Revoluţia din Octombrie.

Lenin, care, după eşecul revoltei din iulie se refugiase în Finlanda, a trimis mesaje prin care îndemna Partidul să preia puterea în ţară. La 5 noiembrie Lenin s-a întors deghizat la Petrograd şi, cu mare dificultate, a obţinut adeziunea celorlalţi lideri bolşevici la insurecţia armată.

Leon Troţki, marxist înveterat şi proaspăt convertit la bolşevism, s-a dovedit cel mai înflăcărat suporter al lui Lenin în problema revoluţiei.

În noaptea de 7 noiembrie (25 octombrie, după vechiul calendar) trupele rebele au preluat controlul asupra nodurilor de transport şi comunicaţii din capitală. În zorii zilei de 8 noiembrie o „Gardă roşie” formată din muncitorii oraşului, o unitate de soldaţi din Petrograd condusă de bolşevici şi marinarii de la baza Kronstadt din apropiere, care s-au alăturat proletariatului, au atacat Palatul de Iarnă, în care se afla sediul guvernului provizoriu. Aici nu au întâmpinat aproape nici o rezistenţă. O lovitură de stat practic fără vărsare de sânge a răsturnat guvernul provizoriu, iar clasă muncitoare a preluat puterea. În ciuda acestei schimbări lipsite de violenţă, ruşii aveau să treacă printr-o perioadă de tranziţie brutală.

În martie 1918 bolşevicii au schimbat denumirea organizaţiei din care făceau parte, numind-o Partidul Comunist. În această organizaţie, poziţiile cele mai înalte erau deţinute de trei mici grupuri. Aceste organe executive erau biroul politic (Politbiuro), secretariatul şi biroul organizatoric (Orgbiuro). Politbiuro şi secretariatul aveau puterea cea mai mare, deşi în statutul partidului se prevedea că ele trebuiau controlate de un comitet central.

Teoretic, aceşti membri erau aleşi şi îndrumaţi de marea masă a membrilor de partid. Începând cu micile organizaţii (celule) de partid locale de la baza ierarhiei, fiecare grup de comunişti ar fi trebuit să-şi aleagă delegaţii care să-l reprezinte la următorul nivel ierarhic, printr-o succesiune de verigi ajungând până la Congresul partidului şi la Comitetul central. Practic, conducătorii partidului desemnau liderii, trecând peste organizaţiile locale şi decideau linia politică fără a cere avizul celor aflaţi pe trepte ierarhice inferioare.

Deşi după Revoluţia din noiembrie 1917 puterea supremă era deţinută de partid, din punct de vedere tehnic, statul se baza pe structura sovietelor. În iulie 1918 conducătorii noului stat au adoptat o constituţie care descria acest sistem oficial de „Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă” (RSFSR), instituit în locul autocraţiei şi guvernului provizoriu. Organizarea statului în soviete şi principiile de funcţionare a acestora erau identice cu cele ale partidului, în sensul că, teoretic, consiliile inferioare îşi trimiteau delegaţi la nivele succesiv tot mai înalte, până la Congresul naţional al sovietelor din Rusia. Şi de această dată, conducerea la vârf controla de fapt, majoritatea alegerilor şi liniilor politice. O dată cu elaborarea constituţiei în primele luni ale anului 1918 liderii ruşi au mutat şi capitala noii RSFSR la Moscova.

Întrucât Congresul sovietelor nu se întâlnea decât periodic, în cadrul lui au fost alese un Comitet central executiv şi un Consiliu al comisarilor poporului (Sovnarkom), care urmau să funcţioneze ca organe de conducere permanente. În linii mari, Consiliul comisarilor poporului era analog cu cabinetul miniştrilor dintr-un sistem parlamentar. Membrii acestor organe executive ale sovietelor aveau o poziţie înaltă în partid.

De exemplu, Lenin conducea atât Biroul politic al partidului, cât şi Sovnarkom. Această practică ştergea deosebirile la vârf între cele două sisteme, însă din punct de vedere organizatoric, partidul domina sistemul de guvernare şi controla statul sovietelor.