Războiul de Şapte Ani.

Politica echilibrului de putere, ce caracterizase prima jumătate a secolului, a luat sfârşit odată cu radicalizarea conflictelor coloniale dintre Franţa şi Marea Britanie. Aparent politica engleză pe continent se baza pe sprijinul Austriei şi Rusiei; dar în mod surprinzător în ianuarie 1756 britanicii au semnat tratatul de la Westminster cu Frederic II, prin care îi garantau Silezia, ameninţând în acelaşi timp puterea habsburgică, în timp ce lor li garanta Hanovra, domeniul ereditar al dinastiei de la Londra. Rezultatul a fost completă răsturnare a vechiului sistem de alianţe: Franţa a renunţat definitiv la vechea ei politică germană bazată pe Hohenzollemi şi a trecut de partea Austriei, ca şi ruşii, suedezii şi statele din Imperiu. Informat de pregătirile militare ale acestei coaliţii, Frederic a decis să atace primul, declanşând astfel Războiul de Şapte Ani, prima conflagraţie la scară mondială. La început operaţiunile au fost favorabile anglo-prusienilor: Frederic i-a bătut pe saxoni la Pima şi a invadat Cehia; dar adversarii săi erau câştigători pe termen lung. Francezii au cucerit baza britanică din Minorca, Dieta imperială a ridicat trupe pentru Maria-Tereza iar armatele acesteia i-au gonit pe prusieni din Boemia, în vreme ce ruşii îi băteau în Prusia Orientală; Hanovra a căzut şi ea în mâinile forţelor franceze. Spre sfârşitul anului 1757 situaţia anglo-prusienilor părea disperată când Frederic a luat iniţiativa atacând armata franceză la Rosbach. Victoria sa a fost strălucită, iar Parisul a ieşit practic din luptă; apoi trupele prusiene s-au întors în est, unde austriecii şi ruşii atacau în acelaşi timp Brandenburgul. Într-o cursă disperată, Frederic i-a înfruntat la Leutha, Zomdorf, Hochkirch, apoi a suferit o gravă înfrângere în bătălia de la Künersdorf (1759). Aliaţii nu s-au dovedit însă capabili să-şi exploateze succesul, pe care Frederic îl credea decisiv; în 1760 el a reuşit să schimbe din nou soarta conflictului, deşi forţele austro-ruse ocupaseră Berlinul. La Liegnitz şi la Torgau imperialii au fost grav bătuţi; Maria-Tereza nu mai putea să recruteze alte trupe; pe tronul de la Moscova urcase un ţar favorabil Prusiei, care a încheiat pace cu aceasta; Suedia epuizată a ieşit din război. În 1762

Frederic a obţinut victoria finală asupra austriecilor la Reichenbach, recucerind astfel Silezia. Pe alte teatre de război, britanicii au reuşit, graţie energicei politici a lui Pitt, să înfrângă Franţa: bătăliile maritime de la Lagos şi Quiberon (1759) au asigurat supremaţia flotei engleze; în Canada, după câteva succese iniţiale, francezii au fost respinşi, pierzând Quebec şi Montreal; imperiul colonial francez din India s-a prăbuşit după bătălia de la Plassey (1757), guvernatorul local predându-se odată cu capitală să trei ani mai târziu; chiar şi în Antile şi în vestul Africii englezii au reuşit să se impună, înlăturând vechea dominaţie a Parisului. În aceste condiţii, guvernele francez şi britanic au început negocierile la sfârşitul anului 1762 semnând în februarie 1763 tratatul de la Paris, care consfinţea pierderea de către Franţa a Canadei, estului Louisianei (cedat Spaniei) şi celei mai mari părţi a Indiei; se instaura astfel hegemonia maritimă şi colonială a Marii Britanii. În acelaşi timp Prusia şi Austria semnau pacea de la Hubertusburg pe baza statu-quo-ului.

Secretul îndelungatei rezistenţe a lui Frederic în faţa forţelor coalizate ale Europei a fost imensă forţă a armatei sale, care în acelaşi timp constituia şi principalul instrument al „despotismului luminat” împotriva forţelor centrifuge. Pentru a nu afecta economia unor teritorii şi aşa sărace, atât Frederic-Wilhelm cât şi fiul său îşi recrutau soldaţii dintre străini sau în ţărănimea săracă; în timp ce junkerii aveau obligaţia de a-şi trimite fii la oaste, din ei formându-se corpul ofiţeresc – ceea ce permitea suveranului să controleze nobilimea prusiană, care altfel ar fi urmat exemplul celei din Polonia vecină. În acelaşi timp, conflictele Secolului Luminilor erau războaie de profesionişti – nobili sau aventurieri săraci - a căror anvergură nu trebuie să ne facă să credem într-o generalizare a stării belice la nivelul societăţilor şi statelor europene. Istoricul britanic Michael Howard afirmă că în secolul XVIII Relaţiile comerciale, culturale şi de civilizaţie au continuat aproape nestingherite pe timp de război. Războaiele aparţineau regilor. Rolul cetăţeanului onest era să-şi plătească taxele. Nu i se cerea nici să decidă dacă se va porni sau nu război, nici să ia parte la el. Aceste chestiuni erau arcana regni, exclusiv preocuparea suveranului.