Independenţa coloniilor americane.

Coloniile britanice din America de Nord au fost întemeiate începând din 1607; dar datorită circumstanţelor extrem de diverse ale fondării lor, prezentau mari diferenţe de organizare: astfel coloniile din sud erau bazate pe o agricultură sclavagistă făcută pe mari latifundii şi erau anglicane sau chiar catolice, în timp ce Nordul, burghez şi industrializat, ţinea de sectele non-conformiste şi era deci mai liberal. În două jumătate a secolului al XVIII-lea cele 13 colonii fondate de pionierii englezi pe teritoriul Americii de Nord şi-au câştigat independenţa, formând un nou stat destinat unei cariere prodigioase. Imperiul colonial britanic era practic o federaţie de teritorii auto-guvernate; iar teritoriile nord-americane nu se abăteau de la această regulă. Tendinţele lor de independenţă au început să se manifeste odată cu eliminarea dominaţiei franceze în Canada în Războiul de Şapte Ani, care a făcut inutilă protecţia metropolei. Guvernarea autoritară a lui George III se găsea însă într-un impas financiar, a cărui soluţie a crezut că o poate găsi în impozitarea acestor teritorii. Coloniştii au refuzat să plătească taxe votate de un Parlament în care nu erau reprezentaţi; s-a instalat astfel o stare conflictuală între metropolă şi colonii, în ciuda eforturilor de mediere ale lui Pitt. În decembrie 1773 după numeroase incidente violente, câţiva americani din Boston, deghizaţi în indieni, au urcat pe o navă britanică şi au aruncat în mare încărcătura de ceai a acesteia, în semn de protest faţă de taxele puse pe acest produs.

Magistraţii locali au refuzat să-l pedepsească; Londra a reacţionat în schimb excesiv, anulând libertăţile coloniei şi impunând judecarea proceselor politice în metropolă. Aceste decizii au dus la ralierea tuturor coloniilor americane în jurul Bostonului şi la decizia convocării unui Congres al acestora la Philadelphia.

Delegaţii, între care Washington, Franklin, John Adams, adoptară mai multe hotărâri ce consfinţeau independenţa de facto, urmate la 4 iulie 1776 de Declaraţia de independenţă. În replică, Anglia trimise un corp expediţionar cu misiunea de a supune complet coloniile. Războiul a durat şapte ani (1776-l783), timp în care nedisciplinatele trupe americane au fost transformate de George Washington într-o armată capabilă să facă faţă britanicilor, cu ajutorula numeroşi voluntari europeni, precum La Fayette, von Steuben, Kosciuszko sau Fersen. Nu este mai puţin adevărat că după prima victorie importantă a coloniştilor la Saratoga (1777) Franţa, Olanda şi Spania s-au grăbit să intervină de partea acestora la solicitările diplomaţiei americane conduse de Franklin. La scurt timp, ţările din nordul Europei au format şi ele o „ligă a neutralităţii armate” în scopul apărării intereselor neutrilor în raport cu Anglia; conflictul a luat astfel o turnură extrem de nefavorabilă pentru Londra. Flota Bourbonilor a reuşit să rupă comunicaţiile acesteia cu corpul expediţionar, care s-a predat la Yorktown (19 octombrie 1781) forţelor franco-americane ale lui Washington. Vestea capitulării a însemnat sfârşitul guvernării personale a lui George III, iar Parlamentul readus la putere a semnat pacea la Versailles, recunoscând independenţa Statelor Unite ale Americii şi retrocedând o parte din coloniile luate Spaniei şi Franţei (3 sept. 1783).