourbon nu au reuşit să înlăture ameninţarea pe care o reprezenta Napoleon pentru Europa monarhistă. La 1 martie 1815 zece luni după debarcarea pe Elba, Împăratul a invadat sudul Franţei cu mai puţin de 2000 de oameni. Regele a reacţionat imediat, trimiţând un corp expediţionar care, însă, a îngroşat imediat rândurile armatei imperiale renăscute. La 20 mai, Napoleon a cucerit Parisul, începându-şi a doua domnie, care a durat aproximativ 100 de zile.

Revenind la cârma Franţei, Împăratul a recrutat o nouă armată cu care a intrat în Belgia. Iniţial, sorţii victoriei au fost de partea sa în lupta cu o coaliţie ce grupă, de astă dată, principalele puteri europene. Atacul dat de Napoleon împotriva englezilor la Waterloo, pe 18 iunie 1815 l-a dus la un pas de o nouă victorie.

Însă armata comandată de către ducele de Wellington (fostul Sir Arthur Wellesley) a rezistat eroic toată ziua, după care au sosit prusacii care au pecetluit destinul lui Napoleon. Aceasta a fost ultima sa bătălie. El s-a predat englezilor, care, temători, i-au refuzat până şi cererea de a se retrage în Marea Britanie. Ei l-au exilat, în schimb, pe insula Sf. Elena, la peste 1600 de km de coasta sud-vestică a Africii, unde s-a stins în 1821