Revoluţia moderată

Teama de absolutismul monarhic, care determinase cele trei stări să fie solidare între ele, nu mai putea fi un factor de coeziune în momentul când au început alegerile pentru Adunare. Starea a Treia şi o minoritate semnificativă a clerului şi a nobilimii reformatoare au cerut abolirea procedurilor tradiţionale de convocare a Stărilor Generale. La întrunirile anterioare, fiecare Stare, reprezentând o entitate distinctă, avusese acelaşi număr de delegaţi şi dăduse un singur vot comun într-o problemă. Un membru al clerului, abatele Emmanuel de Sieyes, a scris un pamflet intitulat Ce este Starea a Treia? În care susţinea că cei lipsiţi de titluri nobiliare reprezentau naţiunea şi că ei trebuiau să decidă în orice problemă. Majoritatea membrilor celor două Stări privilegiate se situau pe poziţii diametral opuse.

Ludovic al XVI-lea a fost de acord cu dublarea numărului de reprezentanţi ai Stării a Treia. Totuşi, el nu a acceptat solicitarea reformatorilor de a se vota individual, nu pe Stări, ceea ce le-ar fi permis delegaţilor Stării a Treia şi susţinătorilor lor din rândurile aristocraţiei să preia controlul asupra Stărilor Generale.

Reprezentanţii Stărilor s-au întrunit în această atmosferă explozivă la 5 mai 1789 Delegaţii Stării a Treia au refuzat însă să participe la lucrări, în condiţiile în care dreptul la vot nu era egal pentru toţi membrii adunării. Ca urmare, la 17 iunie 1789 Starea a Treia s-a proclamat Adunare Naţională. Membrii acestui nou organism i-au îndemnat pe reprezentanţii aristocraţiei şi clerului să li se alăture.

La 27 iunie 1789 regele a cerut fuzionarea celor trei stări. Acum Franţa avea o Adunare Naţională dominată de către delegaţia Stării a Treia.

Curând după concesiile acordate Adunării Naţionale, s-a crezut că monarhul este gata să recurgă la forţă. Această impresie se baza pe faptul că trupe regale fuseseră masate lângă Versailles iar Necker, trezorierul reformator, a fost destituit.

La 14 iulie 1789 mulţimea dezlănţuită a împresurat bătrâna fortăreaţă a Bastiliei. Atacatorii i-au decapitat pe comandant şi pe mai mulţi soldaţi ucişi, expunându-le capetele înfipte în suliţe, în semn de victorie. Acest mare triumf simbolic a făcut ca ziua de 14 iulie 1789 să fie considerată prima zi de libertate a poporului francez.

Violenţa parizienilor şi-a pus pecetea asupra cursului revoluţiei.

Regele a renunţat la intenţia de a dizolva Adunarea Naţională acceptând în aparenţă Adunarea şi revoluţia înfăptuite.

În primele zile ale lunii august, care au marcat apogeul revoltei ţărăneşti şi al Marii Frici, Adunarea a adoptat rezoluţii şi decrete menite să consfinţească legitimitatea revoluţiei care se extinse în toată ţara. Într-o singură noapte, 4 august 1789 delegaţii au decretat sfârşitul privilegiilor nobilimii şi al drepturilor exercitate încă din Evul Mediu de instituţii ca Biserica şi corporaţiile. Câteva zile mai târziu, decretele oficiale emise de Adunare consemnau abolirea Vechiului Regim.

Printre răspunderile asumate de către Adunare s-a numărat şi aceea a elaborării unei constituţii. Ca urmare, acest organism reprezentativ a devenit cunoscut şi sub numele de Adunarea Constituantă.

La 26 august 1789 membrii Adunării au adoptat o cuprinzătoare declaraţie de principii politice, primul pas spre crearea unei constituţii. În Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului se afirmă că dreptul de a guverna aparţine poporului, nu regelui. În continuare, se susţinea că toţi cetăţenii aveau dreptul înnăscut şi inalienabil la libertate, egalitate, proprietate şi securitate. Nimeni nu putea fi privat de dreptul la libertatea de gândire şi exprimare.

Documentul, analog Declaraţiei de Independenţă americane, desăvârşea procesul iniţiat prin decretele din august, care puneau capăt în mod oficial Vechiului Regim. Totodată, în noiembrie 1789 conducătorii politici au început să pună în circulaţie bancnote (assignats) garantate cu vânzarea bunurilor clerului. În continuare, ei au elaborat o Constituţie civilă a clerului, care, o dată promulgată în iulie 1790 subordona total Biserica faţă de stat.

Adunarea Naţională a prezentat legile fundamentale ale noului regim într-o constituţie adoptată în septembrie 1791 de fapt prima constituţie scrisă pe care a avut-o vreodată Franţa. Astfel, un organism legislativ unicameral, Adunarea Legislativă, urma să decidă în toate domeniile legate de impozite şi cheltuieli de guvernare. Monarhul avea temporar drept de veto faţă de măsurile Adunării, însă recuzarea acestuia în trei întruniri consecutive ale Adunării putea anula voinţa regelui, care continua să răspundă de politică externă şi de armată.

Constituţia conferea drept de vot tuturor bărbaţilor care plăteau impozite echivalente cu salariul pe trei zile. Însă legea nu permitea cetăţenilor să-şi aleagă direct reprezentanţii. Aceştia trebuiau să desemneze prin vot un număr de electori, care-l alegeau apoi pe cei 745 de membrii ai Adunării Legislative. În plus, doar 50 000 de persoane erau suficient de bogate pentru a putea ocupa, conform legii, funcţiile respective. Deşi conţinea asemenea restricţii, Constituţia promitea Franţei cel mai democratic sistem din Europa.

Tot acum, spinoasă problemă constituţională a dreptului de veto al regelui a condus la scindarea Adunării în diverse facţiuni. Radicalii se opuneau menţinerii dreptului de veto al regelui. Ei ocupau partea stângă a sălii de şedinţe, în raport cu tribuna din faţă. Grupul mai conservator, amplasat în dreapta, se declara pentru un drept de veto al regelui care să nu poată fi contestat de Adunare. Acum au luat naştere, de fapt, conceptele de stânga şi dreapta politică, atât de relevante pentru ştiinţa politică.