Revoluţia radicală

În octombrie 1791 când s-a întrunit Adunarea Legislativă conform prevederilor noii constituţii, la orizont se întrevedea spectrul războiului şi al revoluţiei radicale. În iunie 1791 Ludovic al XVI-lea a încercat să părăsească Franţa. Astfel, în timp ce legislativul se confrunta cu probleme grave, îndeosebi cu perspectiva războiului, mai multe facţiuni şi cluburi politice se angajaseră în dispută electorală.

Cel mai radical dintre aceste grupuri, condus de către Maximilien Robespierre, s-a întrunit iniţial pe strada pariziană St. Jacques, de unde numele de iacobini prin care a devenit cunoscut. Deşi, în calitate de susţinători ai principiului suveranităţii poporului, iacobinii aparţineau aripii stângi, acest club eminamente burghez dorea să păstreze controlul asupra mult mai radicalilor sans-culottes, ale căror vederi le împărtăşeau. De asemenea, iacobinii luptau pentru supremaţia guvernării centrale asupra autorităţii politice locale.

Delegaţii Adunării Legislative includeau şi un număr de reprezentanţi pentru departamentul Gironde, plasat în zona Bordeaux. Girondinii împărtăşeau ostilitatea iacobinilor faţă de puterea monarhică şi aristocratică, în schimb se opuneau suveranităţii poporului. Federalismul girondin - susţinerea unei guvernări puternice la nivel local - venea şi el în conflict cu idealurile iacobine.

Oricum, violenţa civilă şi războiul revoluţionar au creat o atmosferă de criză pe toată durata alegerilor pentru adunarea constituţională sau, cum avea să fie denumită, Convenţia Naţională.

Delegaţii ei s-au întrunit la 20 septembrie 1792 sub impresia încurajatoare despre o mare victorie împotriva prusacilor la Valmy.

În cadrul sesiunilor Convenţiei, iacobinii ocupau scaunele din partea stângă, secţiune situată ceva mai sus decât restul sălii, căpătând astfel numele de Montaignards (munteni). Girondinii ocupau partea dreaptă a sălii, iar moderaţii centrul ei.

Aceste facţiuni s-au solidarizat, luând decizia de abolire a monarhiei şi de instaurare a republicii. Cu toate acestea, ei au intrat în dispută în privinţa situaţiei monarhului, devenit, peste noapte, Cetăţeanul Capet. Iacobinii au adus un potop de argumente în sensul ideii că un rege în viaţă ar fi fost o continuă incitare la contrarevoluţie. Girondinii s-au împotrivit, pledând în favoarea graţierii. Delegaţii de centru au cedat argumentelor aduse de iacobini şi radicali. Soarta regelui era pecetluită. La 21 ianuarie 1783 Ludovic al XVI-lea cădea victimă proaspăt inventatei ghilotine.

În aprilie 1793 în cadrul Convenţiei s-a format aşa-zisul Comitet al Salvării Publice, care deţinea puterea executivă. Comitetul, compus din nouă membrii, a fost condus de către Georges Jacques Danton, un montaignard. Curând, ei au ajuns să preia controlul adunării după ce, cu ajutorul maselor, i-au eliminat, în iunie, pe girondini din Convenţie. Noua constituţie, expresie a principiului suveranităţii populare, extindea dreptul de vot la toţi bărbaţii adulţi.

În iulie 1793 Danton împărţea puterea cu trei dintre cei mai radicali montagnarzi. Noii lideri erau M. Robiespierre, Louis de Saint-Just şi Georges Couton. În acea vară de criză, Robespierre a căpătat puteri supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice, organism care includea acum douăsprezece persoane. Din septembrie 1793 noua conducere, în majoritate iacobină, a început să exercite în toată Franţa o autoritate dictatorială. Robespierre a determinat Comitetul şi Convenţia să susţină realizarea marii lui cauze, instaurarea unei Republici a Virtuţii. În viziunea lui, suveranitatea poporului său democraţia nu puteau exista fără virtute publică, concept prin care înţelegea devotament absolut faţă de naţiunea revoluţionară şi noile ei legi.

Robespierre şi iacobinii intenţionau să instaureze o dictatură adaptată la starea de necesitate şi să lanseze o campanie de teroare etatică, cu scopul de a institui un regim politic complet democratic, toate sub masca îngăduitoare a principiului suveranităţii populare.

Valul de violenţe a cuprins întreaga ţară. Victimele Terorii iacobine au murit nu numai ghilotinate, ci şi înnecate în masă sau în faţa plutoanelor de execuţie. Până în iulie 1794 când s-a încheiat domnia terorii, revoluţionarii au masacrat între 30 000 şi 40 000 de persoane. Concomitent cu lichidarea presupuşilor trădători, uitând însă de prevederile Constituţiei din 1793 guvernanţii au trecut la aplicarea în continuare a programului lor revoluţionar. Legislaţia adoptată abolea pedeapsa cu închisoarea pentru neplata datoriilor, desfiinţa sclavia în coloniile franceze şi interzicea acordarea de titluri nobiliare. S-au stabilit, de asemenea, un nou sistem metric, s-a introdus un nou calendar cu săptămâni de zece zile şi ani de zece luni şi s-a organizat o Religie a Raţiunii.

Dacă unităţile de măsură şi greutate s-au permanentizat, noul calendar şi noua religie au avut o durată limitată.

Cele zece luni ale noului calendar aveau denumiri extrem de sugestive. În cea de-a nouă zi a lunii Termidor (caniculă) din al doilea an revoluţionar (27 iulie 1794), delegaţii Convenţiei au luat atitudine împotriva Terorii şi lui Robespierre. Ei au decis prin vot arestarea şi ghilotinarea lui.

Odată cu execuţia lui Robespierre, revoluţia radicală a luat sfârşit.

Convenţia a sistat activitatea Comitetului Salvării Publice, concomitent cu desfiinţarea altor organisme ale republicii dictatoriale şi cu închiderea Clubului iacobinilor din Paris.

Deputaţii girondini care reuşiseră să scape cu viaţă în timpul Terorii au revenit în Convenţie. Începând din acest moment, s-a făcut simţit un nou spirit republican, mult mai moderat.

Termidorienii au ridicat restricţiile impuse presei, economiei, producţiei teatrale şi cultului catolic.

Convenţia nu a revenit la constituţia din 1793 În schimb, a elaborat o nouă constituţie. După lovitura de stat din 9 Termidor, Adunarea a rămas adepta guvernării republicane, nu şi a suveranităţii poporului. Constituţia din 1795 refuza dreptul de vot unui procent de douăzeci şi cinci la sută din populaţie, care avea situaţia economică cea mai precară. De asemenea ea instituia un organism legislativ bicameral. Garanţie suplimentară a spiritului moderat în politică, Convenţia stipula ca în Camera superioară (Consiliul Bătrânilor) să intre membri în vârstă de cel puţin patruzeci de ani. În sfârşit, termidorienii au numit un executiv slab şi cu puteri restrânse, Directoratul, compus din cinci membri nominalizaţi de Camera inferioară (Consiliul celor 500) şi aleşi de Bătrâni.

Difuziunea ideilor revoluţionare în spaţiul românesc. Noile idei revoluţionare s-au răspândit şi aici, cu iuţeala focului. Numai că ele au trebuit să se adapteze nivelului de dezvoltare propriu.

Lipsind o burghezie suficientă pentru a le purta politic şi destul de naţională pentru a purta stindardul lor naţional, purtătoarea politică a noilor idei va fi, înainte de toate, boierimea. Acceptând noile idei sociale şi politice, boierimea le adoptă diferenţiat, în funcţie de propriile ei interese. Să mai adăugăm că aici protipendada este străină sau înstrăinată în ochii boierimii de rând, stâlp al regimului fanariot impus din exterior. Aceasta, pretinzând că ea reprezintă autohtonismul, patriotismul, naţiunea, a răspândit noul credo sociopolitic prin intermediul a numeroase memorii şi proiecte de reformă, elemente de bază în construirea unei istorii a ideilor politice româneşti în epoca modernă. Între acestea putem aminti proiectul de republică aristo-dimocrăticească atribuit logofătului moldovean Dimitrie Sturză (1802), memoriul întocmit de către Ştefan Crişan (1807), Îndreptarea ţării. de la 1821 şi, unul dintre cele mai importante acte revendicative de acest tip, Constituţia cărvunarilor din 1822